joi, 2 octombrie 2014

Dormitorul albastru



         Suceava, redacţia ziarului judeţean Clopotul, o lună iunie de la sfârşitul anilor ’60. Tânărul şi bărbosul ziarist Alexei Nordinski soseşte în biroul său puţin după ora opt, adică mult mai devreme decât de obicei, lucru ce pare să-l mire pe colegul său mai în vârstă, George Davidovici, supranumit Bădia.
         „Ce-ai păţit, măi baiete, de vii ca niciodată, cu noaptea-n cap?”
         „Bădie, ştii să tălmăceşti visele?” îl întreabă direct şi preocupat junele gazetar.
         „Ei, mă pricep întrucâtva…”
         „Uite, toată noaptea am visat un urs mare şi fioros…”
         Bădia Davidovici şi-a mişcat cu arătătorul ochelarii pe nas în jos, privindu-şi colegul pe deasupra lentilelor, cu nişte ochi vioi, cu o undă de ironie, întrebându-l curios puţin mai târziu:
         „Se căca?”
         „Da, se căca, mamă-mamă, parcă scotea salam Victoria pe cur!…”
         „Mda! zice Bădia lămurit. Ai nişte bani la tine de-o sticlă-două de vin?”
         „Am”.
         „Atunci, dă-i bataie, scrie-ţi în două ore ce ai de scris, că mergem la un şpriţ”.
         Alexei îşi scria articolele la maşina Consul, cu fruntea asudată, şi din când în când privea spre fereastră, de unde i se părea că-l privesc doi ochi de urs.
         La ora zece fix, cei doi descindeau pe terasa însorită a restaurantului Zimbrul. Au cerut un platou cu gustări reci şi o vodcă, pigulind-ciugulind în tăcere sălămior, caşcaval presărat cu piper, un cremvurşt, o măslină, o felie de castravete şi sorbind din vodca rusească. Apoi, au cerut vin sec de Cotnari. Alexei respecta tăcerea colegului său cel mai înţelept decât Dalai Lama, deşi era mai nerăbdător decât o fată mare. Mai spre prânz, când soarele era deja în crucea cerului, şi când i se părea că zimbrul din zidul restaurantului îl privea cu ochi de urs, Bădia îi zice:
         „Măi baiete, ascultă bine, nu cumva să faci infarct… Zici că ursul era voinic şi se căca uitându-se la tine?”
         „Da, bădie, cum te văd şi cum mă vezi”.
         „Atunci să fii pregătit. Vei avea, nu ştiu când, mâine, poimâine…, bani câţi n-ai văzut în viaţa ta la un loc şi câţi n-ai câştigat tu în cinci-şase ani de când eşti la ziar...”
         „Hm! face Alexei neîncrezător, asta-i pielea ursului din pădure?”
         „Nu, nu, să crezi!” îi zice Bădia calm şi hotărât.
         Când a intrat în holul blocului, Alexei era preocupat de un singur lucru: să ajungă la baie înainte de a da ochi cu Varvara, soţia lui, care desigur l-ar fi citit imediat că e puţin matrafoxat şi l-ar fi cicălit că iar a băut, să ajungă la baie neobservat, îşi zicea, şi să se spele pe faţă cu apă rece, să se învioreze, să se spele pe dinţi, să se parfumeze, eventual, să-şi schimbe mirosul de cârciumă… Dar, nici o nădejde, cum a răsucit cheia în yală, soţioara lui Varvara era deja în hol. L-a primit cu braţele deschise, la propriu, l-a sărutat pe buze, pe barba neagră ca pana corbului, pe obraji şi pe frunte şi l-a dus aşa, giugiulindu-l, la masa din sufragerie, pe care se afla faţa de masă de sărbătoare, pâinea feliată, farfuriile şi tacâmurile aşezate ca la restaurantele franţuzeşti, o sticlă de whisky, o cupă de cuburi de gheaţă. Uluirea lui era mai mare decât în faţa celor doi ochi fioroşi de urs. Varvara cea blondă şi planturoasă şi ţâţoasă a turnat în pahare, au ciocnit şi-au sorbit din licoarea rară. Apoi, doamna lui Alexei a trântit în mijlocul mesei un platou cu un gâscan rumenit la cuptor. Au luat ei prânzul romantic, stropit la sfârşit cu o sticlă de cabernet, după care Varvara l-a împins încet pe soţ în semiîntunericul dormitorului, a strigat „Surpriză!” şi-a aprins lustra. Într-adevăr, era o surpriză. Patul conjugal era tapetat tot-tot în albastru cu bancnote de 100 de lei, covorul de asemenea, ţolul de pe perete – la fel. Sută de sută ca o tapiserie uriaşă, mii de ochi ai lui Bălcescu îi priveau din toate părţile, din toate colţurile dormitorului. „Sst!” a răspuns ea întrebărilor uimite din privirea lui Alexei, punându-i apăsat degetul pe buze, descheindu-i nasture cu nasture cămaşa şi trăgându-l peste ea pe cuvertura de hârtii albastre… S-au iubit ca-n noaptea nunţii, ea mângâind cu tandreţe, în timpul actului, hârtiile albastre de pe pat… Iar pe fereastra dormitorului îi priveau doi ochi căprui de urs.
          Ursul din vis care îi adusese lui Alexei de la o editură bucureşteană – pentru romanul său de debut - onorariul cât contravaloarea unei case.  A avut o a doua lună de miere cu planturoasa şi blonda lui consoartă, lună încheiată brusc cu un divorţ zgomotos, după ce Varvara îi aruncase în chiuvetă cei 30 de mililitri de vodcă de pe fundul sticlei cu care trebuia să se dreagă într-o dimineaţă… Ei, dar asta-i altă poveste, cu alţi ochi de urs, mai negri, mai căprui…

(povestire apărută în cel mai recent număr al revistei Vatra din Târgu Mureş)

marți, 30 septembrie 2014

Viermişori şi muşte

Un domn deputat de Argeş, pe numele său Mihai Deaconu, declară că nu înţelege de ce nu ies românii la vot în această toamnă în proporţie de 90 la sută, pentru că sunt candidaţi mulţi şi ar avea de unde alege.
Ca să fiu elegant, dacă voi rezista!, eu cred că dl. deputat nu înţelege pentru că-i lipseşte organul înţelegerii, acela care se adăposteşte îndeobşte în cutia craniană.

Să încercăm totuşi să-l facem să înţeleagă pe parlamentarul nostru.

Unu. Am putea spune, paradoxal şi glumind amar, că 90 la sută din electorat nu există. Nu trebuie să fii vreun matematician, sociolog de renume mondial sau demograf aşişderea să vezi că în România anului 2014 nu există 18,3 milioane de alegători. Apoi, să ne uităm fiecare pe strada noastră, în primul sat, în ultimul cătun câţi români sunt plecaţi din ţară, să facem o socoteală sumară şi oricum am da-o nu ies sub trei-patru milioane.

Doi. Nu avem ce alege din cei 14.Orice om de un elementar bun simţ îţi poate spune de ce nu-l poate alege pe niciunul din cei 14, dar nimeni nu te poate convinge logic să-l alegi pe unul sau altul. Un mare malaxor i-a amestecat în 25 de ani pe politicienii de toate culorile în apă şi pământ. Îi deşartă malaxorul în mijlocul pieţii, te uiţi la ei şi alege de poţi!

Trei. Cine e pescar probabil că a păţit măcar o dată un pocinog. Mergi la pescuit cu o cutie de viermişori. La întoarcere, îţi zici să-i mai păstrezi pe cei rămaşi, că poate mergi şi mâine. Dar te iei cu treburi, nu mai mergi o zi, două, o săptămână... şi când să mergi din nou, deschizi cutia să pui viermişorul în ac. Surpriză: din cutie zboară un stol de muşte. Viermişorii s-au transformat. Cam asta e clasa noastră politică. Acum 25 de ani au intrat viermişori în palatele puterii, iar acum zboară ca nişte muşte îmbuibate peste ţară, spurcând totul...

Dacă mai vrea dl. deputat, mai punctăm. Dar, mă îndoiesc că înţelege. Din Palatul Parlamentului e greu.

luni, 29 septembrie 2014

Două surogate de evenimente istorice, două-ntr-unul

          Guvernul României s-a mutat la Iaşi în timpul Primului Război Mondial, când ţara era ocupată de armata germană. Era o retragere forţată, o ştiu din Memoriile lui Constantin Argetoianu şi ale lui Alexandru Marghiloman. Vremurile erau tulburi şi deosebit de triste.

          Guvernul României s-a mutat la Iaşi şi alatăieri, în septembrie 2014, la nunta fetei baronului local Gheorghe Nichita. Cu acest prilej aflu din memoriile la zi ale ziariştilor (să sperăm că neacoperiţi) că s-au asfaltat străzi, s-a zugrăvit Casa Căsătoriilor, s-a pus gazon pe suprafeţe întinse din oraş pe unde urma să treacă nunta cu guvern cu tot; pe banii Primăriei, desigur. Că doar oraşul e al primarului, domniţa aşişderea. Vremurile sunt tot tulburi, dar iresponsabil de vesele.

         Aşadar, un moment istoric cu repetiţie: mutarea guvernului la Iaşi.

         Al doilea moment istoric este unirea românilor, după cea de la 24 ianuarie 1859, preconizată de premierul-candidat la Cotroceni Victor Ponta pe Arena Naţională. Deja o pune în practică. Unirea guvernului cu baronii locali, acum la bucuria nunţii domniţei Nichita, mâine la tristeţea nu ştiu care. Ce rău îmi pare că sunt un Moş Roată şi n-am cum fi unit cu cei care doar dau ordin să fie mişcat bolovanul!...

        Iată, două evenimente istorice în reluare, două evenimente istorice surogat!

duminică, 28 septembrie 2014

Romanul unei lumi bolnave



         Joia trecută, la Festivalul  Naţional de Literatură "Marin Preda" de la Alexandria şi Siliştea Gumeşti - printre altele - a fost lansat şi romanul cel mai recent  al lui Ştefan Mitroi. În compania unor personalităţi remarcabile (Sorin Preda, Horia Gârbea, Ana Dobre, Gheorghe Stroia, Corneliu Ostahie etc.), am vorbit şi eu despre roman. Dar, cum am spus vorbe mai mult sentimentale şi de circumstanţă, reiau aici cronica la roman apărută săptămâna trecută în Argeş nr. 9/septembrie 2014:


         Ştefan Mitroi s-a afirmat încă din ani ’70-80 ca poet interesant, alături de ceilalţi tineri poeţi optzecişti, publicând sporadic în puţinele reviste literare ale vremii şi fiind cadorisit cu premii. În paralel, a fost redactor-şef de reviste studenţeşti, iar în decembrie 1989 a fost ales redactor-şef al cotidianului Tineretul Liber, ziar născut în zilele revoluţiei din Scânteia tineretului. După 2000, precum alţi poeţi colegi de generaţie, Mitroi s-a convertit la roman. Am mai scris aici despre unul din romanele sale cu un titlu uşor şocant: Dacă Dumnezeu ar muri.
         Acum – după alte romane, unele recompensate cu premii naţionale, dar şi europene – publică încă unul cu un titlu nu mai puţin original: Să locuieşti într-un lătrat de câine (Tracus Arte, 2014). Poate că nu la fel de originală este lumea cărţii, fiind una din preajma noastră, una pe lângă care trecem indiferenţi sau în cel mai bun caz neputincioşi: lumea copiilor străzii şi ai canalelor din preajma Gării de Nord, cea care a dat pâine de mâncat televiziunilor occidentale în anii ’90, ba chiar mai dă şi acum. Fauna aceasta nu e originală, dar viziunea narativă a lui Ştefan Mitroi – da. Lumea aceasta este văzută prin ochii unui protagonist al străzii, prin ochii unui înger nevinovat, candoarea întruchipată. De fapt, aceasta, candoarea, dă tonul naraţiunii. Naratorul este un copil de vreo 10-11 ani, un copil fără identitate, dar numit convenţional Nelu, spunându-i-se însă mai ales cu diferite apelative: „Mucea, mucosul, căcat cu ochi, prostul, căcăciosul, păduchiosul, aurolacul, orfanul, tebecistul”… Monologul interior de o sută şi mai bine de pagini trimite întrucâtva la cel din De veghe în lanul cu secară al lui Salinger. Candoare, candoare, candoare. Modul lui de a vedea lumea este unul cu adevărat impresionant şi înduioşător. Un copil care nu şi-a cunoscut mama, tatăl, bunicii, rude, casă, cămin, şcoală etc. vede lumea cu o seninătate tristă, ca să zic aşa, incapabil de a face deosebirea dintre bine şi rău, trăind cum dă norocul de zi cu zi, fără a-i trece vreodată prin minte să se plângă de una sau de alta, trăind totul ca-ntr-o cotidiană joacă tragică. Măcar el trăia aparent insensibil la totul din jur, spre deosebire de colega lui de suferinţă Pişpirica, fugită de la casa de copii pentru că nu suporta dragostea...de fabrică. Întrebată de directoarea casei de copii dacă-i lipseşte dragostea celor din jur, îşi răspundea că nu, nu lipsea, „numai că era ca de fabrică. N-o simţeai venind de la oameni. Toate doamnele de acolo ne iubeau cu dragostea asta. Nu cu dragostea lor personală, aşa cum se întâmplă cu ai tăi. Nu mă puteam preface că-mi place şi o ştergeam ori de câte ori se ivea ocazia”.
         Tot universul lui Nelu-Mucea este cel format din Semafor, Coniac, Ţâţoasa, Pişpirica, Şchiopul, Filosoful, Plutonierul Grămadă, plus Sobiţă, Piticu, Vedetă, Usturoi, plus un câine maidanez, prietenul său cel mai bun în lătratul căruia locuieşte imaginar („Nu te necăji, mi-a spus el – câinele, n. DAD – văzându-mă atât de abătut. O să locuieşti în lătratul meu de azi încolo.”), altfel locuind cu toţi ceilalţi în canal, pe stradă, într-un tren de pe o linie moartă din Gara de Nord sau chiar în vreun tren aflat în mişcare în lungul şi latul ţării, trăind în singurătatea lui cu totul originală: „Este nevoie de o lume întreagă ca să fii singur. N-ai cum să fii singur de unul singur!”. El trăieşte altfel „în gând”: „Aş fi tras şi eu un fum. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Dar în gând. Am fumat o ţigară întreagă în gând. Gândurile mă ajută mereu să obţin ceea ce-mi lipseşte. Când îmi e foame, mănânc în gând. Când nu mai pot de frig, mă-ncălzesc rapid în gând. Tot aşa, în gând, stau de vorbă cu sora şi fratele meu mai mic…” Iată lumea ideală a unui copil al străzii!
         Naratorul (că Nelu mi se pare impropriu să-l numesc, iar Mucea e un apelativ jignitor după ce-l citeşti în roman, el fiind în fond un Candid minor de-al lui Voltaire), naratorul, ziceam, trăieşte parcă spre a da definiţii lucrurilor din jur. Aici, romancierul devine un excelent psiholog al sufletului de copil, mai ales al celui bătut de soartă. Iată ce zice Nelu: „Trenul e atunci când e frig şi stai în dreptul unui geam iar prin faţa ta trece tot întunericul” sau: „Somnul este atunci când îţi trece cel mai repede foamea. Mai repede chiar decât mersul trenului” sau, memorând zisele unui om matur al străzii căruia i se zice Filosoful: „Copil, zice el, e atunci când îţi lipsesc aproape toţi anii din viaţă. Lipsa asta are legătură cu naşterea. Omul se naşte cu toţi anii lipsă. Începe să-i adune după aia. În asta şi constă viaţa” sau această apoftegmă absurd/logică: „Linie moartă e atunci când poţi ajunge oriunde cu un tren ce stă tot timpul pe loc” sau: „Bruma e atunci când cineva vrea să-ţi spună o poveste şi-i albeşte părul pe la tâmple”. În sfârşit, autoprezentarea lui: „Copil al străzii e atunci când cerul este toţi pereţii în care locuieşti”.
         Spre deosebire de Veghea în lanul de secară despre care am amintit mai sus, Să locuieşti într-un lătrat de câine are şi o importantă dimensiune onirică. Un adevărat poem avangardist găsim în starea dintre veghe şi somn din canal a naratorului: „Frate-mio crescuse mare, într-adevăr. Ţinea în braţe biserica de pe Griviţa… Să ai grijă, i-am strigat, să nu-ţi scape din mâini, că se alege praful de ea… Asta nu este o biserică pentru sfinţi, muceo, l-am auzit pe Câine spunându-mi în gând. Cu glasul lui însă, nu al soră-mii. Aceasta, de sor-mea zic, era la fel ca mai înainte. Nu ca mai înainte să se facă în şobolan, ci mai înainte de a avea mustaţă. Îşi luase înapoi ţâţele de la acela şi se uita năucă la cum se pupa plutonierul Grămadă cu şobolanul, care era chiar Nelu. Dar mai mare, din ce în ce mai mare, întrucât creştea întruna, că-l rugase mai devreme pe frate-mio să-l lase pe el să crească în locul lui…” (obsesie freudiană!).
     Să locuieşti într-un lătrat de câine este romanul original al societăţii româneşti de astăzi, un roman de trimis la UNICEF să se mişte lucrurile, iar dacă nu se vor mişca nicicum problema lui Mucea şi ai lui va rămâne nerezolvată pe veci.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Capul de şarpe care nu moare

Acum o lună, o ştire predomina pe toate ziarele. Un bucătar chinez a tăiat capul unui şarpe din care voia să facă o supă, pentru un client deosebit. Ei bine, peste două-trei ore, când a vrut să pună capul de şarpe în apa fierbând, capul de şarpe l-a muşcat şi supa s-a dus naibii!

Traian Băsescu este un cap tăiat; acum doi ani de 7,4 milioane de români, iar acum o lună de 90 la sută din servicii, dar şi de foştii "intelectuali ai lui Băsescu". Şi ce credeţi, că se lasă? Nici gând! O urmează ca un cap de şarpe tăiat pe Nuţi spaima Constituţii prin ţară şi vrea s-o bage-n turul doi, muşcând totul, turbat şi veninos. Ca unul scârbit şi sătul de regimul Băsescu (mi-e lene şi silă să pun în ghilimele!), mă ia groaza imaginându-mi-l pe marinarul veneric eliminând pe căi neortodoxe candidaţii principali pentru a o duce pe pupila lui de la 5-6 la sută în turul doi şi de acolo la Cotroceni, să păstreze încă cinci ani din Palatul regilor un alcov scârbavnic.

Doamne, izbăveşte-ne de cel viclean! Amin!

vineri, 26 septembrie 2014

O poetă expresionistă

Miercuri, am participat la Roşiori de Vede la o lansare de carte, unde am şi vorbit despre volumul pe care-l prezentasem cu o zi înainte în revista "Argeş" nr. 8/septembrie 2014 în următorii termeni:

   Florina Isache - Ploi în oglinzi (Editura TIPOALEX, Alexandria 2014). Acesta este cel de-al treilea volum al autoarei după Ieșirea din anotimp (2006) și Mă voi întoarce pasăre (2011). Ploi în oglinzi reprezintă volumul de maturitate al poetei. Ea a avut o voce distinctă de la început, dar acum s-a maturizat întru totul; e de discutat în ce măsură poate evoulua sau nu un poet. Imagistica acestei poezii este una prodigioasă, până la straniu și suprarealitate: “Strada se ridica, se înălța, ocolea cartierele/mărginașe ale orașului,/acoperea casele, blocurile, se oprea la noi, la ceas…”. Dar, adevărata vocație a poetei este propensiunea spre lirica expresionistă, pe care a experimentat-o și-n volumele anterioare, dar acum o stăpânește desăvârșit ca-n acest poem intitulat – deloc exact, mai curând ironic – Real: Camera are iz de absență./Melancolia se scurge pe pereți, verde...//Semințele aruncate în grădina din fața blocului/crescuseră până la etajul trei și umbra lor/intra pe sub ferestre, se așeza peste oglinzi, peste/cuvinte.//Se făcea frig./Te căutam în mine.//Strigătul se spărgea de coaste,/ca o liniște. Descoperim în lirica Florinei Isache și un motiv poetic personal - petuniile: “Dimineața era mov. Soarele intra pe fereastră,/mov ca un miez de vară./Parfumul petuniilor curgea mov, se lipea de nări,/de laringe, de esofag./Un poem mov alerga prin trup…”

miercuri, 24 septembrie 2014

Un fals tratat de spionologie



                  
         Pseudonimul InimăRea l-am întâlnit în blogosferă, mai ales cu comentarii pertinente – nu de golan şi nici de anonim cu tupeu şi ură, ca atâţia alţii - pe blogurile lui Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei. Acum câteva luni, am primit (bun obicei al unor edituri să trimită cărţi cronicarilor!) un scurt roman semnat InimăRea: Damele din pălărie. Pseudospionologykos - ediţia a doua revăzută, cu un cuvânt înainte de Liviu Antonesei – (Adenium 2013). Dintr-o scurtă notă biografică aflu că InimăRea este pseudonimul lui George Tudor, născut în 1950 (un alt optzecist întârziat!) la Turnu Severin (într-un cartier unde eu însumi mi-am petrecut adolescenţa), ajuns la Bucureşti şi în cele din urmă la Suceava. A publicat încă în anii 70-80 cronici, articole, studii în presa literară a vremii, dar editorial a debutat în 2011 cu două romane deodată. A fost profesor de limba franceză, redactor de editură, dar şi analist în cadrul SIE, trecut în rezervă cu gradul de colonel. Ei bine, acţiunea romanului de faţă se petrece chiar în cadrul acestui serviciu de informaţii şi chiar în timpul când autorul activa acolo, iar relatarea este făcută la persoana întâi de un ditamai colonelul. Ceea ce nu înseamnă că citind cartea aflăm vreun secret mai mare sau mai neînsemnat din lumea aceasta atât de specială. Nu, nu, nu! Putem căuta cu lupa aşa ceva şi - nimic! Subtitlul romanului este cât se poate de exact: un fals tratat de spionologie.
         Dar ce aflăm că s-ar întâmpla în lumea aceasta? Păi, ne edificăm în legătură cu năravurile şi moravurile ofiţerilor de acolo care, nici acestea, nu sunt cine ştie ce surprinzătoare, în sensul că vorbim de aceleaşi metehne ale românului din tranziţie din toate domeniile. Şi ce se mai întâmplă în „Sistem”? Păi, generalităţi punctate de naratorul purtător de cuvânt al serviciului, apoi director, generalităţi de genul: în Sistem, „informaţiile cad ca perele când s-au copt”… Dar, în naraţiune se fac şi subtile conexiuni între serviciul de informaţii şi presă, pe de o parte, plus lumea politică, pe de alta.
         Şi atunci în ce constă originalitatea romanului? În primul rând în creionarea câtorva personaje interesante ale zilelor noastre, dar mai ales în scriitura vioaie, în limbaj colocvial, în jargon, cu dialoguri de asemenea zglobii, pline de ironie şi sarcasm, de imprecaţii şi subînţelesuri, de jocuri de cuvinte. Fără a face pe puritanul, naratorul – în acelaşi limbaj colocvial – constată că se deosebeşte structural de fauna din sistem, fiind un rătăcit pe acolo, aproape un boem dezinteresat, făcându-se a nu înţelege mersul ţării în tranziţia sine die de la socialismul multilateral dezvoltat spre nu se ştie ce: „Înainte era patriotic să fii ticălos, aşa cerea Partidul, Ţara sau cauza socialismului şi comunismului. Dar acum cine-ţi mai cere să furi, să minţi, să înşeli şi să aduni ca disperatul – să razi tot, nimic să nu rămână în urma ta, de parc-ai fi veşnic? Fără alibiul patriotismului, ticălosul patriotic a rămas ticălos pur şi simplu, fiindcă aşa era – nu devenise prin educaţie. Eu nu am fost aşa – asta-i toată povestea! Nu că n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut fugi mai repede ca trenul şi înălţa cât macaraua. Mă mai pot schimba acum? Tu te poţi schimba?”…
         Într-o lume a serviciilor inteligente în care şefii îşi încalecă subalternele pe birou, în care toţi se urmăresc şi se sapă unii pe alţii pentru un post cât mai în faţă, în care se vinde şi se cumpără ce e în principiu de ne-negociat, naratorul este un neajutorat, dar care face faţă şi se ţine deoparte prin falsă nonşalanţă, uneori prin limbajul sarcastic, alteori prin agresiune. Un asemenea serviciu vrea să controleze şi să dirijeze inclusiv viaţa personală a celor din sistem. Naratorul se opune instinctiv, dar şi conştient acestor samavolnicii. Episodul amorului cu Lavinia este exemplar în acest sens, o Lavinie care aminteşte de toate vedetele fufe de pe la televiziunile de azi, carieriste pe seama bărbaţilor împinşi cât mai în faţă, o Lavinie care vrea să facă din el „bărbat adevărat”, adică „puternic, blând, înţelegător”, dar şi carierist şi arghirofil pentru a-i putea oferi viaţă de lux unei „neveste foarte bună pentru un bărbat adevărat”. Dar el este şi rămâne un inadaptat, după cum reiese limpede din fragmentul citat mai sus.
         Damele din pălărie reprezintă un roman pe cât de „neserios” în limbaj, pe atât de grav în fond. Un adevărat roman al problematicii anilor României de infinită tranziţie.

marți, 23 septembrie 2014

Românul cu două penisuri vs. subofițerul acoperit Robert Turcescu

         Gata, m-am sastisit până peste cap de subiectul Robert Turcescu ofițer (fără armată) acoperit.  Mult mai interesant mi se pare un alt subiect prezent pe net tot de duminică la prânz, când a defectat Robert. E vorba de o femeie din SUA care are trei sâni. E adevărat că nu deschid știrea, îi citesc doar titlul, că mi-e teamă că dau de vreo fotografie pe-acolo și-mi tai pofta de mâncare pe trei zile. Și pe urmă, nici nu-i așa senzațional. Mai senzațional mi se pare proiectul de 14 milioane de euro de la Curtea de Argeș unde străduțe pe care treceau totuși două mașini una pe lângă alta, acum abia trece una. Există zvonuri că pe unele din aceste străduțe ar exista trei trotuare.

        Cum credibilitatea politică a lui B1 TV s-a dus dracului, pentru a rezista pe piață, postul trebuie să promoveze în spațiul lăsat liber de Turcescu niște emisiuni mai libertine, gen Măruță sau Simona Gherghe.
        Parcă văd venind într-o seară la emisiunea moderată de Mădălina Pușcalău un român țanțoș, tânăr, de 1,90. Și Mădălina și colega ei de emisie observă, uau! că românul are două șlițuri, unul mai mare și unul desigur mai mic. "Fată, își șoptesc ele în cască cu două minute înainte de a începe show-ul, ăsta are două șlițuri!" "Uau, fată, observ" și eu. Îl iau ele la întrebări, mai subtil, mai direct, că se aprind reflectoarele și se activeayă microfoanele, iar românul de 1,90 le lămurește, puțin stânjenit, e adevărat: Știți, am un defect din nastere. Am două penisuri, unul alb, mic, delicat, pentru fete fine de la București, de pildă de pe Calea Victoriei, unde ne aflăm acum. Și unul mare, negru, noduros, pentru țărănci proaste din fundul Moldovei, de unde sunt euȚ.

       Producătoare îi spune-n căști Mădălinei Pușcalău să se pregătească de emisiune, c-acuș începe, dar aceasta mai apucă să-i spună propinentului: "În treacăt fie zis, aparențele înșeală. Să știi că nici eu nu sunt chiar de pe Calea Victoriei. De felul meu sunt tot o țărancă cu casa pe-un deal plin de salcâmi și măceși".

luni, 22 septembrie 2014

O diversiune marca Turcescu

         Că Robert Turcescu este un fariseu nu încape îndoială. E superfluu să ne-o spună chiar el.  În același timp, autodeconspirarea asta este o gogoriță care lasă să se întrevadă abia acum niște mizerii de nivel național. Adică, dl. Turcescu / agentul acoperit /  prezintă un livret militar (de om care n-a făcut o zi de serviciu militar!) cu grad de locotenent colonel. Titlu obținut de la Gabriel Oprea la pachet cu alte câteva zeci/sute de personalități. Și stat de plată cu 2474 de lei, cât pensia unui plutonier major în rezervă! Și bate câmpii mistici că Dumnezeu îl va ierta, că numai el știe ce e-n sufletul bietului Turcescu!...

        Asta e adevărat totuși, cu sufletul chinuit al lui Turcescu. Ce servicii i-a făcut el lui Băsescu, ce legături mizerabiliste au avut, ce mai duiscutau ei acum două săptămâni despre agenții acoperiți candidați la Cotroceni!... Vine scadența! Dacă a dat deoparte capacul de pe cazanul sub presiune, să sperăm că iese totul la iveală. Sperăm că nu trebuie să ne spună un istoric de peste câteva sute de ani, ca-n povestea multicentenarului de pe strada mea care...

        ...stătea pe-o bancă la poartă și bea un pahar de vin când de la Cășugăreni se întorceau ostașii lui Mihai Viteazu, care cu hainele sfâșiate, care cu capul bandajat cu mâneca de in a cămeșii, care cu un picior după el.
           - Ei, ați câștigat răzbelul? i-a întrebat bătrânul?
           - Noi ne-am bătut ca leii cu Sinan pașa, am luptat cu drag de țară și de domn, dar dacă am câștigat sau nu ne-o vor spune Xenopol, Dinu C. Giurescu, Neagu Djuvara, Ion Cristoiu sau Adrian Cioroianu!
     

duminică, 21 septembrie 2014

Ne dispreţuiesc pentru că ei ştiu că noi ştim

Au început înscrierile în cursa pentru Cotroceni. Ce mai discursuri sforăitoare!

Slavă Domnului, sunt imunizat.

 Îi dispreţuiesc pe toţi. Pentru că şi ei ne dispreţuiesc pe noi toţi. Şi nu o fac pentru că ei sunt sus, în fruntea ţării, şi noi jos. Nu, ei ne urăsc pentru că ştiu că noi ştim că sunt nişte ticăloşi puternici şi bogaţi (şase-şapte case, milioane de euro în conturi, zeci de terenuri fiecare...), ştiu că noi ştim că sunt ticăloşi bogaţi pe indolenţa noastră, pe neputinţa noastră, pe munca noastră.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Domeniul prin excelenţă al şarlataniei

Cioran: "Are ceva de şarlatan oricine izbuteşte într-un domeniu sau altul". Recitind sentinţa asta, nu ştiu de ce o verific numai şi numai pe politicieni români de astăzi. Şi se potriveşte mănuşă. Poate pentru că la noi politica este domeniul prin excelenţă al şarlatanilor.

vineri, 19 septembrie 2014

Votantul nostru, stăpânul nostru

Scenă dintr-un sat din Argeş, la septembrie 2014:

Nicu Mutu (numit aşa pentru că nu poate vorbi inteligibil) duce un car de fân spre casă.
Îl întreabă un vecin:
- Nicule, ai intrat, mă, în pensie?
- Ta-ta! (poate fi luat şi ca sunetul trompetei, dar în gura lui Nicu Mutu înseamnă Da-da!).
- Şi ai mult?
- Ta-ta! Pat'u tute de tute de tute de mii...
- Fugi, mă! Şi mergi să votezi preşedintele?
- Ta-ta!
- Şi pe cine votezi?
- Păi, pe care mi-a dat pentia!

Bravo, trăiască Naţiunea, vreau să zic Natsiunea! Votantul nostru, stăpânul nostru!

miercuri, 17 septembrie 2014

Excesul de manele dăunează grav vieţii

În ţara lui Urmuz, un bărbat aflat într-un bar (la Bacău, într-o mahala!) a vrut să asculte neapărat de zece ori la rând melodia "Cap şi pajură" a lui Florin Salam. Un alt bărbat (adevărat!) din bar n-a mai suportat melodia cu pricina şi i-a dat în cap cu o sticlă, omorându-l. Deci, n-a ieşit "cap", ci "pajură", sau invers, că nu se ştie ce a fost norocos. Asta e, excesul de manele curmă vieţi.

duminică, 14 septembrie 2014

Poem în policromie

După plimbarea din zori prin iarba udă a livezii de vişini, revenit în casă recitesc unul din poemele de tinereţe ale lui Nichita Danlov, poem cu ecouri suprarealiste, dar şi expresioniste, cel mai potrivit poem pentru dimineaţa de duminică a Înălţării Sfintei Cruci:
 Amurgul oraşelor

Am văzut fecioare înalte
cu sâni albaştri şi cearcăne verzi
aruncându-şi pruncii în fântâna apusului
pe străzile oraşului
treceau maşini negre cu labe de gâscă
lăsând urme portocalii
pe asfaltul alb ca zăpada

Şi pretutindeni bătea un vânt roşu
rostogolind pe străzi
feţele tăiate din ziar ale trecătorilor
în timp ce pe cer

treceau avioane cu aripi aprinse de îngeri
împrăştiind mulţimea tăcută
care-şi făcea plimbarea de seară
în piaţa oraşului...

Era într-o miercuri sau luni
înainte de Paşti şi lumea părea liniştită...



vineri, 12 septembrie 2014

Guţă - Băsescu, afinităţi elective

         Venind acasă de la serviciu, o găsesc pe soacra mea râzând cu gura până la urechi. E bine, îmi zic, râsul face bine la 83 de ani ai ei. Dar, peste vreo jumătate de oră râde tot mai tare şi aproape să se înece. Intru în panică. Merg în camera ei şi-o găsesc uitându-se la televizor. Pe ecran, o ţigancă urla de mama focului. Cu o remarcabilă putere de sinteză, soacra mea mă lămureşte. Manelistul Nicolae Guţă a avut la viaţa lui foarte multe neveste şi amante, că nici el nu le mai ştie numărul. Tuturor le-a făcut şi copii, tot aşa, unii zic c-ar avea 10, alţii că 12, alţii că nu se ştie exact. Ei bine, acum Guţă (acest Suleyman Magnificul ţiganilor) a rămas la două femei: una este nevasta asta de pe ecran, o ţigancă moldoveancă din Focşani, şi alta - o amantă blondă, Mădălina, supranumită Beyonce de România sau de RRomania. Blonda i-a făcut acum două săptămâni ultimul vlăstar lui Guţă, o fetiţă frumoasă, dar nevasta îi ocărăşte la televizor şi pe bărbat (bip-uri peste bip-uri în emisiune), şi pe amanta lui căreia-i zice Biocard sau Biocara, că nu se înţelege prea bine printre răcnete. Şi asta ţine de o săptămână, iar Guţă râde şi vrea să le împace. Prilej de veselie pentru soacra mea...
Hm! Am o senzaţie de deja vu!...

         Păi, Băsescu chiar a avut muieret politic gârlă, grămezi de carne de partid şi de stat: Anca Boagiu, Sulfina Barbu, Roberta Anastase, Lavinia Şandru, Raluca Turcan, Adriana Săftoiu etc. A rămas la două în cele din urmă: Monica Macovei cea brunetă şi blonda Elena Udrea, un fel de Beyonce II de România (ca să o deosebim de cea a lui Guţă). Amândouă vor să fie în graţiile preşedintelui la apus, iar Suleyman Magnificul de la Cotroceni o găseşte necinstită pe Monica, preferând-o pe Elena care nu minte şi, mai ales, are o rezistenţă fizică remarcabilă.

         Când se termină paranghelia cu Guţă, începe aia cu Băsescu şi soacra mea, Slavă Domnului, nu se plictiseşte deloc.

joi, 11 septembrie 2014

Votul turmentat

Din vraful de volume rânduite la citit, dau peste unul de poeme lejer-ironice: Vânătorul de cerbi de George Voica. Iar aici găsesc un poem de sezon, ca să zic așa. Îl reproduc cu plăcere:

                                                          ZARURI ELECTORALE
Trebuie să recunosc,
desigur,
că sunt un top foarte interesant,
de vreme ce sunt proeten cu primarul!
De altminteri, facem lectură colectivă
la poartă, pe șanț,
din clasici locali, în special din Click;
suntem, iată, analiști politici
(alții sunt anali de-a binelea);
jucăm barbut pe Rabe cu moloz,
din care extragem fierul vechi:
cratițe, oale, șpan, frigidere,
tablă galvanizată, electrice cabluri...

E foarte frumos,
mai ales când tragem,
în același timp,
de același cablu al suficienței!...

Apoi, bem orice ne cade sub nas,
îndeosebi știri scufundate în vodkă,
siropuri de dude, electorale,
ceaiuri partizanale, de mătrăgună,
șprițuri pentru evitarea dezinteriei
la nivel local...
Așadar, vedeți bine c-am intrat și noi
în Uniunea Europeană
și-am devenit spirtuali!

miercuri, 10 septembrie 2014

Cetățeanul Klaus Iohannis mai există?

Domnul Klaus Iohannis, cel care nu răspunde la provocări și nu comentează nimic, s-a aruncat într-o vâltoare a cărei centrifugă nu pare deloc a-l arunca în grădina Palatului Cotroceni măcar, necum în biroul prezidențial.
Trec zilele, trec lunile-n șir și întrebările curg fluviu, iar el nu răspunde neam! Și-ar cam trebui. Probabil că șeful lui de campanie îi recomandă în fiecare dimineață să stea drept ca Carol I în sala de primiri de la Palat și să răspundă doar: No comment!
Ei bine, lumea e rea și curioasă și vrea să afle:

* Cum s-a pricopsit totuși cu șase case. Chestia cu chirii și meditații nu prea ține.
* A fost sau nu intermediar de vânzări de puradei sibieni în Canada?
* Mai este președinte PNL după decizia de ieri a Tribunalului? În paralel cu președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România?
* Dar, mai e și primar al Sibiului în paralel cu candidat la Președinție? Nu sunt cam multe griji pe capul dumnealui?
* În sfârșit, se simte vizat de Traian Băsescu care spune că-l deconspiră pe un candidat drept ofițer acoperit?

S-au strâns cam multe întrebări fără răspuns. Și mai sunt, încă mai sunt. Ar cam trebui să sintetizeze niște răspunsuri scurte și clare, dar mai ales convingătoare, căci - cu debitul său verbal - în detaliu să le explice îi va trebui trei campanii electorale.

duminică, 7 septembrie 2014

Un arhitect pentru România

Astăzi se împlinesc 170 de ani de la naşterea arhitectului francez Emile Andre Lecomte de Nouy (scuze pentru lipsa accentelor, nu le ştiu accesa pe tastatură!). A fost adus în România de Regele Carol I pentru a schimba şi estetic ţara noastră. De Nouy a refăcut Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, de la un pas de Mitropolie, a refăcut din temelii biserici de la Craiova, Târgovişte etc. A făcut Biserica Necropolă a Brătienilor de la Florica. La Curtea de Argeş, Biserica Mănăstirii Argeşului fiind degradată în ultimul hal, a demolat-o până la fundaţie şi a refăcut-o în realitatea ei de astăzi. A murit în 1914 la Curtea de Argeş şi este înmormântat în Cimitirul Flămânzeşti, mormântul său fiind monument istoric: tot mormântul este o cruce masivă de marmură neagră pe care este înscris doar atât: Lecomte de Nouy 1844-1914 (deşi e la 300 de metri de casa mea, mi-e lene să merg să-l pozez). La exact 15 metri de mormântul lui îmi voi dormi somnul de veci şi eu. Nu mă fălesc cu asta, e doar o constatare.
Din păcate oficialităţile oraşului/municipiului (o comună în toată regula) n-au habar de Lecomte de Nouy!

Gulaş de ied la ceaun

Am două bucătării în casă, cu aragaz, vase şi tot ce trebuie. Dar un gulaş în bucătărie... Hm!

Am fost de 15 august la mama în Mehedinţi, fiind hramul bisericii, prilej cu care am fost cadorisit cu o jumătate de ied (cam 12 kg de carne). Şi am gătit un gulaş cu care-i surclasez pe toţi secuii iredentişti, separatişti, dornici de autonomie sau nu.

Pe plita din curte, la foc de lemne, am pus pe fundul ceaunului două cepe tocate potrivit în vreo cinci linguri de untură. Când ceapa a devenit de-un auriu sticlos, am înroşit-o cu trei linguri mari de boia iute. Am amestecat de două ori, apoi am pus un kilogram de carne de ied tocată în cubuleţe de doi-trei centimetri. Când a sfârâit de nu se mai putea, am stins totul cu două căni de vin oţetit întrucâtva. Am aruncat apoi o mână de sare. Când a început din nou să sfârâie, am pus un kilogram de roşii şi ardei, tocate cam la dimensiunile cărnii. Am aşteptat să dea din nou în clocot, bun prilej pentru a degusta palinca din pahar, să nu se trezească, Doamne fereşte!
Apoi, am pus un kilogram de cartofi tăiaţi în cuburi ceva mai mari şi am cam umplut ceaunul cu apă clocotită. Am aruncat cu toată neglijenţa piper, mărar seminţe, coriandru şi am pus şi o crenguţă verde de cimbru şi una de tarhon. Am zdrobit trei căţei de usturoi şi i-am pus peste compoziţie. Am amestecat.

 Am ieşit prin grădină şi prin livadă cu păhăruţul de palincă, m-am mai întreţinut cu un vecin, am mai scris ceva la computer (la o proză cu beţivi) şi când am ieşit în curte peste vreo oră, lemnele se transformaseră în jar, dar şi gulaşul era gata. Am scos crenguţele de cimbru şi tarhon şi le-am aruncat. Aroma strânsese câinii şi pisicile pe lângă gard.

Ăsta-i gulaşul de la Curtea de Argeş.

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Cromatica dimineţii de sâmbătă

Peste trifoiul înrourat cu flori roşii şi trifoiul cu flori albe din livada din fundul grădinii zboară un stol de fluturi albi şi fluturi portocalii cu puncte negre. Palinca din păhăruţ e incoloră.

vineri, 5 septembrie 2014

Actualitatea obsedantului deceniu

Se ştie, în anii 1948-1953, Arghezi a fost scos din literatură, în sensul că n-avea drept de semnătură. Dar, el scria zilnic la Mărţişor, scria pentru sertar şi pentru gropile din grădină unde-şi ascundea manuscrisele. În numărul de săptămâna aceasta a "României Literare", criticul şi istoricul literar Ion Simuţ reproduce unul din poemele argheziene din acea perioadă: Poveste, poem care începe astfel: "A fost odată, chiar ca niciodată./Povestea mea-i adevărată". Urmează apoi descrierea în versuri chiar a României din obsedantul deceniu 6 al secolului XX. Transcriu aici doar câteva pentru a arăta cât de actuale sunt versurile argheziene. Cum el n-avea a alege între scris şi publicat, aşa noi n-avem ce alege dintre cei circa 10 candidaţi la Preşedinţie. Versurile:

"Un neam deştept şi ager şi frumos
Rămas piele pe os,
O vatră vie şi matcă vie
Rămasă una goală şi cealaltă pustie
Pe unde au intrat lăcusta şi căpuşa
Culegem praful, buba şi cenuşa,
Nori de lăcuste, valuri de căpuşi.
Povestea e de-atunci şi de acuş.

O scriu de-a fuga şi-am ajuns
Să nu pot scrie decât ascuns.
N-avem altceva ce-alege
Căci scrisul e-o fărădelege
Şi dragostea de neam şi ţară
E tâlhărie şi ocară..."

Mda! Cam ăsta este peisajul României şi la 2014, nu doar la 1950.

joi, 4 septembrie 2014

E campanie, să stricăm ce e bun! Adică, drumurile noastre toate

Drumurile din județul Argeș sunt în general cele mai proaste din țară. E oficial, nu-mi exprim eu aici părerile subiective. Există o hartă care ne lămurește în acest sens.

Ei bine, dacă tot sunt cele mai proaste, de ce să nu le facem și mai proaste, că e loc?! Pot dovedi cu drumul de 35 de kilometri Pitești - Curtea de Argeș, drum pe care-l parcurg zilnic.

Cum vine o campanie electorală, pe acest drum  (poate că și pe altele!?),  apar niște utilaje călărite de niște Dorel/i care fac din loc în loc niște găuri în asfalt bun-bun, niște găuri de formă dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală și de alte forme geometrice. Sunt lăsate așa vreo două-trei zile, când un alt Dorel apare țanțoș să le umplă cu asfalt plus un Dorel cu un tăvălug să le netezească. Dar, le netezește mereu mai sus. Așa că șoseaua Pitești - Curtea de Argeș arată exact ca-n Păcală: una tare - una moale! La primul îngheț aia tare devine aia moale, în sensul că se macină și devine groapă de o formă negeometrică. Și atunci sunt umplute la loc cu economie, în sensul că jumătate e asfalt, jumătate zăpadă înghețată. Când se desprimăvărează, Dorel are din nou activitate! Cum trec zilnic pe drumul ăsta, pot arăta oricui e curios care sunt lipiturile din campania electorală din noiembrie-decembrie 2012, care din altele mai vechi.

De alaltăieri, începând de la Bascov, ici-colo se frezează câte o groapă dreptunghiulară. Calvarul a reînceput.

L-am rugat pe un prieten din presa locală să facă un fel de anchetă: cine comandă, cine execută, cine plătește, cum... N-a aflat mai nimic.

În acest caz, nu văd altfel decât cum mi-a povestit cineva un dialog dintr-un birou între un șef de organizație de partid și un constructor, șeful ăl mare a lui Dorel:

- Dai și tu vreun miliard vechi în campanie?
- Dau, dar îmi ies două?
- Sigur, actualizează o documentație și repară drumul ăla!...

Având în vedere transparența cât de cât a partidelor, s-ar putea verifica un feed-back. Când a finanțat (printr-o donație) și cu cât constructorul X partidul Y. Apoi, să se afle când a reparat constructorul X drumul Z și cât a primit de la șeful de organizație al partidului Y. Ce literatură savuroasă am avea!