joi, 5 mai 2016

Un acordor de tobă



                               
          Un poet cu plete gen Eminescu, mai curând gen Cărtărescu. Se scuză: „Mă iertați, port pletele astea pentru că trebuie să-mi fac o fotografie săptămâna viitoare. Pe urmă, mi le tai”. De vreo 35 de ani se scuză și de atunci le tot poartă cu fală pentru a-și face fotografii.
                                                                     *
         Își laudă mereu cartea, c-ar fi scrisă cu litere de aur, după cum își laudă vinul: „Ca sângele de porumbel e!” Deși el n-a văzut niciodată un porumbel tăiat.
                                                                       *
          Baudelaire: „Robespierre nu este vrednic de stimă decât pentru că a reușit câteva fraze frumoase”. Pe acest criteriu, falimentara noastră clasă politică ar fi una stimabilă, vezi bine.
                                                                        *
          Dan Arsenie, cel trăitor înconjurat de pădure în Andaluzia: „Mă pot vedea oricum. Mă pot vedea chiar mort, dar nu mă pot închipui necitind”.
                                                                         *
          Autorul care-ți oferă cartea cu tot cu indicațiile de lectură. „Este o carte foarte bună, să știi. E plicticoasă până pe la pagina 35, apoi n-o mai lași din mână. Trebuie citită ca o parabolă și trebuie descoperite printre rânduri pildele din Vechiul Testament. Spre final, e chiar genială. E recomandabil să observi și să semnalezi asta!...”
                                                                           *
         Citind poezia lui X, nu pot spune decât că e un acordor de tobă.
                                                                            *
         Până la o anumită vârstă, până la o anumită experiență, cititorul e un visător, un privitor înainte. Apoi, ca-n viață, în general, el devine nostalgic, privitor înapoi, chiar și când citește cărți noi-noi, scrise alaltăieri și apărute ieri sau azi.
                                                                               *
           Tristan Tzara: „Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat”. Asta nu-i nicidecum dadaism, poate expresionism.
                                                                                 *
           Veleitarii între ei, prin revistele lor. Parcă vezi un munte împădurit cu niște ciulini, mărăcini și fire de lobodă sau brusturi mult mai înalți decât brazii seculari.
                                                                                  *
            Ioan F. Pop își/ne pune o întrebare până la urmă legitimă: „Oare Dumnezeu în ce crede?”.
                                                                                    *
            Dacă s-ar preda cursuri de scris poezie, profesorul ar trebui să-i învețe – dacă așa ceva ar fi posibil - un singur lucru pe elevi: cum să fie originali.
                                                                                     *
             Cultură înaltă și adâncă la personajele lui Nenea Iancu: „Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lui obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsul sistemei constituționale, progresele electricității, microbi, Wagner, Darwin, Panama,  Jullie la Belle, spiritism, fachirism, l Exilee, ș.cl. ș.cl.”
                                                                                    *
             Dacă aș avea instrumentele de lucru adecvate, aș scrie o carte intitulată Etica estetică a lui Grigurcu.
                                                                                     *
            O deviză de viață oximoronică. Radu Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios!”.
                  (fragmente apărute în revista Acolada/aprilie 2016)

miercuri, 27 aprilie 2016

Sunt analist politic fără voie

         În 19 aprilie, la prima demisie din guvernul tehnocrat/handicapat scriam, printre altele:
„La mijloc de mandat, nerealizările se marchează cu demisii. Săptămâna trecută a demisionat Ana Costea, ministrul Muncii, după prima epuizantă discuție de câteva ore cu liderii sindicali. Călătorie sprâncenată!
       Cine urmează săptămâna aceasta? Eu am două propuneri. Una ar fi Vlad Alexandrescu de la Cultură, cel de profesie nepot. Cel cu săptămâna și scandalul. Cel care vrea să-i învețe pe scriitori cum să facă revistele literare, care vrea taxă pe lectură, care întreține un scandal la Operă... Sau poate că mai poate aștepta o săptămână, un scandal în plus nu mai contează..”
     Îmi pare rău că am ajuns să mă autocitez, dar asta e. Alaltăieri, după demisia nouă a ministresei de la Fonduri Europene, iar l-am propus pe nepotul ăsta de profesie Vlad Alexandrescu, dar iar mă așteptam să mai dureze până-n săptămâna luminată. S-a demis mult mai repede. Eu îl credeam doar incompetent și arogant. Dar, e și prost.
      Poate că ar trebui să mă dau mare analist politic, că uite drăgăliță doamne, ce clarvăzător am fost eu. Nu mă dau deloc. Și prostul satului înțelegea că domnul ăsta de rahat e doar un nepot pârât și atât. N-avea cum rezista. Călătorie sprâncenată.
      Preconizam o demisie pe săptămână. Săptămâna asta guvernul tehnocrat/handicapat și-a depășit incompetența: a înregistrat două demisii. Încă o dată, pentru Săptămâna luminată, o propun pe umflata aia de la Finanțe, nici nu am reținut cum se numește...

luni, 25 aprilie 2016

Refluxul guvernamental continuă

        Ziceam cu vreo săptămână în urmă că guvernul acesta de tehnocrați habdicapați și-a atins vârful incompetenței și acum începe coborâșul, refluxul, marcat desigur de demisii. A demisionat ministresa de la Muncă pentru că n-a reușit un dialog cu liderii sindicalii și colegii de cabinet. Mă întrebam cine urmează. Eu propuneam pe umflata aia de la Finanțe sau pe Vlad Alexandrescu de la Cultură. Ei bine, a demisionat cea de la Fonduri Europene, competentă, zice Dacian Cioloș, dar trebuie trecut la altă etapă; de incompetență, zic eu. Și totuși, arogantul de la Cultură când scrie și el un text, ceva, cu titlul Demisie? Tocmai i-a cerut-o și Ion Caramitru.
        Așadar, în Săptmâna Patimilor, Guvernul și-a înregistrat planul la demisii. Cine urmează în Săptămâna Luminată?

marți, 19 aprilie 2016

Fluxul și refluxul guvernării tehnocrate

       A trecut jumătate din mandatul guvernării tehnocrate handicapate. Într-o posibilă carte gri a guvernării, Dacian Cioloș ar putea raporta cu nedisimulată mândrie ce NU a făcut guvernul acesta. Se poate lua programul de guvernare prezentat în parlament și, la linioară, la fiecare punct din program se pune un NU în față și verbul la trecut și iaca guvernarea-i gata! NU a făcut aia, NU a făcut ailaltă... Acesta a fost fluxul.
      De-acum începe refluxul. Guvernul poate privi în urmă cu nostalgie și să consemneze ce s-ar fi putut face. Tot așa, la linioară, punct cu punct, pas cu pas, vorba tătucului lor cel tăcut de la Cotroceni. Purtătorul ăla de vorbe șchioape, Dan Suciu, ar putea ieși să ne spună ce ar fi putut face guvernul și nu a făcut. Înalții funcționari își vor sfârși la toamnă concediul fără plată, se vor întoarce la Bruxelles și vor raporta cu nedezmințită mândrie unională: Misiune îndeplinită! Nu s-a realizat nimic!
       La mijloc de mandat, nerealizările se marchează cu demisii. Săptămâna trecută a demisionat Ana Costea, ministrul Muncii, după prima epuizantă discuție de câteva ore cu liderii sindicali. Călătorie sprâncenată!
       Cine urmează săptămâna aceasta? Eu am două propuneri. Una ar fi Vlad Alexandrescu de la Cultură, cel de profesie nepot. Cel cu săptămâna și scandalul. Cel care vrea să-i învețe pe scriitori cum să facă revistele literare, care vrea taxă pe lectură, care întreține un scandal la Operă... Sau poate că mai poate aștepta o săptămână, un scandal în plus nu mai contează. În acest caz ar putea demisiona doamna aia bosumflată de la Finanțe care e supărată rău pe noi că nu lucrăm pe doi lei. Ca și cum 200-300 de euro lunar n-ar însemna tot atât.
      Asta e, suntem lămuriți. Guvernul tehnocrat a urcat până la zero, până la genunchiul broaștei. De-acum începe coborâșul. Cine și-a mai făcut vreo iluzie până acum, e momentul să se calmeze. Să punem răul înainte în materie de guvernare tehnocrată și nu vom fi dezamăgiți.

miercuri, 13 aprilie 2016

Profesia de nepot

        Cu tot riscul de a fi considerat nostalgic, eu cred că în vremea cealaltă nu era deloc rău că șefii se promovau pe bază de dosar de cadre. Dincolo de apartenența zeloasă la partidul comunist, omul trebuia să îndeplinească și alte criterii, de performanță, profesionale, morale etc. Sigur, câteodată era propulsat, printre altele, și de nepotism. Dar, nu era singurul criteriu, totuși.
       Ei bine, profesia de nepot e una înșelătoare, chiar perversă. Dintr-un bunic celebru, personalitate neîndoielnică în vreo privință pot apărea vlăstare pline de vicii. Genetica este mai de neînțeles decât ne închipuim. Vezi un suedez blond și de-o moralitate impecabilă, plus geniu în știință și cultură, pricopsit cu o odraslă cu pigment de indian, troglodit și imoral până-n măduvă.
       Am exagerat eu puțin, pentru înțelegerea fenomenului. Mă gândeam cum un ministru din ăsta tehnocrat, la instalarea în post, acorda un lung interviu în care se lăuda el ce bunic a avut. Ceea ce este perfect adevărat: profesor extraordinar, filosof al culturii, critic și istoric literar. Iar, nepotul? Nepotul clocește un proiect de lege prin care vrea să pună taxă pe citit la bibliotecă. Adică, profesorii, pedagogii, psihologii nu știu cum să atragă elevii și studenții spre lectură, abandonarea acesteia fiind un fenomen mondial, nu doar național, iar nepotul de profesie vrea să forțeze o ușă deschisă, să le taie pofta de studiu și celor puțini care mai calcă pragul bibliotecilor și să le ceară taxă pentru cărțile împrumutate.
      Perversitatea profesiei de nepot.

marți, 12 aprilie 2016

Brassica oleracea gemmifera

      Cele trei cuvinte de mai sus, traduse în românește, înseamnă varză de Bruxelles. Asta e politica românească în întregul ei, dar mai ales guvernarea asta cică tehnocrată. E o guvernare autocrată, birocrată și handicapată. E guvernarea proiectelor rămase pe hârtie după trei zile. Nu poate duce nimic la capăt. Niște tute îngrămădite sunt ministrese. Unii sunt de profesie nepoți și fac rahatul praf. Astăzi s-au chinuit să negocieze cu sindicatele o ordonanță pentru mărirea cât de cât a mizerabilelor salarii. Praf și pulbere! Un guvern de mâțâiți. Parcă-i vezi cum le curg mucii ca la niște țigănei în pragul primăverii și scâncind: „Nu putem, nu putem, nu putem!” Păi, bă, dacă nu puteți, mergeți la mămicile voastre de la Berlin și Bruxelles. Vă pun ele pempărși, apoi vă pun la treabă. Căcăcioșilor!

luni, 11 aprilie 2016

O idee „constructivă” pentru alegerile de anul acesta

      Mărturisesc că în 2012 am participat la lovitura de stat. Am mers la vot la referendum. A fost pentru ultima dată în viața mea când am mers la vot. UE, ca să nu pățească  rușinea și să nu se creeeze un precedent, a zis că voturile noastre nu sunt bune, sunt alterate rău. Curtea Constituțională a executat erata prin care a declarat referendumul neconstituțional fiindcă n-au mers la vot 50% plus unu din alegători. Adică, l-au votat cinci milioane de oameni pe marinarul veneric (e din Bogza sintagma) și votul a fost valabil, dar șapte milioane și jumătate de voturi n-au  fost suficiente pentru a-l trimite acasă. Propun deci ca toate alegerile de acum încolo să nu fie validate dacă nu vin la vot 50% plus unul din votanți. Așa scăpăm de clasa politică și de primari. Pentru că 50% nu vor veni niciodată, niciodată, niciodată. De ce? Simplu, pentru că patru milioane sunt în Occident la muncă. Plus basarabenii care încarcă listele de alegători, ei fiind tot în Franța, Italia, Germania și Spania. Tocmai am aflat că în apartamentul șefului de post din Răducăneni - Iași „locuiesc” nu mai puțin de 3400 de basarabeni. Sunt curios câți vor merge la vot în iunie și în noiembrie. De aceea zic, propun să fie validate alegerile doar cu 50% din alegători, ca referendumul din 2012.

vineri, 8 aprilie 2016

Paris, „singurul loc unde e plăcut să fii deznădăjduit”

    Am scris cu mai mulți ani în urmă un eseu despre Cioran. Astăzi, la 105 ani de la naștere, reiau aici începutul:
      Moto: „Viaţa – acest pompierism al materiei”.Cioran
      Cultura occidentală, în general, cea franceză în speţă, era „coaptă” în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale să primească... trei crai de la Răsărit care s-o scoată din moleşeală, s-o scuture de praf, s-o revoluţioneze. Au făcut-o fiecare în felul său: Mircea Eliade prin enciclopedismul său, dezvăluind rădăcinile adânci ale religiei; Eugen Ionescu, prin teatrul absurdului, jocul grav cu care a intrat în rândul nemuritorilor din Academie; iar Cioran, cel de la „Coasta Boacii”, prin scepticismul său cinic, prin disperarea bine temperată, bine jucată, alintată, metafizică, prin deznădejde, prin fragmentarismul lui fecund. Ce-a găsit Cioran la Paris? Un Occident bolnav: „Artă, iubire, religie, război – ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atâtea veacuri s-au ros făcând-o... Epoca finitului (s. E.M.C.) deplin s-a dus. Materia poemelor? Istovită şi ea. – Să iubeşti? Până şi mitocanii resping „sentimentul”. – Mila? Duceţi-vă prin catedrale: numai nătângii mai vin de se roagă. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Suntem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului. Occidentul? O posibilitate (s. E.M.C.) fără viitor...” Parisul, „locul cel mai îndepărtat de Paradis, rămâne totuşi singurul loc unde e plăcut să fii deznădăjduit”. Aşadar, Cioran a sosit la timp acolo ca un terapeut, pentru că, zice el, „o mie de ani de războaie au întărit Occidentul; o sută de ani de «psihologie» l-au adus la marginea prăpastiei”. A regenerat spiritul occidental cu războiul resemnării neamului său din Mioriţa. Iar metoda lui terapeutică este aceea de a pune răul înainte, de a-l exacerba, de a-i face apologia, de a releva durerile lumii în speranţa descoperirii altora mai groaznice, lucru care va ajuta spiritele puternice să se evidenţieze, după ce şi-au făcut „educaţia de victime” după ce s-au îndoit de... propriile îndoieli: „sunt îndoieli cu adevărat?”

joi, 7 aprilie 2016

O cronică nouă la Sâmbătă, duminică și alte singurătăți

Petru Pistol
Inconsistenţa unui zeu


(Văzând cum Sisif îi salvează pe muritori încălcând noima morţii şi ameninţând cu depopularea Infernului, Thánatos revendică şi obţine pedepsirea acestuia. Dar nu un bolovan de rând înalţă Sisif şi nu pe un povârniş de restrişte. „Este ora la care soarele de vară târzie apare ca bolovanul incandescent al lui Sisif învingător deasupra muntelui maiestos”, p.416.)
Dumitru Augustin Doman adună, într-o toamnă timpurie, recolta, Opera omnia, de Proză scurtă contemporană, sub titlul: Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi, Tipo Moldova, Iaşi, 2015.
Volumul – un lung poem despre moarte. Nu prohod, ci liturghie (lucrare publică, în ascendenţă semnificantă) a morţii. Alegorie a dragostei de viaţă. Joc de cuvinte, descântec apotropaic. Filtru al iubirii. Teoreză despre moarte ispitind entuziasmul vital. Adevăruri grave, blând relativizate. Norii lui Petru Creţia într-o hârjoană sumbru – luminoasă. Denunţ al adevărului disipat în „vorbe în vânt”.
Vorbind astfel ne dăm seama câtă îndreptăţire conţine afirmaţia: o operă impune stilul propriei prezentări. Orice prezentare se ipostaziază în metatext. Neavând „un chip propriu”, precum oglinda lui Gheorghe Grigurcu faţă cu eternitatea (p.152), ea ar deveni, în logică platoniciană, copie de grad unu. Altfel spus, şi nu oricum, ci cu distincţie: „Experienţa de decodificare devine deschisă, procesuală şi prima noastră reacţie este să considerăm că tot ceea ce orientăm asupra mesajului se află, de fapt, conţinut în el” (Umberto Eco, Structura absentă, apud Ion Predescu, Stil, scriitură, sentiment livresc, Scrisul românesc, Craiova, 2014, p.32).
Volumul se deschide în eşantioane, decupări din canavaua vieţii, care ne arată ce este / nu este viaţa. E.g.: un tânăr merge la film şi se aşază cu dezinvoltură, într-o sală cvasi goală, lângă o tânără, de parcă şi-ar turna din cornet seminţe în pumn, decorticându-le într-o degajare de stratosferă. Dar Varvara, deşi pare a-i cânta în strună, îl contrazice. Varvara are culoarea vieţii care, ca s-o înţelegi, trebuie citită de-a îndărătelea. O farfara!
Un altul, om în toată firea, e convins că viaţa e zidită şi nu poate fi urnită din tabieturile şi stilu-i propriu. Zidită pe vecie, indestructibilă în miresmele care o satisfac. Apare însă, ca o părere încăpăţânată, halena morţii, variantă neluată în calcul până atunci a vieţii.
Augustin Doman se joacă cu personajele sale, este tatăl lor,  pater familias, le dă bacalaureatul pe gratis, dar le ia liniştea domestică, le predă, nu arareori drastic, ius vitae necisque. Le zideşte din pământ pieritor, tălpile lor din cărămizi greoaie le asigură aderenţa telurică. Sunt printre noi, nu au sosii, nu dedublări onirice. Greşeala nu le e străină, cu prisosinţă greşeala specifică tinereţii, „că de asta e tinereţea, să fie plină de greşeli, să ai de ce trage mai târziu” (p.19).
Nuvela Sfârşitul epocii cartofilor are prea mult gustul vieţii (sapit vitae, Iuvenal) pentru a nu provoca recunoaşterea. Dacă lucrurile se vor schimba, ea va câştiga în ficţiune, iar truculenţa dialogului, ca tehnică narativă, se va roda, păstrându-şi însă vioiciunea gentilică.
Invazia şobolanilor. Semn rău. Presagiu: molimă ori cutremur. Îşi intrau în rol. Era partitura lor în avanscenă, preludiul căderii dictatorului: „Muşcau din cartof, apoi se jucau cu el prin curte în faţa asistenţei … Sfidând totul din jur” (p.132). Ş-apoi muştele – bocitoarele, într-un mediu fetid. Se-mbăloşaseră cartofii. Şi oamenii. Şi vremurile. Ca să nu te-atingă răul, să nu te molipsească, trebuia să fii nebun.
Circulă pe internet imaginea unui orb care-şi „luminează” calea cu o lanternă aprinsă. Fasciculul de lumină este, bineînţeles, negru ca lumina ochilor lui. Moartea nu poate fi înţeleasă atâta timp cât nu e cunoscută din interior (etimologic: intus legere > înţelegere, „citire din interior”). Omului nu-i este dat să cunoască decât surogatele contingente ale morţii, reflexele ei meteorice, precum se dezvăluie măruntaiele pământului prin fenomenul fizic care i-a permis lui Schliemann descoperirea Troiei. Apropo de cetatea cu destin funest (bun suport evocativ al morţii): regele Filip al V-lea (p.150) din Regii blestemaţi are un prototip troian (logica modelului); Ulise (cel din Odiseea), coborând în Infern, se întreţine cu Ahile care-i mărturiseşte: decât Ahile în Regatul Umbrelor, mai bine cel mai mărunt dintre muritori pe ţărmul luminii.
Un inspirat exemplu de sorit ne oferă p.151-152. O răstălmăcire a panseului epicurian: fiinţa nu are atingere cu moartea, cât timp exist eu, moartea nu există, când există moartea, nu mai exist eu.
Prozele scurte „ilustrative” pentru meseria de a muri se prelungesc într-un răgaz de gândire care încalcă regulile genului. Fragmente precum Moartea unui pinguin, scurtisime, într-un limbaj şi o sintaxă simplisime, convertesc citirea semnului de carte din locul în care a sfârşit lectura în locul de unde ea începe cu adevărat.
Alteori, citirea are savoarea vinului „roşu–negru puţin acrişor”. Tradiţionalul sistem binar vinul şi femeia suferă o destructurare, cel de al doilea termen fiind subminat de „citate, pasaje, versuri, pilde din Proust, Poe, Camus”, ca o revanşă a livrescului, în credinţa că „nimic nu există dacă nu-l găseşti într-o carte” (p.160). Cartea bate viaţa, adevărata viaţă e în cărţi. Viaţa este o reproducere a ceea ce transcende: cartea. Autorul este demiurgul, arhitectul vieţii adevărate, în timp ce insul o multiplică în copii efemere. Trăim viaţa cărţilor, biblioteca fiind crama vinurilor noastre roşu–negre puţin acrişoare.
Acordul se rupe însă uneori sub presiunea unei vieţi lipsite de orizont, căutându-şi, într-un sfârşit, punctele cardinale (Solstiţiul de iarnă), într-o atmosferă în care doar câinele se mai bucură, de parcă el l-ar citi pe Sabato, în timp ce toţi ceilalţi sunt prinşi cu umplutul caltaboşilor.
Augustin Doman citeşte cu creionul în mână: bis legit qui scribit, ziceau romanii, semn al conştiinţei morţii, scandează Augustin Doman. E normal să asistăm la „ancheta” autorului printre cugetările notorii în căutare de consens. E normal ca timbrul sentenţios să-l viziteze şi pe autor. Iată trei stări, trei climate ale umanului, patologicul, metafizicul, esteticul, în expresie gnomică: „A te pierde în tine însuţi şi a uita de tine e o boală. A reveni din când în când şi a-ţi trece în revistă aceste călătorii e meditaţie. A reuşi să descrii câte ceva – într-un fel sau altul – din ce-ţi treci în revistă, e artă” (p.179).
Postulatul democratic îl evocă gândirea stoică comună şi limba greacă; împăratul roman şi sclavul roman au scris în greceşte: „ideea, un teritoriu cât se poate de democratic: aici se pot întâlni în condiţii de perfectă egalitate de pildă un sclav precum Epictet cu un împărat ca Marc Aureliu”(p.187-188).
Expresia metaforică vascularizând stenic tărâmul gândului: „În viaţă am pierdut tren după tren. Legate unul după altul, trenurile pe care le-am pierdut ar deveni un monstru pe două şine care ar strânge Pământul de jur împrejur ca un uriaş şarpe metalic; l-ar strânge, l-ar strangula până i-ar risipi în cosmos oceanele şi munţii şi pădurile” (p.183).
Prozatorul, autorul de texte creative, împrumută din sobrietatea criticului dedicat discursului ordonat, străin histrionismului conceptual.
Cititorul chestionează retorica redistilării textului (precum a licorii cu miros de pământ). Ca o poveste dedusă dintr-alta. Scriitură în palimpsest.
La inventarul operei lui Augustin Doman răspund câţiva morţi, câţiva pierduţi, neidentificaţii sorţii, uitaţii destinului. Noi înşine. Este un adevăr. Un adevăr din care reţinem un Socrate desculţ pe magistrala cu sens unic.
Puţin supărat rămâne Urmuz: atâta tevatură ca să prindă şi el, acolo, în oraşul lui, un coltuc de stradă unde să-ţi depună icrele neuitării.
N-are a se plânge moartea că autorul nu-i acordă consideraţia cuvenită. El inventariază chipuri ale morţii în expresia lor naturală, sedimentară a firescului, de la abordarea fonematică („Smrt, aşa se numeşte moartea în limba macedoneană … Smrt, un cuvânt închis într-un sicriu de patru scânduri / consoane mai moi sau mai dure”, p.503), la moartea – omagiu („Omagiu oamenilor nebărbieriţi de pe strada Vlad Ţepeş care mor neştiuţi de nimeni, în zori, fără să deranjeze pe cineva”, p.505).
Oricât de tristă, de urâtă, un dram de demnitate tot se regăseşte în moarte. Măcar atât cât să pervertească fiinţa umană, ca să nu rămână pe lume nimic nepervertit. Probabil că din decenţă, din pudoare faţă de moartea noastră cea de toate zilele, autorul a făcut să uite degradarea sufletului mai gravă decât moartea însăşi. „Îmi este plăcută miasma cadavrului duşmanului meu”, spune Vespasian. Tot el, „Banii n-au miros”. Două trepte ale concepţiei vespasiene de viaţă, pe care poporul le-a taxat, vespasiană însemnând closet, privată. Aici l-a dus pe Vespasian intimitatea cu scatologicul, la acest titlu de „admiraţie” conferit împăratului benemerenti. (N.B. Din arhiva „imperial” resentimentară a cititorului.)
Deşi indenegabilă, cea mai reală dintre realia, persistă un gen de nedreptate ce i se face morţii, genul literar: „Dacă aş trăi în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, aş scrie doar cărţi despre moartea noastră cea de toate zilele. Unde m-ar încadra criticii şi istoricii literari? Probabil că la autori SF” (p.531).
Cărţile gen Arta de a muri, operaţie a morţii pe cord deschis, vivisecţie, se situează în avangarda vieţii. Dacă Ovidiu în loc de Ars amandi ar fi scris o Ars moriendi, ar fi murit în Roma lui dragă. Recitesc Moartea noastră cea de toate zilele după câţiva ani. Îi descopăr şi alte virtuţi (v. Banchet funambulesc, în Critice şi ipocritice, Tiparg, 2011). Cum presimt ispita seducţiei, o împing discret spre un raft hic sunt leones! Empatic fiind, nu risc o a treia lectură. Căci autorul nu va plânge, pentru că – ne spune el însuşi (p.570) – ştie că moartea există. El ştie, iar eu pun în practică ştiinţa lui. Bună afacere!
Moartea noastră cea de toate zilele, un text frumos curgător (şi urâtul morţii îşi are esteticul lui), cu fulguraţii ale cugetului, nu butaforic, cu simţul adevăratei cacofonii: „via viaţă (ce cacofonie!)”, p.599.
 (cronică apărută în revista „Conta” ian.-martie 2016)


                                                                       


miercuri, 6 aprilie 2016

Armura diafană din fluturi albi




        Toamna, în grădina Reginei Maria de la Balcic, sunt dezgropați uriașii cactuși și duși la iernat în sere. Rămân vreo sută de cratere părăsite de parcă pe malul înalt al Mării Negre ar fi venit în toamna însorită ziua mare și îndelung așteptată a învierii morților.
                                                                          *
        Ovidiu Genaru, obsedat de a i se confirma viețuirea: „Te rog strivește-mi degetele cu ușa/Smulge-mi mărturisirea că sunt viu”.
                                                                           *
          După trei zile de muncă asiduă, o ciocănitoare lasă pe trunchiul gutuiului bătrân din fundul grădinii o țesătură de puncte și linii roșietice pe fond gri întunecat. Trecem indiferenți pe lângă pom, deși s-ar putea ca scoarța lui să ascundă un text cât se poate de interesant, dacă nu chiar o profeție esențială.
                                                                             *
         Petre Țuțea, omul radical religios: „În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”.
                                                                              *
        În anii 70-80 ai veacului trecut(!), cele mai bune vinuri din restaurantele românești erau cele refuzate la export. În schimb, cele mai bune cărți păreau cele puține acceptate clandestin la export.
                                                                               *
       Scriitor eliptic. La 2 aprilie 1957, Radu Petrescu își notează în Jurnal: „De două ori Ideea mă învelește astăzi în aripi luminoase. La ce bun aș spune cum?”.
                                                                                *
         La o anumită vârstă a cititorului, la tocarea primei tone de cărți, într-o dimineață de primăvară, o dată cu ivirea primului boboc de magnolie, pentru cititor începe trecutul, trecutul cel fără de sfârșit.
                                                                               *
         Tot cerul acoperit de o armură diafană de fluturi albi pe aripile cărora e scrisă toată literatura lumii; de azi pe mâine.
                                                                               *
          Nomina odiosa! Baudelaire, în jurnal: „Am uitat numele acestei ticăloase...ah!, mi-l voi aminti la judecata de apoi”.
                                                                               *
         O discriminare. La contactul cu o carte proastă, cititorul/criticul le plânge de milă copacilor tăiați din pădurile patriei. N-am auzit însă nici un meloman căinând pădurea când un violoncelist sau un contrabasist cântă execrabil.
                                                                               *
          Ioan F. Pop: „Cărțile de popularizare a filosofiei nu fac decât să invite ideile la desfrâu. Căci e greu de popularizat unicitatea unei gândiri”.
                                                                                *
           Din când în când, scriitorul trebuie să sufere o esențială schimbare la față. Fără aceasta, literatura lui e industrie forestieră.
                                                                                 *
           Nichita Stănescu: „Ce am eu mai ascuns în mine,/sângele mișcând un gând...” Iată conexiunea trup-spirit în toată abstracțiunea ei!
                                                                                  *
         Grave, în fond, versuri dintr-un poem pe tema dublului. Ion Caraion: „Mă-ntorceam de la propria mea înmormântare./Fusesem pus să vorbesc despre mine./Dar am uitat unde și am uitat cine...”
                                                                                  *
         Și-ar vinde sufletul cu mare voioșie, dar Diavolul Bibliotecii Universale e în vacanță prin Haiti.
  (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2016)
                                                                                                                                                                                                                                                

joi, 31 martie 2016

Rotația cadrelor pe stil nou

      Să observăm că rotația cadrelor nu s-a încheiat odată cu comunismul. O etapă nouă începe în aceste zile. Pariul meu este că de mâine, 1 aprilie, și până la Paști, 1 mai, 50 de primari de municipii și orașe vor fi chemați la DNA, reținuți, propuși pentru arestare etc. Pentru fapte din 2006, 2010, de la campania din 2012, de la referendumul din 2012, de la prezidențialele din 2014 etc. Vor fi foarte mulți și primari de comune, dar ăștia nici nu contează în pariul meu. Vor fi vizați, desigur, cei de la anumite partide și mai ales cei care au șanse maxime să fie realeși. E, cum spuneam, un fel de rotație a cadrelor care nu se mai face cu ordin de la Comitetul Central al PCR, ci după o listă atent întocmită la vârful DNA. De mâine să începem numărătoarea.

marți, 29 martie 2016

O schiță



                                       Texticolul lui Hitler

         La masa de tablă verde de pe prispa barului lui Gogu Chiţimia. Bar îi zice lumea coşmeliei La Gogu din capul drumului câmpului, dar ea este magazin cu de toate, băcănie plus bodegă cu o masă înăuntru şi prispă cu trei mese de tablă. Fiind soare şi cald, la o masă din prispă beau un rom, la nouă dimineaţa, Marin Pănescu şi Pantelie Bobaru. Nefiind alţi clienţi la bar, patronul Gogu vine la masa celor doi cu o cafea.
         „Uite, bă, se laudă el, de ziua mea mi-a trimis fii-mea din Italia o tabletă”.
         „Şi ce-i asta?”
         „Păi, cum să-ţi spun, tot ce vrei… Uite, poţi asculta la ea manele…”
         „Păi pentru asta, zice Pantelie, ai casetofon”.
         „Da, dar de aci afli şi cum va fi vremea astăzi şi mâine…”
         „Şi pe astea le afli de la radio sau de la televizor…”
         „Mă, încearcă să-l lămurească Gogu, uşor iritat, aici le ai pe toate la un loc, chiar şi toate ziarele din lume şi radiourile şi televiziunile şi ştirile, ai totul în tableta asta cât un caiet. Să vă arăt… Ei, ia să vedem noi… Uite aci: Istoricii au descoperit recent că Hitler suferea de criptorhidie pe partea dreaptă…”
         „Ce-i aia?” întreabă nedumerit Pănescu.
         „Ai răbdare, că vedem acum. Aşa, …criptorhidie pe partea dreaptă, adică nu avea decât un testicul.”
         „Ce texticol?” nu înţelege Pănescu.
         „N-avea decât un coi, mă”, îl lămureşte Pantelie.
         Iar Pănescu: „Fugi, bă de-aci, cu tableta ta! Prostii de astea afli din ea? Vrei să spui că Hitler a regulat el toată omenirea doar c-un singur coi, cu un texticol?”
         „Ce-are a face testiculul lui Hitler cu omenirea?” zice patronul Gogu.
         Dar Pantelie: „Ei, asta cam are. Dacă avea un singur testicul, care va să zică era bolnav…”
         Şi Gogu: „Păi, şi ce dacă era bolnav de-un testicul? Nu putea face strategii şi nu putea da ordine să intre armata în Franţa sau în Polonia sau în România şi să le ocupe?”
         „Trebuie avut în vedere că armata germană a lui Hitler în România n-a intrat s-o ocupe…”, obiectează Pantelie.
         „Ei, am zis aşa ca bunăoară”.
         „Păi nu, că istoria nu se scrie cu bunăoară… Mai dă câte un rom mare.”
         Cu paharul reumplut, Pantelie: „Şi istoricii n-au altă treabă decât să cerceteze ei 70-80 de ani testiculul lui Hitler?”
         „Dar cine să cerceteze?” întreabă Gogu intrigat.
         „Păi, doctorii”.
         „Şi care coi, care, ăsta… texticol îi lipsea?” mai întreabă Pănescu.
         „Ăla drept”, îl lămureşte Gogu.
         „Fugi, bă, de-aci… Pe mine nu mă convingi tu cu tableta ta că Hitler a condus Germania atâta timp doar cu texticolul stâng…”
         „Dar n-a condus-o cu testiculul…”
         „Totuşi, intervine Pantelie, ştii cum se spune de orice om, cu atât mai mult de un dictator, că are coaie. Şi acum descoperă istoricii că ditamai Hitler n-avea coaie sau, mă rog, că avea numai unul. Cum voia el să cucerească lumea doar cu un testicul?”
         „Dar, zice Gogu tot mai iritat, el nu voia să cucerească lumea cu testiculul, el cu mintea lui de militar şi de conducător o cucerea…”
         „Nu, că lipsa unui testicul are efecte asupra psihicului, asta-ţi poate spune orice doctor”, nu se lasă Pantelie.
         „Aşa cred şi eu, zice Pănescu. I s-a urcat coiul…ăsta…texticolul la creier”.
         Pantelie: „Nea Gogule, mai dă câte un rom şi ia-ţi tableta asta de-aci că m-a luat de cap… Poate ai şi un antinevralgic.”

(apărută în revista Conta/ian.-martie 2016)