vineri, 27 martie 2015

Osica de Sus

       Pentru mine, Osica de Sus - localitate între Slatina şi Caracal - este celebră de vreo patruzeci de ani. Cei din Craiova ajung în comună prin Balşul lui Petre Pandrea, cei de la Bucureşti, prin Slatina lui Eugen Ionescu. Comuna era sau trebuia să fie faimoasă prin faptul că doi fii ai săi sunt importanţi poeţi români contemporani şi prieteni ai mei: Marian Drăghici (redactor-şef adjunct la "Viaţa Românească) şi Nicolae Coande (secretar al Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova). Ba, şi prin prezenţa unui al treilea prieten poet, Paul Aretzu, care a fost câţiva ani profesor la liceul din Osica de Sus, pe Olteţ. Şi totuşi, comuna aceasta frumoasă - la o aruncătură de piatră de fosta curte domnească a lui Constantin Brâncoveanu - nu era celebră până alaltăieri, când aci s-a descoperit un fel de actuală peşteră a lui Ali Baba, cu bani, lingouri de aur şi tablouri care ar putea face din Osica o sucursală a Luvru-lui. E bine şi aşa! Mai bine mai târziu decât niciodată, mai bine pe negativ decât deloc.
       Prin anii '60-'70, când mergeam la "moşia" lui Marian Drăghici, unde ne ospătam cu borş de caras din propriul său iaz din fundul grădinii şi cu peşte la grătar, plus desertul cu miere din vagonul din grădină, nu se gândea nimeni că pe-aci vor exista vreodată tablouri de Renoir sau de Picasso... Singura legătură cu arta erau poemele pe care mi le recita pe malul Olteţului prietenul meu Marian Drăghici.

miercuri, 25 martie 2015

Legile micii și marii Corupții


·                        *  Legea de inimă albastră: Corupția e ca amorul liber: Ochii văd, inima cere!

  • Axioma Laurei Codruța Kovesi: Arestezi, nu arestezi, vremea corupției trece!
  • Amendamentul de aur al fiecărui partid: Corupții noștri sunt cinstiți și simpatici; corupții lor sunt odioși!
  • Contradicție lui TB: Când Președintele țării îl numește pe Procurorul General, acesta- procurorul - este un om integru. Când același procuror general îl cheamă pe același (fost) președinte la audieri pentru infracțiuni, el – procurorul – a fost terorist la revoluție.
  • Principiul întâi al corupătorului: Corup, deci exist!
  • Postulatul despre cantitate al lui Vasile cel Mic: Când dintr-un cabinet nu sunt corupți mai mult de 15 miniștri din 20, acela este cel mai cinstit guvern.
  • Principiul penetrării atocuprinzătoare: Cum trenul nu ocolește nici o gară, corupția nu se oprește la un singur partid.
  • Axioma optimistului: Corupția  învinge totul totdeauna!
  • Corecția pesimistului: Corupția învinge totul totdeauna unde sistemul românesc este slab, adică peste tot.
  • Legea consolării naționale: Corupția te lasă sărac, dar medicii te pot ucide.
  • Teza lui DD (din PP DD): Un gazetar pragmatic este imparțial: el le ia banii prin șantaj și coruptului, și corupătorului.  
  • Regula fatalității a Elenei U: Oricât de mulți intermediari ar fi între corupătorul din vârful muntelui și corupt, până la urmă geanta cu euro ajunge la ministru.
  • Regula supraviețuirii a lui DP: Fură și denunță!
  • Paradoxul lui Viorel: Dacă vrei să te oprești din jaf îți pare rău, dacă nu te oprești igrasia din Beciul Domnesc îți face rău la reumatism și sciatică.
  • Paradoxul lui Șova: Cu cât un politician e mai corupt, cu atât e mai vizibil la TV vorbind vehement de funie în casa coruptului.



Cum vrea DNA să aresteze pe asasinul lui Kennedy

         Darius Vâlcov n-a primit aviz favorabil de arestare din partea Comisiei Juridice a Senatului, pentru simplul motiv că DNA n-a trimis dosarul care-l privește pe fostul ministru de Finanțe cel corupt încă de când era primar de Slatina. Doamna Laura Codruța K. a trimis un alt dosar, pe care senatorii din comisie l-au sigilat într-un plic secret și l-au pus deoparte pentru a-l returna expeditorului. Dar, gafa are și o parte senzațională și de interes planetar, nu doar dâmbovițean.

      Senatorul Ion Luca Caracostea, membru al Comisiei Juridice din Senat, ne-a dezvăluit că, de fapt, dosarul de la DNA era unul în care se cerea arestarea asasinului lui J. F. Kennedy pe care tocmai îl descoperiseră procurorii doamne K. Dorința mea secretă, fantezia mea cu DNA asta era: ca parchetul doamnei K. să aresteze, în sfârșit, după 52 de ani, pe asasinul de la Dallas al președintelui Kennedy. Ceea ce e pe cale să se întâmple.

      Trăiască justiția mondială cu sediul pe Malul Dâmboviței!

luni, 23 martie 2015

Şase case supravegheate din şase case

       Într-o dimineaţă în zori, cică un necunoscut a apăsat butonul interfonului de la una din casele de la Sibiu a  preşedintelui Iohannis. Sperietura primei doamne a pus SPP-ul pe jar. În regim de urgenţă, scriu ziarele, s-a închiriat o bucată de teren peste stradă, unde se va ridica o gheretă, eventual un foişor, de unde să fie supravegheată nonstop casa. Am o propunere infailibilă de protecţie a familiei prezidenţiale. Pentru fiecare dintre cele şase case să fie cumpărată o casă de peste stradă din care SPP-ul să poată supraveghea casa respectivă. Şase case supravegheate din şase case. Iar în decembrie 2019, familia Iohannis, după un model deja patentat, să refuze să părăsească Vila Lac 3. Protecţie şi democraţie!

duminică, 22 martie 2015

Personajul scrie romancierului

      Citesc de ceva vreme un volum excepţional - Scrisori către Rebreanu - apărut la Editura Academiei, ediţie critică de neasemuitul Niculae Gheran în colaborare cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu. Acest prim volum (din cele patru proiectate) cuprinde nu mai puţin de 438 de scrisori primite de Liviu Rebreanu; în cele mai multe cerându-i-se bani, în calitatea sa de Director general al Educaţiei Naţionale, de Director al Teatrului Naţional Bucureşti, de Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, ca şi intervenţii pentru slujbe, roluri din partea actriţelor, ajutoare sociale din partea unor scriitori.. Puţine scrisori sunt de la oameni neinteresaţi. Una dintre acestea aparţine lui Ioan Boldijeri, datată 23 octombrie 1930, de la Prislop. Iat-o, cu ortografia originală:

     "Stimate Dle Liviu,
      fiind zile de toamnă cu cer senin, îmi aduc aminte de viaţa care o avem în viaţa nostră; îndrăznesc ca săţi scriu şi acum după ce sa strecurat pe rând 23 de ani de viaţă.
     Dle Liviu,
     sa strecurat aceştea ani plin de durere şi de suferinţă una care am luat parte la Războiul pentru întregirea Neamului Românesc, a doua greutăţile care le întâmpin şi le port ca un lipsit de toate în zilele acestea care atunci găsesc uşurare când aud cetind Romanul Ion, făcut în vremurile de pe atunci chiar de D-voastră...
     Dar, D-voastră aţi suit treptele înalte ale culturei şi prin vrednicia D-lor Voastre ştiinţa care azi nu purtaţi greutăţi cum le port eu.
      Dle Liviu,
      De când mam căsătorit acum sunt 23 de ani, am 5 copii, care unu lam şi căsătorit, dar moşie am puţină poate, cum ştiţi.
      Dle Liviu
      Dar toată dorinţa mea este ca să te vedem în mijlocul nostru în comuna care ţi-ai petrecut copilăria cel puţin aş dori să ştiu că vă mai gândiţi la locul unde eraţi odată şi trăiesc şi eu ca tot cel fără nicio speranţă de la nime.
     Te îmbrăţişăm ca pe un scump părinte, şiţi trimitem celea mai sincere felicitări din partea mea şi Soţiei şi familiei noastre.
            Ioan Boldijeri şi Soţia Rodovica".

      Ioan Boldejeri este modelul real din Prislop al personajului Ion din romanul cu acelaşi titlu. Iată ce-i scria la aproape un deceniu personajul autorului său!

sâmbătă, 21 martie 2015

Mircea Stâncel



                    Poeme cu sânge şi moarte

         Mircea Stâncel este poetul de la Alba Iulia pe cât de discret, pe atât de temeinic aşezat într-o formulă lirică solidă la care a ajuns după repetate şi nenumărate distilări de vreo trei-patru decenii. Aceasta se observă cel mai bine în cel mai recent volum al său: Dincolo de melancolie (versuri) (Colecţia revistei Discobolul, 2013). Subtitlul versuri reprezintă un fel de modestie a autorului, cartea cuprinzând de fapt poeme în sensul cel mai nobil, înalt şi deplin al genului, dacă nu un singur poem în mai multe părţi, în întreg volumul neexistând nici măcar un punct, singurul semn de punctuaţie fiind punct şi virgulă, acest aspect – coroborat cu lipsa majusculelor la început de text – sugerând tocmai ideea de poem continuu, fără început şi sfârşit.
         Poetul anunţă prin titlu schimbarea nu atât de paradigmă, cât de atitudine din poezia lui de până acum. Pe coperta ultimă, însă, Al. Cistelecan observă că, de fapt, Stâncel nu poate trece de melancolie, când el  „nu scrie altceva decât o continuă deconstrucţie de reverii” sau dacă trece, nu poate ajunge decât „în pustiul existenţial total”. Chiar în poemul care dă titlul volumului, trăirea este paroxistic prăpăstioasă: „pe chipul tău e atâta melancolie, e atâta tristeţe/încât aduci sfârşitul lumii cu mult mai aproape”. Probabil că „dincolo de melancolie” nu se vrea un drum spre seninătate, ci, dimpotrivă, o trecere de la o tristeţe lină, domestică, la hăurile unui existenţialism sfâşietor: „mori şi tu ca ceilalţi într-un anotimp mlăştinos/ce rost are să mai finanţez melancolii între pereţii unei cărţi/între copertele unei case la ţară;/pe care nu cred că o mai răsfoieşte cineva;//în moarte trebuie să fie ordine desăvârşită/altfel ce speranţe pot avea la urmă,/celulele se stafidesc sub presiunea gravitaţiei;…”
         Elementele obsedante de la această vârstă poetică, din această etapă a lui Mircea Stâncel sunt sângele şi moartea, prezentate mai violent sau mai aluziv, separat sau împreună. Sunt motivele care rup aparent ex abrupto actuala lirică de cea de până mai ieri a poetului, în care Stâncel era uşor sentimental, uşor „romantic”, tot trecând cu răni vizibile/invizibile de la universul rural spre oraşul acaparator, de la trăirile şi nostalgiile unui Goga, să zicem, la cele asumate ale lui Trakl. E un drum de la un imaginar al copilăriei ( v. „casa cu străbunici” în care „ferestrele sunt ochii blânzi ai mamei mele” din Lacrimi şi limbaje, 2009) la unul al motorizării şi mecanizării neliniştitoare („un val de şenile ce vin în spatele meu…”). Iar de aici, de la versurile cărţii din 2009, la lumea lăuntrică, profund angoasantă din poemele din 2013, respectiv sfârşitul luptei: „în muşchii mei e un câine sălbatec/care începe să se apere singur,/are un ţel precis,/vede enzimele cum vorbesc cu cineva necunoscut,/ele au învăţat deja o limbă nouă,/pe care nu o ştie nimeni/ele spun propoziţii şi fac tranzacţii,/nici o energie, nici un ban,/nici o noapte în puls;//el se apără cu toate puterile, cu toate oasele ce-i mai stau pe verticală;/calciul lor este din ce în ce mai scump,/şi vânzătorii din microelemente nu mai vin;//el se scoală din ce în ce mai de
dimineaţă,/instrumentul de făcut planuri i s-a stricat prima dată;/stă şi se apără cu toate forţele,/cu tot optimismul lui riguros,//se uită în oglinda apei curgătoare,/abia atunci vede peştii piranha care-i devorează chipul;”
          Să revenim la sânge şi moarte. Sângele este cerneala cu care poetul caligrafiază disperarea din neant, el scrie cu sânge, dar şi „despre sânge”, mâna poetului fiind o „lamă ascuţită”, sângele este pata de pe buzele lui, preferată „zâmbetului murdar”, dar este şi liantul cromatic şi vâscos al tabloului existenţialist din „sala de cinematograf,  unde rulează un film despre disperare,/la care toţi îşi cumpără bilete înainte de a se naşte,/niciodată biletele nu se termină/şi sala niciodată nu este neîncăpătoare,/apoi vine teascul lumii şi vezi şuvoaie de sânge pe sub uşi”. Dar, în cele din urmă, nici sângele „nu mai influenţează mersul lumii,/stratul suferinţei rămâne la fel de gros”, pentru că „sângele curs încă vinde speranţe deşarte”. Şi atunci, doar moartea mai contează, moartea în care e o „ordine desăvârşită”.
         Girat de prezentările lui Aurel Pantea şi Al. Cistelecan, volumul Dincolo de melancolie este unul de referinţă în bibliografia lui Mircea Stâncel, volumul maturităţii creatoare depline.
     (Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015).

miercuri, 18 martie 2015

Un volum nou de George Vulturescu



       „Nu e caligrafie ceea ce faci/e negură…”

         Există poeţi despre care poţi scrie o singură dată deşi le citeşti toate volumele. Nu poţi spune lucruri noi de la o carte la alta, pentru că au acelaşi univers liric, aceleaşi elemente poetice, chiar dacă manierismul lor este unul superior - o adevărată metodă de creaţie, un program, o artă poetică. E greu să remarci lucruri noi despre ei de la un volum la altul. Nu este cazul, trebuie spus de la început, lui George Vulturescu după lectura recentului său volum Negură şi caligrafie (Eikon, Cluj-Napoca, 2014), dovadă că încerc să mă pronunţ despre el după ce am făcut-o şi la alte cărţi de-ale sale. Volumul acesta vine să împlinească, să rotunjească deplin estetic, universul său liric creat cu acribie şi răbdare timp de peste trei decenii. Ca o primă remarcă, Negură şi caligrafie este poate primul volum în care „localismul” poetului este o marcă înregistrată, dar nu doar pentru literatura română, în sensul că poemele de aici sunt perfect traductibile oriunde fără să-şi piardă înţelesul; nu este aceasta proba rezistenţei oricărui scriitor? Mai mult decât în celelalte volume ale sale, aici George Vulturescu scrie mai accentuat, mai aplicat, mai „obsedat”, poezie despre poezie, arte poetice ca părţi ale uneia singure, atotcuprinzătoare. Mai mult, Nordul în agonie, „pe moarte”, al poetului Vulturescu devine un spaţiu nu doar al faimoaselor sale personaje gen Vartolomei, „culegătorul de iască din pădurile Nordului”, dar şi unul în care sunt evocaţi Vergiliu şi Platon, ca-ntr-o democraţie livrescă perfectă. (Până aici, este vorba despre bonomul domn Vulturescu, om de lume, vesel şi prietenos, conviv fermecător, om cultivator fervent de armonie, adept al ideii că e loc în literatura română, în literatură, în general, pentru toată lumea).
         Titlul volumului trimite poate la expresionism şi existenţialism, cu vagi ecouri din Trakl, dar se face prin mai vechi elemente din universul poetului, de la ochiul orb şi cuţitul bunicului Achim şi iedera, la actul scrierii, la scrierea cu trimiteri livreşti, la scrierea ca epifanie. Eul poetic e sfâşiat între existenţial şi livresc: „Trece câte o umbră pe lângă tine/trecem şi noi şi umbrei i se pare că suntem umbre/din care chiar Divinul ne vorbeşte://- E negură, zice, ce cauţi prin negură?//”Nu sunt pe drum, mă apăr, sunt în bibliotecă/şi scriu. Doar literele mele călătoresc,/doar cu ele vorbeşti precum călăreţul prin vifor/cu calul…”//Răbdătoarea voce continuă:/- Nu e caligrafie ceea ce faci, e negură, îţi spun./Ca să scrii trebuie să vezi:/tu nu ai ochi…//Cum te-aş putea vedea că rătăceşti prin negură/dacă n-aş fi înapoia ochilor tăi?/Îmi ridic mâna evlavios, îmi fac cruce/dar literele mele se şterg una câte una./”Cel mai rău este când literele îşi ies din minţi/şi umblă singure ca barbarii lui Kavafis/pe la porţile oraşelor”… (Negura. Pe drumul spre Emaus). Precum chipul lui Iisus se face nevăzut pentru cei doi ucenici, tovarăşi de călătorie spre Emaus, după frângerea pâinii, aşa aici textul se destramă în litere nebune, după închinare.
         Aceeaşi perspectivă creştină o găsim în poemul Nu sunt versuri pe cruce: „E bine să-ţi reciteşti poemul dimineaţa/când poţi ataca literele/cărora nu le-ai putut zdrobi colţii la Miezul Nopţii//Partea care e trează în tine/e cea care va muri în versul tău;/partea care doarme în versul tău/a învăţat din somnul morţilor/că numai pe cruce poţi fi părăsit/Nu există versuri răstignite pe cruce:/ce să îngropi?/ce să găsească dimineaţa mironosiţele/în giulgiul mormântului?”
         Poetul este mielul din pacea de pe colină, „adevărat ca şi un miel într-o turmă pe colină/în carnea căruia tocmai se-nfig ghearele şoimului/prăvălit din ceruri/…/adevărat că mielul e trupul meu uimit/tremurând sub lâna literelor/adevărat că poezia are ghearele şoimului/şi nu poate ridica nimic la ceruri”.
         A III-a secţiune a cărţii – Scheletele umblă în voie prin cărţi – este un veritabil poem dramatic livresc în care „joacă” laolaltă personaje neaoşe şi deja faimoase din Nordul lui Vulturescu (Row, Orbul din crâşma lui Humă, Ieronim…), dar şi Titir al lui Vergiliu, şi Nietzsche, toate în „noaptea albă”, când poetul călătoreşte pe paginile lui Dostoievski şi Camus, iar „scheletele umblă în voie prin cărţi” ca nişte smintiţi cărora „le place mereu să zăngăne oasele”.
         Antologică este ultima secţiune a cărţii, cu titlu-sentinţă: Dumnezeu nu se priveşte-n oglinzi. Poemul de încheiere Dacă ne pot găsi corbii ar trebui citat integral, dacă n-ar fi foarte lung, un poem simfonic, un poem spectacol, în care viziunea este una apocaliptic-livrescă: „…lângă Prelatul-însoţitor a apărut un orb./Apoi încă unul. Şi încă unul./Întinseră mâinile spre mine. Era/precum m-ar fi atins aripi de fluturi./”Nu suntem cu tine, ci cu El, îmi ziseră./Asta e taina noastră…”/Îmi arătară un coşciug: era deschis/şi în el era un enorm ochi roşu. Sub el era un/cadavru plin de ochi supurând./”Sau vrei să întrebi cârtiţa?” mă trase/de mână Blake, sau Prelatul-însoţitor/care râdea cu versul lui Blake.//Atunci l-am recunoscut: cadavrul supurând/de ochi din coşciugul roşu era al lui Ernesto Sabato./Şi sub el era un alt coşciug cu un enorm/ochi roşu gata să-şi deschidă pleoapele./Corbi negri plonjau şi aşteptau deasupra”… Iar poemul se încheie tot într-o artă poetică marca Vulturescu: „Prelatul-însoţitor s-a apropiat de mine cu îngăduinţă:/”În fiecare om există un orb care bâjbâie…/Scrisul e un „cercetător al răului”. Acum ştii:/în ochiul orb sunt gravate ambele feţe ale lucrurilor…/Sau vrei să întrebi cârtiţa?...”/…/Cu o mână îmi arăta corbii planând deasupra/oraşului:/”Vrednică este cârtiţa, mi-a zis./Vrednică este şi nu iese din lut precum ochiul/din carne…”
         Ultimele 35 de pagini din acest volum reprezintă tot ce a scris mai bun până acum George Vulturescu, demn a-l legitima definitiv ca poet important, nu doar în cadrul generaţiei optzeciste, dar şi în peisajul larg al poeziei româneşti contemporane. Am putea spune că a intrat într-o nouă vârstă poetică, dacă n-ar fi tocmai adevărat; pentru că asta ar însemna în principal o trecere de la un gen de lirism la altul. Or, la Vulturescu este vorba de o nouă profunzime, de o încununare  în adâncime a aceluiaşi univers poetic, cum spuneam, de ducere a lui  la desăvârşire.

(Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015)

marți, 17 martie 2015

Marea Șantajeală. Începe ofensiva

      Cu o săptămână în urmă, scriam aici despre marele șantajist Traian Băsescu. Iată pasajul cu pricina.

      Acum, omul e pensionat, are probleme cu justiția cât pentru zece vieți, dar nu se dă prins.  Ca un Rambo de gherilă urbană, are toate simțurile ascuțite și cum se apropie lațul, cum scuipă, răcnește, trage din orice poziție, scoate filmulețe cu care îi pune la punct pe mai marii zilei din administrație și din justiție. Cum poate fi citit filmulețul cu punerea la punct a Laurei Codruta Kovesi, dacă nu ca o atenționare de genul va atingeți de mine, scot filmulețe cu miile și praf vă fac pe toți, lansez pe surse chiar și uinformații clasificate. Nu e bine, domnule chestor, nu e bine doamna procuror șef! pare a le spune, neuitând să le amintească faptul că el i-a pus în funcție cu stiloul lui cu peniță de aur. Marele șantaj a început.

      Ei bine, n-a trecut bine săptămâna și deja fostul președinte îmi confirmă așteptările. Ieri, a admis că e citat ca suspect de șantaj la Parchetul General. Dar, nu se duce înainte de ataca pe cea care l-a reclamat, Gabriela Firea, că aceasta a spălat milioane de dolari etc. Ba, îl acuză și pe procurorul general Tiberiu Nițu că a tras la revoluție, că a împușcat oameni. Cu doi ani în urmă, când l-a propus pentru postul de șef al parchetelor din România, Nițu era un om integru. Acum, este terorist, și încă de 25 de ani.

      Nu scapă țara așa repede de TB. E un leu rănit, care va sfâșia tot ce se apropie de el. 

duminică, 15 martie 2015

Ruşine justiţiei române!

      Eu am locuit vreo trei-patru ani, 1984-1987, în Sectorul 5 al Capitalei, în Prelungirea Ferentari. Dar, din păcate, nu ştiu unde se află Primăria Sectorului. Ceea ce nu înseamnă că nu ştiu cum s-au întâmplat acum lucrurile cu Marean Vanghelie, primarul care este, care este nevinovat. Ştiu foarte bine, pe surse. Iată scene şi fapte din viaţa cotidiană de prim gospodar, cum se zice, a blondului edil.

      La secretara lui cu adevărat blondă soseşte luni, la ora 9,00, un ins cu sacou gri şi cravată roşie. "Vreau să vorbesc imediat cu dl. primar Vanghelie! zice musafirul, e o chestiune urgentă!" "Intraţi, că e liber!" În vastul birou al primarului, Marean îl ia în primire pe musafir: "Cine eşti dumneata?" "Mă numesc Popescu, sunt patron constructor şi am câştigat licitaţia de renovare a grădiniţelor 1, 2, 3, 4, 5... din sector. Am primit vreun milion de euro în cont chiar alaltăieri..." "Să fii sănătos! Şi ce vrei?" "Păi, cum să spun, vreau şi eu să fiu recunoscător." "Bă, mai citeşte dracului nişte almanahe, eu nu vreau nimic de la nimeni, nici măcar de la câştigătorii de contracte... Şi cu cât zici că ai vrea să fii recunoscător?" "Păi, cam cu 20 la sută". "Mare belea eşti! Ai noroc că sunt într-o zi bună, Oana mi-a anunaţat vestea că-mi va dărui un al doilea băiat, că primul e în America, student, un golan, îmi place de el... Şi mai ai noroc, că astăzi se împlinea a 73-a lună în care n-am umblat la cardul de salarii. Dacă nu apăreai, trebuia să umblu, ori cardul ăsta e pentru zile negre. Ai banii?" "Da, uitaţi punga de plastic, sunt exact cât trebuie". "Bă, nu trebuie chiar atât, e cam mult, hai s-o facem jumi-juma! Ce să spun, e şi pungă de Kaufland, o mizerie..." "Dom' primar, insist!" "Bă, se vede c-ai citit almanahe; dacă insişti, asta e. Îi iau şi să mă anunţi când eşti liber într-o seară, că dau de băut..."

       Pentru un asemenea om de caracter trebuie emis mandat de arestare pe 30 de zile?! Ruşine justiţiei române!

vineri, 13 martie 2015

Cu Ciconia Ciconia se poate, cu Băsescu ba!

       În comuna musceleană Schitu Goleşti, de la marginea Câmpulungului, un gospodar a zis să mai abată atenţia publică de la arestările pe bandă rulantă de la DNA şi reclamă o barză şi familia ei care-l deranjează noaptea din cuibul construit într-un stâlp de electricitate din faţa casei. Plus că barza (nume de...catalog Ciconia Ciconia) nici nu plăteşte legala taxă pe stâlp. Ministerul Mediului a acceptat cererea gospodarului şi a emis un ordin de mutare (relocare!) a cuibului. Deşi specialiştii susţin că la începutul lui aprilie, când revine din Africa, barza va merge exact la cuibul pe care ea şi familia îl au de zeci de ani. Degeaba Ministerul Mediului mută cuibul la 600 de metri, barza va veni epuizată şi se va apuca să-şi reconstruiască cuibul în acelaşi stâlp, cu sau fără taxă, cu sau fără ordin de la Minister. Stâlpul acela e acasa ei de peste vară, nu ăla pe care i-l fixează cei de la Mediu.

      În schimb, după patru luni de când e pensionar, fostul Traian Băsescu nu părăseşte Vila Lac 3, reşedinţa prezidenţială, beneficiind de telefon cu fir roşu, neascultat de organe, de pază şi protecţie şi de tot ce mai presupune locaţia. Aş face şi eu o reclamaţie la Ministerul Mediului să-l mute pe pensionar din locuinţă printr-un ordin. Pot şi dovedi de câte mii de ori este mai toxic Traian Băsescu decât o barză care doar că-i deranjează somnul gospodarului din Schitu Goleşti cu clămpănitul ei din cioc când îşi hrăneşte puii.

joi, 12 martie 2015

Marea Șantajeală

        Cine-și închipuie că țara a scăpat de Traian cel mare și viteaz este un naiv fără pereche. Omul este cea mai mare pacoste pe capul românilor din ultimii 25 de ani. Ieșit moț de rahat dintr-o clasă politică formată din oameni fie slabi de minte, fie șantajabili, fie ocupați 24 de ore pe zi cu jaful național, TB i-a încălecat și-a zburdat printre ei precum schiorii de mare slalom.

       Acum, omul e pensionat, are probleme cu justiția cât pentru zece vieți, dar nu se dă prins.  Ca un Rambo de gherilă urbană, are toate simțurile ascuțite și cum se apropie lațul, cum scuipă, răcnește, trage din orice poziție, scoate filmulețe cu care îi pune la punct pe mai marii zilei din administrație și din justiție. Cum poate fi citit filmulețul cu punerea la punct a Laurei Codruta Kovesi, dacă nu ca o atenționare de genul va atingeți de mine, scot filmulețe cu miile și praf vă fac pe toți, lansez pe surse chiar și uinformații clasificate. Nu e bine, domnule chestor, nu e bine doamna procuror șef! pare a le spune, neuitând să le amintească faptul că el i-a pus în funcție cu stiloul lui cu peniță de aur. Marele șantaj a început.

      Cum pâine ioc!, românii se uită la tv ca la circ de dimineața până seara, doar-doar lațul se va strânge în jurul Nașului de 10 ani din Dealul Cotrocenilor. Va mai curge multă apă pe Dâmbovița, se vor vărsa sute de Olturi în Dunăre, și omul nu se va preda cu una, cu două. Ați văzut cum l-a plimbat o lună și o săptămână pe Iohannis până i-a dat voie să intre în Palat? Vedeți cum au mai trecut trei luni și nu-i eliberează reședința? Omul e tare. E o pacoste de care nu scăpăm prea curând.

       

miercuri, 11 martie 2015

Judecătorul a intrat în anul caprei

          În zodiacul chinezesc, anul 2015 este anul caprei; de lemn, e adevărat, dar tot capră!
          Astrologii neozeelandezi susțin că ar fi un semn zodiacal rău, că se lasă cu arest, cu cătușe, cu alea, alea...
          Se pare că așa e. Cel puțin, Toni Greblă, fostul judecător de la Curtea Constituțională poate confirma. El a avut niște capre: albe, negre, albe cu pete negre, negre cu pete albe, roșcate, blonde, cu coarne și fără. Cineva i-a spus că alea negre poartă ghinion. Altcineva - că, dimpotrivă, alea tărcate. Un prieten de încredere i-a șoptit că alea cu coarne, alea sunt dracul gol. De când a aflat că semnul caprei este unul rău, a vrut să scape de toate cele 50 de animale. Dar, n-a citit și previziunile Centrului de Astrologie al Australiei de Sud-Est care a hotărât cu o lună în urmă: capra este un bumerang. Iată, dacă se informa la timp, Toni Greblă nu încerca să scape de caprele sale de la Telești - Gorj! Acum nu mai poate. Le-aruncă pe câmp ca pe niște animale blestemate, iar procurorii le aduc la țarc, cu ugerele golite de lapte.
         O singură scăpare mai are dl. Greblă. Să strângă neamul rămuros al finului bulibașă și să facă ardere de tot, să jertfească mai multe capre pentru Dumnezeu, iar restul să le facă la proțap. Mă ofer să dau eu rețeta.

duminică, 8 martie 2015

"Mai bine era când era mai rău!"

      Sunt mândru că sunt român! Sunt mândru de nu se poate! Păi, orice s-ar zice, avem o ţară bogată, când noi suntem săraci. Deschid televizorul dimineaţa, seara, după miezul nopţii dacă am insomnie. Şi ce văd/aud? Că-n anii 2010-2013, când era criză cât uraganul peste ţară, când salariul minim era de vreo 200 de euro, iar cel mediu de 300, başca cei de pe stradă fără nici un venit, ei bine, în anii ăia cine putea, oase rodea. Aflu plin de mândrie patriotică fapte de-a mirărilea, aflu că se furau ziua-n amiaza mare, cu sacoşa, de firmă sau de...plastic, zeci şi sute de milioane de euro. Se fura în spaţiul politic cum se mergea la serviciu în fabricile de la periferie. Se fura cu sârg, ca-n întrecerea capitalistă, fără preget, cu conştiinţa datoriei împlinite faţă de familie, faţă de prieteni, că de aia sunt prietenii pe lume, faţă de partid, că se ştie că "partidul e-n toate!..." Iar noi am rămas tot fără pâine, dar cu circ cât cuprinde. Măcar atâta avem voie, să (ne) râdem! Tot cu 200-300 de euro ne ducem zilele, dar suntem mândri când vedem cum reprezentanţii noştri au milioane de euro.

     O lege nescrisă a mizeriei umane zice că dacă aleşilor noştri le merge bine, bine ne merge şi nouă, umiliţii şi obidiţii! Vai de binele nostru! Dar, parcă tot mai potrivit e să ne întoarcem la vorba lui Creangă: Mai bine era când era mai rău! Pe vremea împuşcatului, şpaga la marii mahări de partid şi de stat era sticla de whisky, mai rară decât pepitele de aur în subsolul Ferentarilor, şi cartuşul de Kent. Iar românul fura el şi ceva din fabrică: un rulment pe săptămână pentru maşina unui prieten, un serviciu de cafea dacă lucra la Porţelanul, o bluză, dacă era de la Apaca, nişte dresuri de la Adesgo... Acum, să fim mândri, la mahării de partid şi de stat se merge cu sacoşa cu milionul de euro, cu terenul de 100 de hectare sub braţ, cu pădurea de stejari seculari parcată în spatele guvernului, cu hotelul în lesă pe malul mării la Dubai...

     Mândru că sunt român, mă uit la televizor şi mă visez milionar în euro pe Coasta de Azur, sătul până la greaţă de icre negre şi raţă în sos de zahăr ars, mă visez patriot trimiţând avionul după mititei şi fleici la grătar în Piaţa Matache.

sâmbătă, 7 martie 2015

Secolul XX a început cu o hemoragie de hemoroizi

        Lev Nicolaevici Tolstoi a fost fără doar şi poate una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii universale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. La 1 ianuarie 1901, deci în prima zi a secolului XX, Tolstoi îşi notează - printre altele - în jurnal: "Sunt pe deplin sănătos, dacă nu pun la socoteală hemoragia din cauza hemoroizilor". La cât de mult îl iubesc pe Tolstoi, aş putea generaliza: Secolul XX a fost unul al hemoragiilor din cauza hemoroizilor!

joi, 5 martie 2015

Dialogul ca un joc de şah






      Dacă în zori, înainte de a pleca de acasă, vei citi un poem de Rainer Maria Rilke, îţi zici, vei avea o zi bună. Şi ai o zi proastă. Dacă marţi în zori vei citi două schiţe de Cehov, îţi spui, vei avea parte de o zi fastă. Ai parte de nervi, stres şi farse sinistre. Dacă înainte de răsăritul soarelui vei reciti câteva pagini din Dostoievski, te încurajezi singur, vei avea o zi interesantă, cu întâlniri plăcute şi conversaţii înalte, de bună seamă. Şi, de dimineaţă până după apusul soarelui, te opresc pe stradă femei şleampăte şi vulgare, inşi tâmpiţi şi handicapaţi pisălogi. După o noapte de insomnie şi coşmaruri, îţi spui că numai Caragiale îţi mai lipseşte în zori. Citeşti momente, schiţe, scenete. Şi toată ziua vezi enorm, colorat, pastelat şi simţi un monstruos sentiment de uşurare, o veselie de început de lume, o bucurie luminoasă ciuruită de mii de găuri negre.
                                                           *
        Cine crede cu toată fiinţa în perseverenţă, perseverenţa îl va salva; cine crede în Dumnezeu, de Dumnezeu va fi miluit; cine crede în toate secundele vieţii lui în noroc, de noroc va avea parte. Cine va crede în toate acestea, ferice de viaţa lui!
                                                           *
        Actul I, Scena 1 dintr-o Scrisoare pierdută, ediţia 2012. Pe data de 7 mai 2012, în orăşelul de munte, la orele şase dimineaţa, un preşedinte de partid, aflat de trei zile în campanie electorală, se plimbă de unul singur pe singurul bulevard care împarte oraşul în două de la Sud spre Nord. Totul e pustiu la acea oră. Şi deodată, pe trotuarul pavat cu plăci albe şi roşii de ceramică, se iveşte brusc cabina unui closet de ţară, cât o cabină de telefon, o cabină din scânduri verticale negeluite şi cu o uşă la fel în care e decupată o inimioară. În mijlocul acelei inimi apare o faţă albă ca un fund de copil de două luni, o faţă de fată veselă. “Două la şcoala de băieţi, domnule preşedinte!” zice ea râzând. “Ha-ha-ha!” şi “He-he-he!” Şi după ce trece de bisericuţa din secolul XIV, preşedintele de partid mai aude în conturul inimii decupate în uşa WC-ului: “Două la şcoala de fete, domnule lider!” Şi: “Hi-hi-hi!”
                                                           *
       Coborârea textualismului în stradă. Mihail Gălăţanu în Bunicul Kennedy: “Când eşti tânăr, nu ţi-e frică de păcat. Şi bunicul nostru a păcătuit cu multe femei. Cele mai multe erau femei uşoare, femei ale textului; cum se zice, ele făceau textul. Stăteau la colţurile oximoronice ale sintagmelor, îmbrăcate în ciorapi roşii...”
                                                           *
      Prozatorul trebuie să fie creator de personaje vii, restul vine de la sine; cum se zice despre Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov, că e Dumnezeul viilor iar nu al morţilor.
                                                           *
      Cum încheie Nicolae Iorga capitolul din istoria lui despre Petru Rareş: “Astfel, tot ca vasal plătitor de tribut şi ascultător în război al Turcilor muri Rareş, în luna lui Septembrie 1546”. Melancolia din spatele frazei aduce aminte de multe fraze din Regii blestemaţi. Poate că istoria lui Nicolae Iorga ar putea purta titlul Domnii blestemaţi.
                                                           *
     Nemuritoarea poezie a vieţii la orientali. De 1200 de ani, japonezii sărbătoresc “hanami” - un spectacol de privit cireşii înfloriţi. Să stai 24 de ore lungit pe spate sub cireşii înfloriţi şi să le respiri parfumul şi să-i priveşti. Fericiţi sunt japonezii dacă şi-au născocit o asemenea sărbătoare şi dacă o respectă în epoca internetului, telefonului mobil şi staţiilor interplanetare...
                                                           *
      Dacă politicienii ar citi jurnalul lui Radu Petrescu şi-ar învăţa de acolo ce e acela dialog!: “O discuţie ar trebui să semene cu un joc de şah, unde nicio mişcare nu se face fără a fi cerută mişcarea celuilalt şi nu te încăpăţânezi să duci partida până când rămâi fără nicio piesă, ori să-ţi faci un ideal din luarea pieselor celuilalt. Însă garanţia unei conversaţii agreabile şi utile este să aibă un punct de plecare gratuit, nimeni să nu încerce a impune şi a menţine un subiect şi nici să nu pretindă o iniţiativă permanentă”.
                                                           *
      Pascal, adept al echilibrului în toate: “Prea mult şi prea puţin vin: nu-i dai, nu poate găsi adevărul; dă-i prea mult, la fel”. Dar nu doar vinul e semn de (dez)echilibru, dar şi tinereţea/bătrâneţea: “Prea marea tinereţe ca şi prea multa bătrâneţe tulbură judecata, la fel prea multa şi prea puţina învăţătură. În cele din urmă, lucrurile duse la extrem sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi, după cum nici noi nu suntem pentru ele. Ele ne scapă, sau noi lor”.
                                                           *
      “Filosofia” şi “sociologia” şi “economia” lui Tănase Sotirescu-Scatiu din romanul Solstiţiu tulburat de Paul Georgescu expusă ad-hoc în faţa lui Daniel în proverbe şi parafraze la proverbe, înşirându-le mai abitir decât Sancho Panza: “Dacă ai, trebuie să păstrezi, şi dacă e să păstrezi, trebuie să înmulţeşti. Altfel nu se poate.”; “ai cevaşi, eşti cinevaşi, dacă nu, nu. Nu mai ai nimic, nu mai eşti nimic. C-ai fost odată ca niciodată. Ce-a fost nu mai este şi ce e n-o să mai fie. Timpul nu stă-n loc, domnule. Timpul aleargă, domnule, ca harmasarul şi trebuie să-l încaleci în fugă, să te ţii zdravăn în şa şi să ştii să-l struneşti, dacă vrei să te poarte acolo unde vrei, că de nu, te zvârle-n drum”; “banu, domnule, să nu-l alungi, că se mânie şi fuge de la tine şi-napoi nu se mai întoarce”; “...dacă vrei să ai avere, nu cheltuiala să-ţi fie mică, ci câştigul mare. Să cheltui mult, dar să câştigi şi mai mult”...; “...n-ai parte, n-ai carte”; “pământu-i ca muierea:  cînd o iei tare, când cu binişorul, când o pui la muştru, când îi caţi în coarne”; “galbenul de aur este iarba fiarelor”...
                                                           *
       Guillaume Apollinaire, cunoscut mai puţin ca prozator, are unul dintre cele mai deocheate romane din  literatura europeană – Cele unsprezece mii de vergi, cu acţiunea la Bucureşti, la Paris şi în trenuri curgând între cele două capitale (Parisul propriu-zis şi micul Paris). Personajele sunt străvezii: prinţul Vibescu, Marieta, actriţa Estella Romange etc. Dar pentru atmosfera, cum ziceam, deocheată a romanului, reproducem “expoziţia de cururi” de toate naţionalităţile vizitată de locotenentul Mony Vibescu şi ordonanţa lui Cornaboeuf la un bordel cosmopolit: “Fundul în formă de pară al celor din Frise contrasta cu poponeaţa rotofeie a pariziencelor, cu posteriorul pătrăţos al scandinavelor, cu dosul căzut al catalanelor sau cu fesele delicioase ale englezoaicelor. O negresă avea un fund asemănător mai curând cu un platou accidentat sau cu un crater vulcanic decât cu o crupă de femeie”. Aviz pictorilor! Sau anatomiştilor! Ori mai bine vizitatorilor de bordeluri! Hm! Ba, mai curând, aviz prozatorilor milenarişti!

 (Texte apărute în revista Acolada, nr. 2/februarie 2015)




miercuri, 4 martie 2015

Din realizările mărețe ale marelui primar al Sibiului

       Se știe deja cum și-a făcut campania pentru Cotroceni primul neamț al țării. Dl. nostru Klaus Iohannis ne-a povestit cum a gospodărit el Sibiul ca primar, cum l-a făcut el frumos și luminos, pas cu pas. Iar concluzia era de la sine înțeleasă și expusă în volumul autobiografic Pas cu pas: cum a gospodărit Sibiul, așa va administra și România.

     Ei bine, deschid eu astăzi saitul Muzeului Brukenthal și aflu de o campanie pentru care s-au strâns deja cinci-șase sute de semnături. Muzeul cel mai important al Ardealului se află într-o avansată stare de degradare și suntem invitați să semnăm o petiție pentru a se putea trece la restaurare.

      Sibiul a fost, cum știm, capitală culturală europeană în 2007, s-au investit zeci de milioane de euro, dar muzeul, aflat în aceeași piață cu Primăria și cu unele din cele șase case ale fostului primar, a rămas în paragină! Acest succes al actualului președinte nu figurează în Pas cu pas! Să fie vorba de un exces de modestie?!

      Să-l credem că așa va administra și România? De ce nu? Până acum nu s-a dovedit un mincinos.

marți, 3 martie 2015

Ziua scriitorilor răzleţiţi

      Astăzi este Ziua Mondială a Scriitorilor.
      Nu ştiu la alţii cum e viaţa literară, dar la noi este tumultuos-belicoasă.
      Cu mici excepţii, fiecare scriitor român este nucleu, centru în jurul căruia el visează că se învârtesc sute de alţi scriitori mai puţin importanţi.
       Ziua aceasta a scriitorilor a prins literatura română într-un vârtej nebun. Se fac petiţii, semnează unii scriitori unele petiţii, alţii, altele, unii şi pe unele, şi pe altele. Toată lumea e împotriva tuturor. Iar sărăcia îi loveşte peste degete pe toţi deopotrivă; cu micile excepţii, desigur.
       Ultima lege ajunsă la fostul preşedinte (mi-e silă să-i mai scriu numele) a fost cea referitoare la finanţarea de la buget a revistelor USR. Legea a trecut de cele două camere şi a ajuns la promulgare. Ei bine, o poetă mereu agitată a trimis preşedintelui o contestaţie, susţinând că e o discriminare finanţarea doar a revistelor USR, ci că ar mai trebui finanţată şi revista ei. Iar preşedintele a trimis legea înapoi. Capra vecinului a murit, să turnăm vodcă-n pahare! Şi să sărbătorim Ziua Mondială a Scriitorilor.

luni, 2 martie 2015

Nu mai ucideți animale, că Dumnezeu pedepsește!

       Scriam aici acum o lună cum hoții i-au furat lui Țiriac câteva sute de mistreți de pe domeniul de la Balc. Și mai ziceam că acolo este vorba de mâna lui Dumnezeu care-l pedepsește pe miliardar pentru păcatul de măcelări an de an sute de mistreți.

      La sfârșitul săptămânii trecute, trei argeșeni plecaseră la vânătoare. Înainte de a ajunge în pădure, le-a explodat butelia cu gaz din mașină și acum vânătorii se află la spitalul de arși în stare gravă.

      Este limpede că Dumnezeu apără animalele de furia ucigașă a omului!

     

sâmbătă, 28 februarie 2015

Torna, torna! dar şi verifică!

       Îmi povetea un bătrân profesor de liceu cum, pe la începutul anilor '60, a fost oprit pe stradă de un fost coleg de-al său, activist cultural:
       "Mişule, nici nu ştii ce mare datorie ai la mine!"
      "Vai de capul meu!" a răspuns acesta. "Nu-mi place niciodată să rămân dator. Să-mi spui, să mă pot plăti..."
      "Nici cu o Dunăre de vodcă nu te plăteşti de binele pe care ţi l-am făcut!..."
      "Hm! Ce mare bine mi-ai făcut?"
      "Păi, uite, nu te-am turnat la Securitate că ai fost tânăr legionar..."
      "Dar, eu n-am fost legionar!"
      "Sigur că n-ai fost. Dar acum zece ani cine stătea să verifice? Şi acum ai fi la Gherla sau la Aiud..."
      Adevărul era că şi dacă profesorul Mişu ar fi fost legionar şi colegul său ar fi ştiut şi nu-l turna, el însuşi ar fi fost închis. Scriitorul I. D. Sârbu a făcut închisoare pentru omisiune de denunţ.

      S-a revenit la metoda denunţului. Sigur că acum se fac denunţurile la DNA, Codul Penal îndulcind pedeapsa denunţătorilor. Găsesc că e o metodă bună de ecarisaj, de a se mânca unii pe alţii şi, pe total, de a se curăţa societatea de corupţi, hoţi şi jefuitori. Doar că procurorii nu mai trebuie să procedeze ca-n anii '50. Turnătoriile trebuie coroborate cu probe, altfel repetăm odioasele procese politice.

     P.S. Ar trebui să nu amestecăm lucrurile. De pildă, astăzi Lucian Bute a împlinit 35 de ani. Cât am bănănăit eu pe internet, n-am văzut pe nicăieri niscaiva formale felicitări. Şi este totuşi unul din puţinii (îi numeri pe degetele de la o mână) campioni mondiali de box profesionist. E păcat că Bute e doar numele unui dosar penal în care el n-are nici o vină.

joi, 26 februarie 2015

Azil pentru doi urși dependenți de alcool

       Patronul rus al unui restaurant din Soci ține de ani buni captivi doi urși aproape orbi și cărora le îndulcește viața de singurătate în cușcă de gratii cu alcool. Așa trăiesc buietele animale, cu hrană puțină, dar cu alcool pe săturate. Chiar și clienții sunt generoși când e vorba de hrana cu lichide a animalelor.
       Un tribunal a hotărât să-l deposedeze pe rus de urși, iar o fundație din România îi dorește pe meleagurile noastre, angajându-se și să respecte particularitățile animalelor, respectiv dependența de alcool. Mai că-mi vine să protestez de atentatul acesta, să ni se ia nouă băutura de la gură!...
       Dar, nu, să fim și noi generoși, să-i primim cum se cuvine. Cum am dus-o zece ani cu un președinte chior și dependent de alcool, o scoatem la capăt și cu doi urși bătrâni, orbi și alcoolici, mai ales că aceștia sunt pașnici, nu fac rău poporului.

miercuri, 25 februarie 2015

Nu mănâncă ouă roșii în Gogol nr. 2

         Cele mai mari dureri ale vieții mele au fost acelea că a trebuit să trăiesc umilința regimurilor lui Nicolae și Elena Ceaușescu (25 de ani) și Traian Băsescu și Elena Udrea (10 ani). Și totuși, nu regret că n-am murit de inimă rea și de foame. Dacă pâinea e pe sponci, circul e la liber, cât nu poți cuprinde cu gândirea. Iată ce-au făcut din mine regimurile astea de rahat! Eu sunt un om bun, nu pot omorî o muscă, nu deranjez un maidanez din mijlocul trotuarului, preferând să trec pe trotuarul celălalt. Iar acum, mă bucur că blonda Elena e plimbată cu cătușe, că n-are uscător de păr în arest, că se face ciuci pe un closet turcesc. Și asta pentru că, asemenea a milioane de români, nu pot uita că-n timp ce aproape mi s-a înjumătățit salariul și așa de toată jena, ea și clica tutorelui său politic furau cu zecile de milioane de euro.

         Măcar atâta să avem și noi voie, să (ne) râdem! Traian Băsescu cel criminal dezvăluie că merge acasă la Elena, în arestul de la domiciliu. E bine. Vai, vai, vai ce (m-)am mai râs. Încearcă să se obișnuiască omul cu arestul. Săptămâna asta îl poate încerca și pe cel central de la Poliția Capitalei. Și, cum Traian Băsescu (observați că nu-i zic Băse, nici chiorul, nici criminalul, nici marinarul veneric, nici bețivul ordinar!), ei bine, cum el face termen temporar din oul roșu, fac și eu o previziune: N-apucă să mănânce ouă roșii pe Gogol nr. 2. Oricât o gâdilă el pe Nuți la lipsa de sutien, dupa o lună, două de arest, aceasta va spune ce trebuie. Va fi, de altfel, singura ei oportunitate de a intra în istorie: să-i înlesnească în premieră drumul spre pușcărie primului președinte român.

       Peste o sută de ani, în calendarul de pe wikipedia al zilei de 10 aprilie 2015 va scrie: Elena Udrea denunță corupția celui de-al patrulea președinte al României și acesta este arestat.

luni, 23 februarie 2015

Literatura română de după anul 2000 în carusel



                                      Activitatea editorială de până acum a tânărului critic băcăuan Adrian Jicu este împărţită net în două: pe de o parte, sunt lucrările teoretic-didactice de universitar (un studiu monografic H. Sanielevici şi un volum despre publicistica lui Eminescu), iar pe de alta cele de critică propriu-zisă. Din această a doua categorie se detaşează recentul volum Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014). În prefaţa volumului – Ţăncuşa lui Jicu - , Vasile Spiridon citează la un moment dat profesiunea de credinţă a mai tânărului său confrate: „Scriind despre o carte, procedez asemenea ţăranului din piaţă, care, pentru a-şi atrage muşteriii, le oferă spre vedere şi degustare ceea ce se cheamă o ţăncuşă din pepenii săi. Fiind şi eu un spintecător de harbuji, încerc să extrag felia cea mai arătoasă. Metoda s-ar putea să nu placă unora, însă pentru a convinge nu poţi tăia tot pepenele. Aşa încât mă străduiesc să dau la iveală ce e mai bun într-o carte, fără însă a ascunde coaja şi sâmburii” (s.m. DAD). Este foarte importantă sublinierea de la sfârşit, pentru că altfel, arătând cititorului doar „ţăncuşa” dintr-o carte, Jicu n-ar mai fi critic, ci promotor de autori, impresar, agent literar. Citindu-i cartea, descoperi că nu e. Ba, cum vom vedea mai la vale, e chiar prea puţin diplomat când nu ezită în a dezvălui stridenţe, nereuşite, stângăcii la un autor analizat sau altul.
         În fond, volumul acesta este unul „clasic”, de cronici literare despre cărţi apărute după anul 2000, cam de când scrie criticul de la Bacău, ci nu o istorie sau o panoramă a literaturii contemporane, cu cuvintele autorului – „o oglindă (parţială) a ceea ce sunt eu: cu gusturile, cu preocupările, cu prejudecăţile şi cu umorile mele”. El este sincer, onest, mărturisind acest lucru. Chiar dacă ar fi creator de metodă critică, Jicu ar rămâne paradoxal ceea ce s-ar numi critic/cronicar impresionist, ba chiar artist, plăcându-i la nebunie să facă portrete savuroase, să scoată în relief „senzaţionalul” din literatura română, să citeze semnificativ din operele analizate, să bolduiască aspecte insolite din viaţa şi opera scriitorilor actuali, dezvăluind şi reale calităţi de prozator.
         Tomul este structurat în patru secvenţe: Profiluri/secvenţe lirice; Metamorfozele prozei postdecembriste; Ţăncuşa din harbuz. Secvenţe din critica recentă;Miscellanea. De remarcat, aşadar, că Adrian Jicu nu s-a „specializat”, el scrie deopotrivă despre cărţi şi autori din toate genurile.
         „Metoda” critică a lui Adrian Jicu este în general una onestă şi, în definitiv, marcă proprie. După un portret al scriitorului, ne relevă ce e mai frumos, mai bun şi mai luminos în cartea comentată, „ţăncuşa”, cum ar veni, apoi – cât încă mai e proaspăt parfumul de iasomie – soseşte rezerva solidă, consistentă, dacă nu chiar demolatoare, ca o judecată finală, ca o sentinţă. Exemplificăm cu finalul la cronica despre Tema pentru acasă, romanul lui Nicolae Dabija: „Cartea (de mare succes, înţeleg) a lui Nicolae Dabija rămâne un episod meritoriu din lupta pentru ideea românismului în Basarabia. Cum însă popularitatea şi patriotismul nu înseamnă neapărat valoare, trebuie făcută precizarea că Tema pentru acasă este un roman tezist care nu se ridică la nivelul reuşitelor contemporane ale literaturii române. Comparaţia cu Strigoi fără ţară (tratând aceeaşi problematică), de Mircea Daneliuc, spre exemplu, îi este defavorabilă. În romanul lui Dabija tezismul bate esteticul”.
         Exemplară pentru modul de a face critică al lui Adrian Jicu este cronica despre celebra Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu. Deloc intimidat de numele şi renumele marelui critic şi istoric literar de la România literară, Adrian Jicu analizează cu lupa şi taie cu bisturiul în detaliile Istoriei, analizând deopotrivă vasta lucrare, dar şi controversata ei receptare critică, neavând nici un fel de ezitări pentru a trage propriile sale concluzii: „Vrând parcă să(-şi) confirme că duce o a patra bătălie canonică după predecesori de prestigiu (Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu), autorul se sileşte uneori să fie tranşant, iar judecăţile par forţate. E un soi de mimetism, o tentativă de a da verdicte maioresciene, în formă călinesciană…” Citind toată cartea, nu doar această cronică, observi că Jicu nu este vreun tânăr critic teribilist, prea dornic de afirmare cu orice preţ, ci se vrea unul onest, care să spună ce e de spus despre o carte sau despre un autor, fără a-şi calcula atent eventualele repercusiuni.
         Nu altfel procedează şi în creionarea portretelor: „Tip masiv, aproape bizonic, dotat cu o inconfundabilă ţăcălie, Calistrat Costin (Costinel Costin, născut la 30 ianuarie 1942) face figură memorabilă în peisajul cultural local, unde a jucat diverse roluri, cele mai importante fiind cele de director al Teatrului „George Bacovia” şi de preşedinte al Filialei Bacău a USR, pe care a lărgit-o prin includerea unor nume importante, dar şi a unor veleitari. Spirit lucrativ şi diplomat iscusit (meşter în ale PR-ului, cum s-ar zice), el este, incontestabil, un nume în lumea Bacăului, locul unde nu se întâmplă aproape nimic. Cu o cultură solidă şi o inteligenţă spontană (pe care le valorifică prompt în replicile şi discursurile sale), Calistrat Costin place prin umorul său muşcător, adesea prelungit dincolo de limitele decenţei”.
        Caruselul cu hamsteri este o culegere de cronici, recenzii şi medalioane exemplară pentru lansarea unui critic tânăr, cultivat şi obiectiv, în sensul în care un critic îşi expune opiniile frust şi argumentat, indiferent de numele autorilor şi de poziţia lor socială. Cunoscător al mersului criticii şi ideologiei literare de la Maiorescu până-n zilele noastre, cu un simţ evident al axiologiei, aflat şi într-o ascensiune în cariera universitară, sunt de aşteptat de la Adrian Jicu şi viitoare lucrări de sinteză.
     (text apărut în revista "Argeş", nr 2/februarie 2015)