joi, 28 august 2014

"Dragă Stolo" revine sub formula "Dragă Cristi"!

Ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat. Cristian Diaconescu s-a îmbolnăvit, precum Teodor Stolojan în 2004. Stolojan nu se ştie de ce s-a îmbolnăvit, dar Cristian Diaconescu e clar: de curvăsărie politică. Blonda Elena Udrea, ca demnă urmaşă a lui Traian i-a şi mulţumit: "Mulţumesc, dragă Cristi!". Bolnavule! Şi a completat: “Este un gest curajos al unui om care înţelege foarte bine ce presupune interesul naţional şi care vede în candidatura mea şansa unei victorii în noiembrie. România are nevoie de un preşedinte responsabil, care a demonstrat că poate să facă. Care să fie capabil să readucă zâmbetele şi optimismul românilor. Eu sunt acel candidat care pot spune ce lucruri am făcut pentru români, pot spune că nu am îngenunchiat niciodată în faţa nimănui, am luptat pentru valori şi principii alături de Traian Băsescu", a spus Udrea. Mă rog, chiar înainte de campania electorală, blonda de la Cotroceni şi-a mai adăugat un 0,7 la sută din electorat. Să fie primit!
Post scriptum: chestia cu îngenunchiatul e discutabilă. Chiar în faţa nimănui să nu fi îngenunchiat blonda?! Mira-m-aş! Nici la Cotroceni, noaptea la 2,00?

miercuri, 27 august 2014

Proiect românesc: turnarea cenuşii în cap

Tot respectul pentru iniţiativa Ice Bucket Challenge, pentru umanismul din spatele proiectului.
Dar, în România, s-avem pardon!
La noi, ar trebui să se numească Turnarea Cenuşii în Cap. Şi ar putea începe cu candidaţii la Preşedinţie. De pildă, să iasă în piaţă dl. Klaus Iohannis, să-şi toarne cenuşă-n cap şi să spună, în acest context, sincer, cum şi-a achiziţionat şase case, înnegrindu-l de invidie pe proaspătul liber(at) Adrian Năstase. Să povestească pe bune şi afacerea cu înfierea copiilor din casele de copii din Sibiu. Apoi, s-o provoace pe doamna Elena Udrea cea blondă, care la rându-i să dea reţeta îmbogăţirii ei cu milioane de euro prin partaj, să înveţe şi adolescentele blonde de pe cuprinsul ţării. Prima doamnă Udrea s-o provoace pe doamna Monica Macovei, aceasta pe dl. Cristian Diaconescu şase partide, acela - la rândul său - pe Victor Ponta care îşi va turna cenuşă în cap că acesta este organul lui deficitar şi cu acesta a plagiat, şi tot aşa...
Apoi găleata cu cenuşă să treacă din politician în politician până la nr. 1000, toţi să-şi toarne cenuşă în cap mărturisindu-şi măgăriile, jafurile, furturile etc. Ăsta ar fi cu adevărat un proiect umanitar. Ţara ar afla abia atunci cu cine să voteze peste trei luni.

marți, 26 august 2014

Poetul Vladimir Udrescu şi "catedrala de aburi a sufletului"...



·        Vladimir Udrescu – Îmblânzitorul de lumini (TipoMoldova, Iași, 2013, Colecția OPERA OMNIA, Poezie contemporană). Din cuvântul înainte al autorului: Spovedania unui învins, aflăm că Vlad Udrescu trebuia să debuteze editorial la Cartea Românească în 1971, având un referat de carte al lui Mircea Ciobanu pe cât de aplicat, pe atât de elogios. Dar volumul nu trece de cenzură, pentru că autorul avea la Securitate dosar de urmărire informativă încă din studenție, din anul 1966. Așa se face că apare în România literară abia în anii 2000, publicat de Constanța Buzea, iar în 2009 și 2010 publică primele două volume: scot cavaleria și, respectiv, dolor, cărți ce s-au bucurat de prodigioase aprecieri critice. Să reproducem doar o concluzie a criticului Cristian Livescu din Convorbiri literare: “Fără să fie textualist veritabil, din școala celor care leagă și dezleagă tainele textului, Vladimir Udrescu face parte din categoria poeților care debutează târziu și matur, cu o perspectivă formată asupra posibilităților limbajului simbolic de a înregistra în poezie curenții instinctivi ai lumii de azi spre cea de mâine.“ Volumul este unitar tematic și valoric, e chiar exemplar în acest sens. Desenul poemelor e de o mare finețe, iar discursul e de o vagă inspirație expresionistă, curgând lin pe linia subțire dintre livresc și trăire tensionată, ca-n aceste câteva umbre: “în noaptea catedralei/de aburi a sufletului se ivește/memoria/pe două cărări/lațul se strânge și istoria/glisează ușor/înspre un bănuit continent//fii foarte atent zice sfetnicul orb/cu stiletu-ntre dinți/la capătul acestui principiu/se naște vecia/cum firul de vis/coboară-n abis//de ivoriu e raza infernului/din ochiul interzis/știu desigur/e o clepsidră în care s-a scurs/apocalipsa visată/cum ar fi semnul de carte/al prințului/în amurgul valpurgic//doar câteva umbre-ți calcă/pe urme/ca și cum ai veni/să anunți facerea lumii”. Scriind poeme de-o asemenea profunzime în substanță și de o asemenea finețe stilistică, Vladimir Udrescu cel tardiv ieșit la lumină ar trebui să nu mai facă spovedanii de învins, ci mărturisiri de învingător.

sâmbătă, 23 august 2014

Despre viaţă şi moarte de la marea cea mare şi neagră




         Ajung la ţărmul mării amintindu-mi versurile metafizice, dar şi suprarealiste ale lui Gheorghe Grigurcu: „Acolo-n afund/marea/cu vârf şi-ndesat//marea vrând ea însăşi să fie/propriul ei cer//pe care peştii multicolori palpită cum fluturi//iar sirenele zboară/aidoma unor păsări/ce se-ntorc la cuib”. * În căutarea vilei unde vom fi cazaţi, constat că Eforie Sud este împărţită precum puşca lui Nichita Stănescu: Nordul Eforiei Sud, cu câteva vile aşezate direct pe plajă, Eforie Sud, zona centrală şi sudul Eforiei Sud. Aici e şi vila noastră. Cum nu puteam vira la stânga din Şoseaua Naţională, ori noi am ratat (?!), mergem până la sensul giratoriu de la Tuzla. Dar găsim apoi repede vila, pe Strada Transilvaniei, colţ cu Strada Câmpului. De pe terasa camerei avem vedere la un câmp cu porumb. * Desigur că şi plaja e la extremitatea sudică: mai sălbatică, fără geamanduri şi fără salvamar, mai puţin aglomerată, fără vânzători ambulanţi de nămol, covrigi, fuste furate şi suveniruri kitsch din cochilii de melci de mare… Doar într-un colţ al plajei, un ins grăsuliu are o gheretă cu schelet de lemn şi aranjată de jur împrejur cu trestie, gheretă din care vinde porumb fiert, bere, suc şi biscuiţi…* Mo Yan dă frâu liber imaginaţiei în descrierea celor mai dure scene posibile cu atrocităţi în Sorgul roşu. Nimic nu e prea mult când vine vorba de a descrie toate modalităţile de a muri, de a omorî personaje pe bandă rulantă…* O zi fără internet. (Luni, 21 iulie 2014).

         Nu văzusem la vila noastră celebrul arbore de mătase, prezent în toate curţile şi la toate colţurile de stradă. Eram nedumerit şi alarmat. M-am liniştit în dimineaţa asta. E şi la noi, dar e în spatele vilei, într-un colţ, deloc exhibat. * Dimineaţa, la Techirghiol. Sute de oameni îmbrăcaţi în strat gros de nămol se plimbă pe malul ghiolului. Eu mă ung doar la spate, unde mă chinuie de 30 de ani sciatica. * Poemele dramatice ale lui Ioan Moldovan din Timpuri crimordiale, poeme subtil-dramatice scrise în termeni molcomi, ca-ntr-o doară: „Voi fugi dincolo?/Voi merge bătrâneşte în somn?/Caraghiosul de mine, caraghiosul/Căruia i se mai spune domn -/Învăluit în fum, învelit în grăsimea/Acestui amurg/Dispar din toate oglinzile/Din care doar apele curg”. * După somnul de la amiază, după plaja de după somn, pornim în recunoaştere, în căutarea unui loc de ghiol fără plată. Ne rătăcim, ne regăsim, stăm la o bere pe terasa Claudia…* A doua zi fără internet. (Marţi).

         La ghiol, pe o plajă fără plată, gratuită dar mizerabilă, cu buruienile cât casa, pe marginea căii ferate… * Butonând telecomanda, exact la ginul tonic de la prânz, nimeresc pe Antena 3 unde apare nesmintit Dan Voiculescu care spune senin că el n-are nici un fel de avere!! Hm! Sunt fericit, sau măcar consolat, că un alt român e alături de mine: sărac, fără avere…* După-amiază, fiind înnorat, nu mergem la plajă. Facem un tur al staţiunii. Multe vile noi, cu tineri arbori de mătase în faţa lor, mulţi smochini, dar şi hoteluri abandonate. Cosmos, poate cel mai mare hotel din staţiune, este ruinat, scos la vânzare. Îl păzesc doi guarzi vorbind la telefon. Betonul curţii este invadat de iederă. E full însă campingul Cosmos. * Obraznicii pescăruşi planează deasupra Cazinoului: „Cra-cra-cra! şi Cra-cra-cra!” * Lordul: „Doctore, cum a trecut Lady în lumea celor drepţi?” Medicul: „Rece!” * Trei zile fără internet. Şi e bine. (Miercuri, 23 iulie 2014).

         Trezirea dată de un cocoş din vecini, de pescăruşii obraznici, de un caniş din camera vecină şi de păsărele mii. * În dimineaţă înnorată, plimbare la Mangalia. La sensul giratoriu de acolo, la o masă de plastic verde, mâncăm sandvişurile aduse de acasă cu iaurt de la „turcii” de acolo. La întoarcere, ne oprim la Venus, unde soarele a apărut anemic printre nori. Acolo şi prânzim: varză cu coastă de porc la tavă stinsă cu bere. * Ioan Moldovan, un neoexpresionist rafinat: „Moartea are ochii murdari, plini de pete mov, dar/Asta nu-i scade din măreţie. În schimb, eu/O slujesc: am grijă de scrum, îl iau în/Podul palmei. Uite şi alte femei! Ninge, ne ţinem strânşi, fierbinţi./Cade cineva? Morţii noştri cântă. În schimb, eu port cenuşa/De ici-colo”. * Patru zile fără internet. (Joi, 24 iulie 2014).

         Pe plaja sălbatică de la Tuzla, înconjuraţi de 20-30 de pescăruşi şi însoţiţi permanent de o lebădă mare şi albă plutind la zece metri de unde ne îmbăiem noi în malurile spumoase. * Toate personajele din Sorgul roşu par a fi amorale, chiar imorale, inclusiv naratorul care povesteşte nu doar neutru, dar şi cu vădită plăcere, atrocităţi peste atrocităţi. În acest caz, te întrebi cum a primit Mo Yan Nobelul, un premiu unde umanismul e criteriu drastic. Descoperi totuşi că personajele nu sunt imorale şi că un nivel superior de lectură constă tocmai în descoperirea umanismului protagoniştilor. * Străzi din Eforie Sud: Transilvania, Muntenia, Ion Vodă cel Cumplit, Ştefan cel Mare (nu şi Sfânt; n.m.), Dr. Cantacuzino, Bulevardul Nicolae Titulescu, cu un scuar plin de arbori de mătase înfloriţi, lung de câteva sute de metri şi care se termină brusc într-un câmp de ciulini. * În amurg, pe Strada Amurg, în faţa hotelului Amurg, trei pescăruşi murdari scotocesc cu ciocurile în ghena de gunoi a campingului Cosmos. Unul scoate ca pe un trofeu un schelet de peşte. * Cinci zile fără internet. Iată că se poate. (Vineri, 25 iulie).

         Dimineaţa, patru ore la Techirghiol, unde Nea Gică fotograful cu o portavoce face şi pe filosoful staţiunii: „Vă salută Nea Gică fotograful, de pe malul lacului care face minuni cu cele patru elemente ale lui: apa, nămolul, aerul şi soarele”. Adevărul este că acestea sunt din plin aici. * Deşi trăiesc total diferit, oamenii în fond mor la fel…* E-hei, observ o nostalgie după rezistenţa prin cultură de vreo zece-cincisprezece ani; nu e luată deloc în seamă rezistenţa prin incultură care ţine de două mii de ani! * Şase zile fără internet. (Sâmbătă, 26 iulie 2014).

         Viaţă de alge. Val după val trimit pe plaja de la Tuzla un zdrenţuit covor verde, prevăzut în ţesătură cu scoici, melci de mare, pietre şi pietricele mii. Marea cea mare vălureşte covorul verde pe plajă, îl aşează cu meticulozitate, apoi – cu un alt val uriaş – îl risipeşte ca pe nimic peste trupurile celor doi nudişti care tocmai fac dragoste în apa mării. * Pielea mea  palimpsest * „Înşelător”, Ioan Moldovan consemnând molcom, în spiritul „mainimic”-ului, cotidianul, cu fundalul tensionat: „Azi am vorbit iarăşi despre daruri/Astă-seară am vorbit cu mama: moartea e un mic detaliu, trece/Şi acest Crăciun. Mai nimeni nu mă caută/Pe mai nimeni nu caut/Constat doar cum se strică în jur lucrurile la rece/Întârzii cât pot în somn, sunt precaut/Mă închipui numai în împrejurări, nu mai am împrejurimi”. * O săptămână fără internet. (Duminică, 27 iulie 2014).

         La ginul tonic dinainte de prânz, aflu de la TV că nici tonicul domn Silviu Prigoană nu are avere. Singura lui avere o reprezintă copiii!... Slavă Domnului, e ca şi mine. Mă rog, cu singura deosebire că fiii domnului Prigoană au încă de la naştere în conturi câteva nevinovate milioane de euro. Spre deosebire de fiii mei care n-au conturi. * După-amiază, plimbare la 2 Mai, unde şi facem baie şi plajă. Cu totul întâmplător, mă întâlnesc cu CI, fostul meu coleg de la „Ev. Z.” Îmi vorbeşte de viaţa lui prosperă. Îmi spune într-o doară că a aflat că i-am publicat o pagină de poeme în revistă. Îmi aduce aminte că mi-a trimis volumul său de poezii şi-mi sugerează că n-am scris despre el. Apoi, mă scuză, înainte de-a o face eu: „E adevărat că eu scriu o poezie dificilă, nu prea poţi scrie tu despre ea…” Of, mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!... * În drumul de întoarcere spre Eforie Sud, ne oprim să cinăm pe o terasă la Venus. Acolo, uit la masă gentuţa cu portmoneul plin cu actele personale, aparatul de fotografiat, pipa şi tutunul dăruit de Nichita la Chişinău şi cu volumul Timpuri crimordiale al lui Ioan Moldovan, cu numeroasele mele adnotări pe poeme. Mă întorc de la 25 de kilometri şi recuperez nesperat geanta. Ajuns în cameră, uşurat de emoţii, îmi pun un pahar de ţuică de Argeş cu un cub de gheaţă şi lămâie şi apreciez încă o dată viziunea sumbră, neoexpresionistă în fond, pigmentată cu un straniu vag, şi totul ca din întâmplare a lui Moldovan: „Când te întâlneşti ca din întâmplare cu propriul tată/Pe-o terasă de vară/El fiind mort demult/Tu fiind viu demult/El – sătul de odihnă/Tu – sătul de neodihnă/Nu mai poate urma nimic neverosimil/Caz în care faci ce trebuie: mergi într-o doară să asişti/La o nouă lansare a navetei Discovery/Acum foarte bătrână/Instalată între mine şi tine”. * Opt zile fără internet, un record al ultimilor zece ani… (Luni, 28).

         Penultima zi la marea cea mare şi neagră. Dimineaţă şi după-amiază la aceeaşi plajă extrem sudică din Eforie Sud. Valuri mari pe care o sută de oameni proşti – printre care mă prenumăr -  le sar din zece în zece secunde. * O descriere de bătălie din Sorgul roşu: „Grenadele au mai explodat o dată violent. Fumul lor se rostogolea pe deasupra, ţărâna se repezea spre cer, iar schijele se aruncau fâşâind ca lăcustele către marginile drumului, în timp ce oamenii veniţi să privească picau seceraţi ca snopii. Mai bine de zece platoşe (soldaţi din regimentul Platoşele de Fier; n.m.) au fost ridicate de pe drum de suflul uriaş, care-a tăiat braţe şi retezat picioare, în timp ce maţe puturoase şi sânge împuţit s-au cernut ca o grindină sau ca iubirea cea blândă şi frumoasă peste capetele oamenilor. Bunicul şi-a scos neîndemânatic pistolul, a luat la ţintă căpăţâna celui din A opta, care se ridica şi se cobora pe deasupra celorlalte mii de capete, a apăsat cu afecţiune pe trăgaci şi glontele l-a nimerit pe soldat drept între sprâncene, făcându-i ochii verzi să-i sară blând din orbite ca larvele pe care le depun moliile…” (sublinierile îmi aparţin). * Nouă zile fără internet. (Marţi, 29 iulie 2014).

         Baia de adio pe plaja din Eforie Sud – Centru, unde oamenii sunt ca sardelele, lipiţi unii de alţii şi suprapuşi unii peste alţii. În dimineaţă citesc din Ioan M. trei rânduri de dimineaţă: „După un cer făcut pentru sfârşitul lumii/vânt tare, frig/în dimineaţa grâului”. * Abia revenit acasă pe caniculă, dau ochii cu Lessie, căţeaua mea cea mândră, încă înainte de a descărca bagajul. „Nu te bucuri că mă revezi?” o întreb. „Nu mai pot să mă bucur, pare a-mi răspunde ea, sugerând o abia schiţată mişcare a cozii. Nimic nu mă mai poate bucura pe lumea asta”. „Eşti mândră?!” „Hm! Ce nu vă înţeleg eu pe voi scribălăii! Cum mai bateţi voi apa-n piuă despre moarte, cum le mai ştiţi voi pe toate ale morţii…. Nu sunt mândră, încerc să fiu senină şi să-ţi arăt cum se moare cu seninătate!...” Şi Lessie a mea se întinde pe gazon, respiră greu vreo treizeci de secunde  şi se stinge senină, cu ochii larg deschişi spre mine sau poate spre norul alb de deasupra grădinii. Caut în casă toată băutura şi-o beau într-o (dez)ordine oarecare. Beau şi plâng. (30).
 (fragmente din volumul Moartea de după moarte, în pregătire, apărute în „Argeş”, nr. 8/august 2014)         

vineri, 22 august 2014

August, luna florilor de mai!

August este luna mea preferată. Probabil, în primul rând, pentru că-n luna asta m-am născut. E vorba de un ciclu biologic.
Dar, acum am un motiv un plus să-mi placă luna august. De câteva zile, în curte şi în grădină au înflorit trandafirii care înfloresc o singură dată, în mai, plus socul şi magnolia. Toate florile astea erau de mai. Acum sunt şi de august. Pripit, trag concluzia că august e luna florilor de mai!...

joi, 21 august 2014

Ultimul damen tango la Cotroceni

E vară-n călduri.
Sinistra a mers la Cotroceni să fie binecuvântată.
Un fel de comunicat post coitum suna cam aşa: a fost o întâlnire între doi preşedinţi!... Puşchea pe limbă!
Ditamai preşedintele s-a deplasat în aglomeraţia de pe Podul Mogoşoaiei să prostească pulimea.
Cică, s-o votăm pe doamna cu tocuri, geantă Vuiton şi pământuri la Nana, Fundulea şi tot Călăraşiul până la marea cea mare pentru că "Elena Udrea are o rezistenţă fizică incredibilă". Ei, ăsta da motiv. Motiv imbatabil. Cum să contestăm?! Ştim noi ce rezistenţă fizică are doamna? Cred că nici dl. Cocoş nu ştie cum ştie dl. preşedinte. La urne, fraţilor, să votăm rezistenta fizic!
Care doamnă speră că va avea voturile femeilor, după cum declară. Probabil a mămicilor infierate de tătucul ei Traian. Remember: "Am devenit o ţară de mămici şi bebeluşi!" Acum e momentul ca mămicile să voteze pupila celui care le-a demascat.
Madam Elena ot Pleşcoi declară că urmează punct cu punct politica tutorelui său Traian.
Păi, cum să n-o votăm?!
Nu ne-a trecut Traian, din care toţi ne tragem, prin criză. Sigur că ne-a trecut. Ne-a tăiat salariile şi impozitat pensiile, ducându-ne fizic de la sărăcie la sub-sărăcie! Mare filosofie economică! O ştie şi prostul oraşului Mizil: tai salariile şi pensiile şi ţara iese din criză. De cele 20 de miliarde de euro împrumutate de la FMI şi BM şi UE - nici un cuvânt. Nu se ştie unde erau banii ăştia când bugetarii şi pensionarii mureau de foame la propriu, că la figurat... Păi, atunci să-i votăm pupila!
După modelul altor Elene, este interesant de văzut unde-l va duce Elena anilor 2000 pe tiranul anilor 2000: în Portugalia sau la Târgovişte-n cazarmă?!

miercuri, 20 august 2014

Un poem pe tema oglindirii

Dacă s-ar alcătui o antologie de poezie pe tema oglinzii/oglindirii, din ea n-ar putea lipsi nicicum poemul Chipul al lui Nichita Danilov. Iată-l!:

Tu baţi cu pumnul în apă,
dar chipul nu ţi-l atingi.
Îţi vâri mâinile în apă,
dar chipul nu ţi-l atingi.

...Ca un bănuţ din aramă
el lunecă încet, tot mai adânc.

luni, 18 august 2014

La Cotroceni, birjar!

Nu e campanie, dar e. E o viermuială de nu se poate. Ţinta precisă e Palatul Cotroceni unde cântă cucuveaua.

Constatări:

Candidaţii se înmulţesc de la zi la zi prin sciziparitate. Partidul de buzunar al familiei prezidenţiale Traian Băsescu - Elena Udrea avea până ieri la prânz un candidat: Cristian Diaconescu, fost pesedist antibăsist, fost consilier prezidenţial, fost pe la alte partide, fost ministru de externe, fost candidat PMP. Ei bine, atunci şi-a anunţat demisia din partid şi candidatura ca independent. Din partea PMP va candida acum desigur Elena Udrea, din unul din două motive: ori vrea să schimbe poziţiile, să fie ea gazda lui Băsescu la 2,00 noaptea, ori a luat în serios ameninţarea preşedintelui care a promis să-i dezbrace public pe candidaţi şi fireşte că ea ar fi avantajată din start faţă de ceilalţi.

Apropo de dezbrăcatul public. Se pare că preşedintele îşi face deja încălzirea cu Johannis, cât am avut eu răbdarea să mă uit la Realitatea otevizată.

La o televiziune o văd şi pe doamna Monica Tatoiu. Dă note candidaţilor! Hopa! Spectacolul va fi total.

Cealaltă Monica, Macovei, şi-a descoperit puncte comune cu Nelson Mandela. Hm! E cam ca la Radio Erevan: n-a făcut 25 de ani de închisoare pentru libertatea poporului, ci mai curând a dat ani de închisoare altora pentru binele ei.

Vom avea o vară caldă şi o toamnă fierbinte-fierbinte. Să ţinem aproape. Până atunci, îndemnul strămoşesc: La Cotroceni, birjar, la Cotroceni!

duminică, 17 august 2014

Aşchii dintr-un jurnal de cititor



                           
           E vis, e aievea? Am văzut, am visat, mi-am închipuit? Underground. Pe toată subfaţa Pământului, pe sub lanţurile muntoase, pe sub câmpii, pe sub oceane, absolut pe toată subfaţa, un tunel de sare, pereţi şi tavane şlefuite de sare albă pe care e scrisă toată literatura lumii, genială ori anostă, mediocră sau strălucită, onestă sau de vârf. Ilustrată cu toată pictura lumii. „Să nu se piardă nimic!” îmi zice o voce. „Dacă, Doamne fereşte, se va întâmpla ceva la suprafaţă, în adâncuri să se păstreze totul!” Am visat? Am văzut? Mi-am închipuit? Duplicat al literaturii universale, al picturii universale...
                                                        *
             Deschid cartea ca pe un mănunchi de oglinzi, răsfoiesc pagini reflectante şi mă văd cum m-a văzut Bunin, cum m-a văzut Hemingway, cum m-a văzut Radu Aldulescu. Le mai atrag atenţia asupra unei insignifiante nepotriviri, îmi iau seama uneori că n-am fost cuminte, că n-am fost cum se cuvine, dar mă scufund tot mai adânc în textul oglindă şi până la urmă – Narcis de litere ce sunt – mă descopăr pe de-a-ntregul în cartea-oglindă, cu pagini mai transparente, mai clare, mai ceţoase, de, ca orice oglindă uzată de vreme, de vremuri, de vremi...
                                                         *
             Cioran, scuzându-şi viciul cititului: „De ce citesc atât? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi”.
                                                         *
            Femeile care nu există: „Orice bărbat iubeşte două femei: una este creaţia imaginaţiei lui, iar cealaltă nu s-a născut încă” (Kahlil Gibran).
                                                         *
             Textul ocrotit de un înger. Pe litera mare a primei fraze din primul paragraf stă el, îngerul, cu ochelarii cu multe dioptrii, stă aparent uşor buimac, dar cu dioptriile fixate pe litere, pe cuvinte, pe virgulele flexibile şi punctele nete şi mândrele semne de exclamaţie şi umilele semne de întrebare... Noaptea textului ocrotit de îngerul cu dioptrii, cu multe dioptrii...
                                                         *
             Textul ca un vortex. ”Valurile” Virginiei Woolf , de pildă. Picătura de apă/cuvânt se măreşte în val rotund/frază, în valuri în spirale/fraze ample şi polifonice...
                                                         *
            Citesc o revistă literară pe zi, ba chiar două-trei. Coloane, grupaje, pagini întregi de poezii citesc; poezii scrise luna trecută, săptămâna trecută, poate chiar ieri. Şi, vai!, ce prăfuite sunt, ce vetuste, ce obosite! Mă apucă tristeţea cea fără de margini. Ca să-mi treacă, mă apropii de rafturi, scot câte o cărţulie de Petre Stoica, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, cu poezii scrise în anii 70 ai secolului trecut; poezii proaspete, zglobii, parcă mai noi şi mai fragede decât nou născuţii. Iar tristeţea mea îşi află astfel marginile...
                                                          *
              Cioran găseşte că Goethe „a fost un virtuoz în arta de a îmbătrâni”. În logica acestui spirit, am putea spune că Labiş a fost un virtuoz în arta de a rămâne tânăr.
                                                          *
              Două cărţi lipite în acelaşi raft, sudate chiar de un strat de praf, de zeci de ani două cărţi stau lipite în acelaşi raft, dar ele sunt despărţite de două mii de ani de cultură, de şapte mări şi de şapte ţări, de trei curente şi trei psihologii. În acest timp, imperturbabil, praful sudează copertele celor două cărţi.
                                                         *
            Ce simplu sintetizează Arghezi procesul scrisului: „meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire”! Ce simplu de spus! Ce greu de practicat acest meşteşug şi, mai ales, ce greu de transmis cititorului.
                                                          *
            Petru Creţia găsea că „viziunea din oglindă este o însumare din lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru!” Apoftegma rămâne valabilă şi dacă în locul oglinzii punem textul.
                                                           *
            Kahlil Gibran făcând diferenţa radicală dintre raţiune şi talent: „Gândirea e piedică în calea poeziei”.
                                                           *
            Distanţele cele mai mari sunt în timp, nu în spaţiu, în interior, nu în Cosmos. Cel puţin, asta de spune Vasile Gogea: „N-am străbătut niciodată/distanţe mai mari/decât între mine/şi amintirile mele”.
                                                               *                                              

              Cartea. Hm! Ce/câte feţe are cartea! Ca şi omul. Cartea. Cărţoi (v.Mihail Diaconescu, Nicolae Breban, Vintilă Corbu). Cărticică (v.broşurile de ideologie comunistă). Cartea Albă(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). Cartea Neagră(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). „Cărticica pentru front”(Mareşal Ion Antonescu). „Cartea de la Jucu Nobil”(Mircea Petean). „Cartea de nisip”(Borges). „Cartea mâniei”(Marta Petreu). Cartea ca un sarcofag sau ca o urnă cu cenuşă. Cartea ca un landou cu o fetiţă frumoasă şi vioaie şi zglobie. Cartea ca un laptop cu litere şi imagini frumoase, dar artificiale. „Cartea lui Benedict”(Octavian Soviany). Cartea ca o sală de spectacole din care ies, mai grăbiţi ori mai alene, cu mâinile în buzunare, nonşalanţi ori cu picioarele înainte, unul, altul, ies şi tot ies: Ştefan Tipătescu cel care n-are prefect, el având amic, onorabilul domn Caţavencu, Coana Chiriţa, Gelu Ruscanu, Stela, Fedra, Agamemnon, Hamlet cel trist şi efilat, Cezar, Antoniu şi Cleopatra (ce trio!), Iona, Vlad cu a treia ţeapă, Joiţica de braţ cu Richard III, Vidra la braţul Conului Leonida faţă cu reacţiunea, Henric VIII şi alţii şi, mai ales, şi alţii. „Carte de lut” - proiect de Carolina Ilica. Şi, carte frumoasă, cinste cui te-a scris! „Cartea vie” (Vasile Dan, sobru şi melancolic poet din Arad). „Cartea urmelor”, de Daniel Corbu, contemporan. „Cartea ruptă” de Ion Stratan cel tragic (auto)rupt în piept. „Cartea pierdută” (Ion Mureşan), carte, de fapt, carte de rămas pe veci, carte câştigată. Nichita Stănescu, „Cartea de recitire”; hagiografie, omagiu înaintaşilor, la fel de ipocrit precum cel Eminescu din „Epigonii”.Deschid cartea şi, ca de obicei, îmi spun:Încetează să cauţi personaje frumoase şi deştepte, încetează să încerci a vâna idei filosofice şi fraze armonioase, încetează să spicuieşti versuri memorabile. Cartea ca viaţa. Nu-ţi lasă loc de iluzii, de imaginaţie luxuriantă, de culori pastelate., Deschid cartea şi textul toarce. Cartea ca o liană în pădurea cuvintelor luxuriante. Cartea labirint. Cartea-tunel. Cartea ca Styxul negru/alb. „O carte nu e demnă de interes decât dacă se distruge pe sine”(Cioran). Orice idee ar propaga o carte, ea se întoarce împotriva ei, a cărţii. Cartea! Hm! Ca şi omul...
                                                               

miercuri, 13 august 2014

Prezidenţiale - privitor ca la teatru

Chiar dacă oficial e vacanţă şi - tot oficial - ne merge bine, ne aflăm totuşi în plină campanie electorală pentru prezidenţiale. Slavă Domnului, printre protagoniştii alergând după Cotroceni eu n-am nici un favorit, deci mă uit la spectacol ca la spectacol, sunt deci privitor ca la teatru. Şi ce văd?

* Că Johannis este bănuit că s-a întâlnit cu Băsescu. Mă uit nedumerit că se minte şi se dezminte, se zice şi se dezice, se fac emisiuni tv pe temă etc. Întreb: un candidat la preşedinţie n-are voie să se întâlnească într-o seară la o bere cu unul, cu altul?

* Că Elena Udrea e acuzată chiar de Elena Băsescu, pretina ei cea mai brunetă, că interzice pemepiştilor din teritoriu să strângă semnături pentru candidatul Cristian Diaconescu, ca să poată candida ea, blonda Elena Udrea. Iar sunt nedumerit. De ce să se băşice infanta Băsescu? După modelul ilustrului său tată - "Dragă Stolo!... - s-ar înregistra episodul "Dragă Cristi!..."

* Că Dan Şova e urmărit de DNA probabil pentru a se ajunge la prezidenţiabilul Victor Ponta. Parcă-l văd hăhăind pe Băsescu printre gratiile de la ferestrele DNA: "Victor Viorel, uite pisica! Hă-hă-hă!"

* Că Monica Macovei a şi ieşit să spună că Şova, omul lui Ponta, cum v-am spus, a făcut, a dres, sunt infractori bla-bla-bla!...

După Sfânta Maria vom reveni cu spectacolul prezidenţialelor. Aşteptăm dezbrăcarea în public a candidaţilor promisă de Băsescu.

marți, 12 august 2014

Incompetenţă şi autoritate

În această perioadă, citesc zilnic apoftegme şi scurte eseuri din volumul Marginalii la o absenţă de Ioan F. Pop, un interesant scriitor orădean. Redau aici un gând de-al său în şapte rânduri: "Mulţi trăiesc doar ca să dea credit hazardului, ca să menţină constantă rezerva de absurd din lume. Incompetenţa umană este compensată prin nevoia de autoritate (absolută, dacă se poate). Nicăieri autoritatea nu se manifestă ca la cei care nu au nici o competenţă. Câtă incompetenţă, atâta dorinţă patologică de autoritate".
Cum ne aflăm deja în campanie electorală pentru alegeri prezidenţiale, nu e deloc superfluu să luăm aminte la acest adevăr.

vineri, 8 august 2014

Marius Tucă şi patronul lui care l-a făcut milionar

În timp ce redactorii de la Antene şi cei de la Jurnalul Naţional se dau de ceasul morţii să-l mai apere zadarnic pe Dan Voiculescu, cel deja încarcerat pe 10 ani, mogulul lor de suflet, iată ce scrie Mariu Tucă Caracal (sic!), directorul JN , în capul ziarului: o poezie de dragoste proastă, proastă, proastă:

"Şi până la urmă, fără teamă, fără urmă
Lasă-mă plecată, nu mă mai chema
Această dragoste a noastră e de ducă
Lasă-mă strigată de nimeni şi de nimic
Ca să nu mă mai întorc, să nu abdic
De la frumuseţea de a nu te avea,
Dar ţine-mă în braţe.

Atât şi nimic altceva,
Lasă cocorii toţi să zboare prin privirile noastre calde
Nu învolbura ape, nu mă căuta prin ceruri
Sunt mai uşoară ca un gând din mintea ta
Şi mai grea ca un vis ce te-ar putea visa
Ia-mă ca pe o plăsmuire, ca pe un vals
Lasă-mă, dar ţine-mă în braţe.

Atât şi nimic altceva,
Scrie-mă, îmbracă-mă într-un vers alb
Ca pe o mireasă a poeziei dintr-o fereastră a hârtiei
Ia-ţi ziua bună de la zaţ, de la culori
Şterge-mă din calendare şi de prin hărţi
Să nu-mi mai dea de urmă nici marea,
Dar ţine-mă în braţe.

Atât şi nimic altceva,
Aş vrea şi n-aş vrea în panoplia ta,
Mai degrabă să fiu o iubire frugală
Într-un ceas, într-o gară,
Când se dă timpul cu o oră înainte
Să rămân ca amprenta unei secunde pe gustul tău fierbinte
Hai, strânge-mă în braţe!

Atât şi nimic altceva!"



Ajuns aici, cred că MT-Caracal ar cam fi cazul  să povestească el cum/cu cât a achiziţionat o vilă de protocol la Neptun, la numai câteva vile de vila lui Băsescu, fostă a lui Constatinescu, fostă a lui Iliescu, fostă desigur a lui Ceauşescu. Ei?!

Drumul parlamentarilor către închisoare continuă

Continui să înregistrez la zi pe cei care fac drumul firesc dinspre Parlament spre puşcăriile patriei. Ieri s-au adăugat noi nume.

 * Luni, 6 ianuarie 2014, Boboteaza: Adrian Năstase, fost premier, fost deputat PSD condamnat la patru ani cu executare; 

* Marţi, 7 ianuarie 2014, Sf. Ioan Botezătorul: Gheorghe Coman, deputat PC, arestat pentru 29 de zile;

* Marţi, 21 ianuarie 2014, Sorin Pandele, fost deputat PDL, condamnat la cinci ani cu executare;

* Joi, 30 ianuarie 2014, Relu Fenechiu, deputat PNL, fost ministru al Transporturilor, condamnat la cinci ani cu executare;

* Marţi, 4 martie 2014, fostul senator şi vicepremier George Copos, condamnat la trei ani şi patru luni cu executare;

* Marţi, 4 martie 2014, Gigi Neţoiu, deputat PPDD, condamnat la trei ani şi opt luni cu executare.

* Luni, 28 aprilie 2014, deputatul PC Gheorghe Coman este condamnat la un an de închisoare cu executare pentru trafic de influenţă şi primire de foloase necuvenite.

* Vineri, 8 august 2014, Dan Voiculescu, senator de două ori, condamnat la 10 ani cu executare pentru spălare de bani.

Acesta este deocamdată lotul de până la 8 august 2014. Vom reveni, desigur, căci cuvântul din poveste înainte mult mai este.

Eu şi Dan Voiculescu - oameni fără avere

O precizare. Nu mă bucur niciodată de răul altuia, deci nici de intrarea la răcoare a cuiva. În acelaşi timp, nu mă pot abţine să nu spun ce gândesc. Deşi mi-e somn de pic, scriu aceste rânduri cu o jumătate de oră înainte de a se da sentinţa în procesul-maraton al lui Dan Voiculescu, tocmai pentru a nu se interpreta că-i dau cu sâc! Ar fi o mizerie din parte-mi.
Dar, săptămâna trecută l-am văzut la televizor spunând senin: "Eu nu pot fi acuzat de spălare de bani pentru că eu n-am avere!" Hm! Am avut un sentiment de compasiune faţă de el. Şi de solidaritate. Mai există unul ca mine, fără avere. Ca să duc solidaritatea mai departe, cum s-ar putea ca dl. Voiculescu să aibă timp de meditat, îi pun următoarea întrebare: Miercurea trecută, când pleca la proces, a avut ceva în frigider să-şi facă un sandviş? Eu ţin minte bine că miercuri dimineaţa am vrut să-mi fac un sandviş pentru serviciu. Frigiderul meu avea grătarele goale-goale, că aveau loc să se lăfăie pe ele 100 de mititei ca pe-un grătar de la târgul de la Domneşti. Vreo bucată de salam, de brânză, de caşcaval, de ceva... - ioc! Şi nici vreun ban până luni. Gândul m-a dus brusc la colegul meu de suferinţă Dan Voiculescu. Dacă nici el n-o fi avut?
Şi totuşi, din ce-a apărut în presă din faimosul proces, cât mă pricep şi eu, am înţeles că lucrurile au stat cam aşa: el a cumpărat de la stat o vacă de 500 de kilograme cu 12 lei, deci cu echivalentul a mai puţin de un kilogram. Atunci, de ce-i mai chinuie pe băieţii ăia de la Antena 3 să dezbată că judecătorii sunt blonzi, că procurorul are chelie, iar Curtea de Apel nu are aer condiţionat?!

miercuri, 6 august 2014

Au păr pubian candidaţii la Preşedinţie?

Preşedintele Traian Băsescu, preşedintele ultimelor 100 de zile, nu se dezminte, arată că dacă nu poate că să contruiască, ştie genial să distrugă. L-am auzit ieri spunând că va face dezvăluiri incendiare despre unii din  candidaţii la prezidenţialele din toamnă. Cu cuvintele lui, îi va dezbrăca public!
Mi-a venit să intru sub masă de ruşine, amintindu-mi o scenă din copilărie. Pe izlazul de la marginea satului îşi întindeau corturile vară de vară două şatre de ţigani nomazi. La un moment dat, o şatră a răpit o ţigăncuşă de 11 ani de la şatra cealaltă, măritând-o cu un puradel cam de-aceeaşi vârstă. Mă rog, chestie obişnuită la ţigani, dar care atunci mi s-a părut un roman de aventuri ruşinoase, eu însumi având vârsta protagoniştilor. După scandaluri zgomotoase de răsuna Plaiul Cloşani mai ceva ca la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fetiţa a fost salvată, salvată de la măritişul cu puradelul din şatra adversă, dar plimbată prin sat de mama ei care-i ridica fusta pe unde se afla un pâlc mai mare de oameni şi le arăta goliciunea fetei: "Uitaţi-vă, n-are nici floci la p..., cum s-o mărit?"
Ei bine, când dl. preşedinte îi aşteaptă la colţ pe candidaţi cu dosărelele alcătuite de servicii, dar mai ales când a zis că-i va dezbrăca public, gândul mi-a zburat la scena ţigănească din copilărie.
Până acum, credeam că avem de ales candidatul cu cojones (e valabil şi pentru doamna Monica Macovei!). Acum înţeleg că trebuie să-l alegem pe cel cu păr pubian. Abia aştept să-i dezbrace dl. preşedinte, să-i vedem pe cei care n-au păr pubian!

luni, 4 august 2014

Arcul de triumf al Nimicului



                     
         În exact mijlocul deşertului, adică exact la confluenţa N-S şi E-V, o uriaşă arcadă de piatră, cu nisip pietrificat pe ea, un fel de arc de triumf al Nimicului deasupra lumii. Pe această arcadă stă ţanţoş un mare cocoş roşu care de vreo şapte mii de ani anunţă din oră-n oră sfârşitul lumii. De pe arcul de triumf al Nimicului asupra lumii.
                                                           *
         Ştiind că Mircea Bârsilă fericeşte vrăbiile în poezia lui, în fiecare seară, un vecin hain, la întoarcerea poetului de la treburi în cartierul Tudor Vladimirescu, aşadar, vecinul lui blond, bondoc şi plin de sine, momeşte proastele de vrăbii cu mii de firimituri de pâine şi mămăligă sub o prelată provenită din marea armată română dezmembrată, şi le prinde una câte una. Vecinul blond şi feroce, cu ochi mici şi mai deloc distanţaţi de nas, exact la apariţia poetului în faţa blocului, bagă mâna sub prelată precum iluzionistul în joben, ia vrabia, îi suceşte gâtul dintr-un zvâc abil al degetelor şi o pune pe nisipul de peste asfalt. Şi tot aşa. Zece-cincisprezece vrăbii mici şi dolofane. „Ei, domnule poet, zice blondul şi bondocul vecin, vii diseară la o cină cu vrăbii prăjite şi fericite?”
                                                           *
         Un om necăjit aşteaptă de ore bune la uşa demnitarului, aşteaptă să fie primit într-o audienţă. Te uiţi la amestecul de deznădejde şi speranţă din ochii lui şi-ţi vine să-l întrebi: „De ce-l cauţi printre cei vii pe cel ce e mort?”.
                                                           *
         A primit cândva o sticlă de vin vechi, de vin roşu produs de o podgorie celebră încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. „O păstrez pentru vreo ocazie!” şi-a tot zis. Şi aşa a stat sticla în bufet vreo treizeci de ani. „Să vină o ocazie!” îşi zicea. A venit moartea vinului şi moartea lui.
                                                           *
         Mulţi oameni, creştini, musulmani, budişti trăiesc în moralitate cu speranţa neabătută că moartea va răsplăti viaţa. Dar, poate că viaţa răsplăteşte moartea.
                                                           *
         Soarele cobora prin crengile fagilor de la apus ca-n răsăritul nimicului cel de necuprins.
                                                           *
         Solomon cel înţelept: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii”.
                                                           *
         Are de scris la tragedia începută de ceva vreme. Dar, a întrerupt de o vreme lucrul. E prea trist, e prea stresat, angoasat, are parte în ultima vreme numai de întâmplări triste şi în condiţiile astea nu poate scrie tragedie. Îi trebuie o perioadă de veselie fără măsură, de veselie prostească…
                                                           *
         Leo Butnaru, tot livresc, şi când vine vorba de moarte: „În ziua Judecăţii de Apoi/posibil să fie lansate tomurile de memorii ale/unui asasin:/Moartea”.
                                                           *
         În amurg, pe deasupra cartierului de la marginea oraşului, pluteau sicrie de carton ca nouri lungi pe şesuri.
                                                           *
         Adrian Alui Gheorghe zice că viaţa este „o eternitate ratată”. Singura consolare a vieţuitorului e aceea că moartea va fi o eternitate pe deplin reuşită.
                                                           *
         Nu trăim de două ori aceeaşi clipă în timpul vieţii; o petrecem însă de un miliard de ori în timpul veşnicei morţi.
                                                           *
         Neantul este perfect, nu are nimic contrafăcut, nu suportă nici pic de impostură, nici o pată albă. Un gol plin compact!
                                                           *
         Poziţia creştină a lui Aurel Pantea faţă de moarte: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,/pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/cu omul din mine care se va sfârşi. Sunt sediul Tău precar,/Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,/cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,/şi totul mi-e foarte aproape/Doamne, sunt aproape bătrân/şi încă n-am învăţat să mor,/arta asta nu e niciodată desăvârşită”.
                                                           *
         În chiar centrul oraşului, singura firmă de pompe funebre – La Nae pentru eternitate – este deschisă non-stop; deschisă şi la propriu. Uşa stă continuu la perete. În căsuţa celor cu care timpul n-a mai avut răbdare, pe un perete se află un ceas mare cu un singur ac, postat la 12, iar sub el o cruce de stejar rezemată de zid. Pe podea se află mereu două sicrie pregătite cu tot ce trebuie. Fără să ştie cineva, într-unul din sicrie doarme noapte de noapte un umil om al străzii. Iarnă, vară, cum se înnoptează, Grigore, boschetarul fără vârstă, se strecoară în căsuţă, intră cuminte în sicriu şi trage capacul deasupra, odihnindu-şi oasele obosite până când aude primele zgomote ale străzii.
         Dar, în zorii unei zile de decembrie, într-o urgenţă urgentissimă, Nae a livrat unei cernite şi onorabile familii din oraş un sicriu cu locatar adormit, adormit nu întru Domnul, ci întru sărăcia noastră cea de toate zilele.
                                                           *
         Ea, ditamai moartea, fâstâcită peste poate de întrebarea ta pregătită minuţios timp de şapte decenii…
                                                           *
         În timp ce citesc din Gregory Nunzio Corso, tălmăcit de tânărul Vlad A. Gheorghiu, în timp ce citesc: „Moartea s-a dovedit fără sens înafara vieţii./Da, lumea se schimbă/Doar moartea rămâne aceeaşi/îl smulge pe om din viaţă./Ăsta e singurul răspuns pe care îl ştie./Şi de obicei o afacere tristă/Moartea”, ei bine, în timp ce citeam versurile astea beatnice mi-a venit o idee genială. N-am întrerupt lectura şi ideea a dispărut ca nimic. Ceea ce înseamnă că nu era cine ştie ce genială. Oricum, nu mai grozavă decât versurile lui Corso, decât afacerea proastă în sine care e moartea.
                                                           *
         Trecea el senin peste vale cu nimbul lui de fluturi albi şi negri, fluturi ţinându-se strâns aripă albă lângă aripă neagră. Iar între ochi, simetric sub sprâncene, stă mândră regina fluturilor, cu o aripă albă şi una neagră.
                                                           *
         Moartea originară? Uitarea şi ignorarea tuturor celorlalte morţi.
                                                           *
         Nicolae Prelipceanu, încercând să îmblânzească scorpia: ”moarte tu dintre cele mai blânde/întâmplări ale vieţii/umbrelă neagră/cer familiar/zăvor/la poarta neantului”.
                                                           *
         Aşteptarea morţii – resemnată sau revoltată – ne face egali în lume.
                                                           *
         Ei, dar cum murim? Ca fraierii murim, ca-n poemul lui Eugen Suciu: „Palizi cum suntem/geloşi pe cuvinte/nu aflăm micile amănunte/despre felul în care murim//murim ca fraierii/într-un vers de doi lei”.
                                                           *
         Moartea este întregul din parte.
                                                           *
         Un trovant de la Tomşani-Vâlcea în formă de falus ridicat spre cer de vreo doi metri şi jumătate. Specialistul îmi spune că are vârsta de cinci milioane de ani. Strat peste strat de nisip cimentat de natură în cinci milioane de ani. Moartea e un fir de nisip lung de doi metri şi jumătate închis definitiv într-un falus de piatră de cinci milioane de ani.

         (Fragmente din volumul Moartea de după moarte,apărute în revista Discobolul de la Alba Iulia, din mai-iunie-iulie 2014).

sâmbătă, 2 august 2014

Un prozator satiric



·        Ioan Matei – Viaţa pe bază de abonament (Tracus Arte, 2013). Volum de proză scurtă exemplar pentru actualitatea subiectelor, pentru tonul satiric cu care priveşte prezentul nostru politic şi social, descriind kitsch-ul nostru cel de toate zilele cu nimic mai prejos de un Teodor Mazilu ori Ion Băieşu. Din acest punct de vedere, povestirea Drepturi de autor este una de referinţă pentru Ioan Matei. De altfel, acest lucru îl ştie foarte bine şi autorul dacă în finalul volumului o rescrie ca scenariu de film de scurt metraj. Dar, poate că cea mai bună povestire este cea care dă titlul volumului, povestire care ne trimite prin atmosferă în lumea nuvelelor lui Ioan Groşan din anii’80. Ca o concluzie, reluăm din Prefaţă fraza lui Horia Gârbea: „Ioan Matei este un autor care posedă talent şi are meritul de a refuza facilitatea şi de a-l completa/…/cu o scriitură minuţioasă, atentă, eficientă”.

joi, 31 iulie 2014

Magnificul oraş subteran Cricova, supranumit „Oraşul stropilor de soare”




         Iunie 2014, sfârşit de primă ediţie a Festivalului literar „Bucureşti-Chişinău-Orheiul Vechi”. Scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, reprezentanţi a „două literaturi – o singură limbă” se abat din drum să viziteze „cramele” de la Cricova. Am pus cuvântul în ghilimele pentru că nu e vorba propriu zis de crame, în înţelesul clasic al cuvântului, ci despre un adevărat oraş subteran, cu străzi şi bulevarde pe care intri cu automobile, microbuze, trenuleţe etc. până la minus 100 de metri. Ei, dar să vedem cum a decurs călătoria spre centrul pământului, nevisată nici măcar de Jules Verne.

            Coborârea în subteran în ordine: avangardiştii, ariergardiştii…
          „Un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi” (proverb italian)

         Pregătirile de intrare în subteran au durat vreo jumătate de oră. Carolina Ilica a renunţat din start, cerând o ambulanţă de la Chişinău pentru că şi-a luxat piciorul drept la coborârea de pe zidurile cetăţii de la Orheiul Vechi. Vicepreşedintele USR Gabriel Chifu încearcă să-l convingă pe prozatorul Petru Cimpoeşu să coboare la licori, dar acesta refuză categoric. N-am stat să aflu dacă nu vrea din principiu sau dacă a văzut subteranul oraş şi i se pare superfluu să-l mai viziteze. Ceilalţi suntem tot mai nerăbdători. Suntem 30 pe listă. Ghidul ne împarte în două grupuri. Primul este format din 12 scriitori româno-români, îmbarcaţi într-un trenuleţ. Avangardiştii, desigur, în frunte cu Leo Butnaru, exegetul şi traducătorul Avangardei poetice ruse şi Avangardei poetice ucrainene, n’aşa?!
         Cel de-al doilea grup ne deplasăm cu un microbuz galben al Medicinii Legale din Chişinău. Suntem şi noi… ariergardiştii! Coborâm în burta pământului cu viteză de 50 de kilometri pe oră, pe străzi-tunel asfaltate ca-n palmă (aviz noului ministru al transporturilor!): Bulevardul Dyonissos, Strada Cabernet, Strada Feteasca, Strada Sauvignon etc. Printre butoaie de sute, dar şi de mii de litri, de o parte şi de alta a străzii, privindu-le noi fascinaţi, că „un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi”. Ghidul, cu fular la gât, şi cu geacă, nu ca noi, cu cămăşi cu mânecă scurtă, că-n interior temperatura e constantă – 12-14 grade Celsius permanent, vară, iarnă – ghidul ne spune că dacă punem străzile cap la cap în linie dreaptă, se ajunge la 120 de kilometri. Şi încă se lucrează la extindere. Deci, nu e nici o exagerare că avem de-a face cu un adevărat oraş subteran.

              Galeriile unei mine de calcar – oraş subteran al vinurilor
                                         „Dacă lipseşte vinul, lipseşte tot” (proverb latin)

         Puţină istorie. A fost o dată, în secolul XVI, un început de carieră de calcar la Cricova. A rămas timp de sute de ani un început. Dar, în 1947, măreaţa Uniune Sovietică, în planul ei de reconstrucţie a ţării, şi-a adus aminte de cariera de la 15-20 de kilometri de Chişinău şi a pus la cale o exploatare de calcar cu care să pornească reconstrucţia noii Republici Sovietice Socialiste Moldova. Şi vreo şapte ani s-au tot scos din subteran milioane de calupuri de calcar cu care se construiau blocuri şi case. La un moment dat, mina de calcar şi-a atins obiectivul şi a lăsat în urmă nişte galerii paralele şi perpendiculare, drepte, ca trase cu rigla, ca-n proiectele arhitecţilor. Şi cuiva i-a venit ideea că trebuie profitat de temperatura constantă de 12-14 grade Celsius vară-iarnă şi s-a gândit că aici s-ar putea constitui o cramă uriaşă care să păstreze colecţii de vinuri rare. Pe urmă, ideea s-a dezvoltat în sensul unui combinat de vinuri, iar astăzi acesta făcând parte din patrimoniul cultural naţional. Că „dacă lipseşte vinul, lipseşte tot”. Iar în 1952, an prolecultist la noi, s-a pornit reconfigurarea subteranelor de la Cricova…

              „Degustăm şi noi ceva?”
                      „Masa fără vin e ca o zi fără soare” (Pasteur Louis)

         Ne oprim într-un loc vast, cu sute de rastele ca nişte litere V invers, fiecare rastel având cu gâtul în jos 400 de sticle de şampanie roze. Aflăm că acestea trebuie rotite timp de o lună cu 45 de grade zilnic şi tot mai înclinate, până ajung perfect cu gâtul în jos, la 90 de grade, pentru a se strânge în dopul metalic toate depunerile. Operaţiunea o fac şase femei (discriminare pozitivă, desigur, doamnele fiind mai îndemânatece!), fiecare având normă de 30 000 de sticle pe zi. După luna respectivă, sticlele sunt duse la o maşinărie automată care scoate dopurile metalice brusc, le întoarce cu gâtul în sus într-o secundă şi le aplică dopul de plută de Portugalia, plus coşuleţul de sârmă. De aici merg la vânzare.
         Poetul Marian Drăghici e foarte puţin preocupat de tehnologie, însă e tot mai e nerăbdător: „Dar o degustare când avem?”
         Ghidul probabil că nu are voie să audă, nici să vorbească altceva decât detaliile tehnice obligatorii, aşa că  trece mai departe.
         Dar Ruxandra Cesereanu se declară pofticioasă de şampanie şi întreabă la rându-i: „Degustăm şi noi ceva?”
         Nichita Danilov, care a mai fost pe aici, zâmbeşte hâtru.
         Ioan Moldovan, Radu Aldulescu, Traian Ştef sunt taciturni. Ce-o fi o fi! Sau: Ştiu ei ce ştiu! Moldovan tace înţelept. Traian Ştef – tace , dar e tot un zâmbet. Radu Aldulescu tace gândind desigur la o scenă senzaţională din viitorul roman în care un personaj să peroreze că „masa fără vin e ca o zi fără soare”

            Prin colecţiile de vin vechi păstrate la Cricova, Băsescu şi Ponta sunt egalii politicienilor lumii
                       „Vinul este inocent, doar beţivul e vinovat” (proverb francez)

         În sfârşit, microbuzul – după o nouă alergare nebună printre stive de mii şi mii de sticle de o parte şi de alta a străzii - opreşte într-o parcare, iar noi suntem invitaţi să ne deplasăm per pedes. Ajungem într-un hol imens, cu marmură strălucitoare pe jos, cu pereţi de mozaic plin de portrete de mari politicieni care au vizitat locurile. Galeria de portrete se deschide cu Iuri Gagarin şi cu autograful lui de şapte rânduri din 8-9 iunie 1966. Legenda spune (ghizii sunt atât de tineri că nici nu erau născuţi în anul acela!) că Iuri cosmonautul a fost locatar beat criţă 48 de ore în locul pe care se află autograful. Pentru că „vinul este inocent, doar băutorul e vinovat”. În viteză, am observat portrete, de la preşedinţi americani, toţi liderii sovietici, dar şi noul ţar Vladimir Putin, Angela Merkel, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Solomon Marcus, premieri europeni de ieri şi de azi, muzicieni şi pictori, sportivi celebri, scriitori cu duiumul. Suntem ghidaţi în viteză prin nişte galerii de caze, cazele fiind nişte nişe în pereţi, nişte firide, despărţituri pline cu 250-500 de sticle de colecţie fiecare. Cazele acestea, fiind numerotate cu numere de la 1 la peste 1000, se împart în două categorii: cele care conţin vinuri confiscate de Armata Sovietică de la generalii şi mareşalii nazişti (în frunte cu Goring), pe de o parte; şi cele care conţin colecţii de vinuri ale personalităţilor actuale, de la mari oameni de afaceri, politicieni, sportivi de frunte etc. Ei îşi ţin aici vinurile, precum marii magnaţi banii şi bunurile în casetele de la bancă. Am văzut din viteză, printre altele, cazele pline cu sute de sticle de vin de Cricova ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta. Din acest punct de vedere, cei doi lideri români, adversari pe viaţă, sunt în rând cu marii politicieni europeni. (Caza lui Ponta e plină ochi, a lui Băsescu e mai goluţă, semn că a retras din când în când din ea, că, de altfel, poţi să iei când doreşti). Altfel spus, caza preşedintelui e mai cheală faţă de a premierului, după zisa că toţi bărbaţii au chelie, dar unii o au acoperită cu păr. Valoarea vinului şi păstrarea lui aici costă 5000 de euro pe an. Dar, toată zona aceasta luminoasă nu e mare lucru. Oraşul subteran Cricova găzduieşte permanent 40 de milioane de litri de vin şi exportă în 25 de ţări. Şi din acest punct de vedere este cea mai mare cramă din lume.

                 O mireasă şterge cu trena mozaicul de marmură al Cricovei
Cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”. (Martin Luther)

         Printre luminile din pereţi, printre mozaicuri, ajungem – în sfârşit -, spre satisfacţia Ruxandrei Cesereanu, a lui Marian Drăghici, ba chiar şi a taciturnilor Ioan Moldovan şi Radu Aldulescu, la degustări, într-o sală vastă, la o masă unde au loc lejer vreo 70-80 de oameni. Ne aşezăm la rând pe scaune-jilţuri şi găsim fiecare în faţă câte cinci pahare şi o sticluţă de apă minerală, plus două boluri pline cu miez de nucă şi, respectiv, cu sărăţele în formă de inimioară. Doi băieţi harnici şi tăcuţi ne pun în pahar fetească albă, iar o domnişoară moldoveanco-rusoaică brunetă, frumoasă şi cam sastisită ne învaţă cum să degustăm. N-are de unde afla că scriitorii ştiu mai curând a bea, mai puţin a degusta. Ni se iau paharele cu fetească şi tinerii paharnici ne toarnă din trei în trei minute rara neagră, cabernet demidulce şi sec, alte două vinuri roşii şi, în sfârşit, şampania (mă rog, spumantul, că n-au voie s-o numească şampanie) roze. Ne declarăm, între bisericuţe, impresionaţi şi ieşim în holul uriaş. Există şi un dezamăgit, criticul Dan Cristea, că de aia e critic! Cei doritori îşi achiziţionează câte două sticle (că atât ai dreptul să scoţi din ţară) la preţuri promoţionale. În holul uriaş, o mireasă moldoveancă înaltă şi planturoasă şterge cu trena rochiei mozaicul de marmură, însoţită de doar câţiva nuntaşi, aşteptând probabil alaiul. Cum şi noi suntem în aşteptarea întregirii grupului, şi cum se lasă o perioadă de linişte, poetul Gellu Dorian începe a cânta încet la început, apoi din ce în ce mai fortissimo, un cântec de mireasă din Maramureş, surprinzându-ne şi pe noi, care nu-i ştiam veleităţile de rapsod. Micul alai de nuntă aplaudă şi mulţumeşte. Că, „cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Vânătorul de epave

În România Literară de săptămâna trecută, criticul Livius Ciocârlie scrie la un moment dat: "Cred că în nomenclatorul de meserii literare ar trebui să existe şi aceea de vânător de epave. Cel care ar scoate la iveală micile comori din marele balast".
Ei, atunci un Adrian Păunescu ar deveni cu adevărat lizibil. Dar, nu doar el.
La cât de mult şi amestecat se scrie astăzi, un astfel de "vânător" ar avea de lucru, nu glumă.

vineri, 18 iulie 2014

Pe vremea lui Nero nu existau nave

Astăzi s-au împlinit exact 1950 de ani de la incendierea Romei. A făcut-o împăratul Nero, un geniu al răului, pentru a da vina pe creştini. O diversiune criminală.
Ei bine, trebuie să fim atenţi. Avem printre noi un Nero, un piroman în fruntea statului, sigur duşman al creştinilor. La un nivel mai redus chiar a făcut o repetiţie: în 1982, în portul Rouen, a incendiat 38 de nave comerciale. Ce-ar mai însemna mai mult să incendieze Bucureştii?
La anul 64, în Imperiul Roman nu existau porturi cu sute de nave de oţel suedez, că poate şi Nero ar fi început tot aşa, cu incendierea unor nave comerciale.
Aşadar, atenţie mărită! Nero de la 2014 poate da foc oricând.

joi, 17 iulie 2014

Jungla politică

Ieri scriam despre fiara politică Traian Băsescu. Mai scrisesem un pamflet cu vreo 10-15 ani în urmă despre două căţele, unde pur şi simplu vorbeam de moravurile şi năravurile a două javre, fără să dau nume, nici lucruri concrete, nici nimic... Era un pamflet zoologic, ca să zic aşa. Ei bine, două fătuci handicapate în felul lor s-au simţit vizate, m-au dat în judecată pentru calomnie şi insultă şi o procuroare plus o judecătoare, plus altă procuroare plus încă trei judecătoare m-au condamnat şi am dat ca prostul 100 de milioane de lei din vremea aceea. Procesul lui Kafka la Argeş!
Ei bine, scriind eu ieri că preşedintele ăsta, mai ilegitim decât Bercea Mondial ca mitropolit al Olteniei, este o fiară politică, mă aşteptam la un alt proces, pe care-l puteam pierde mai facil decât pe cel de mai sus. Ei bine, la câteva ore după ce-am postat tableta pe blog, m-a salvat  însuşi nesimţitul ăsta de la Cotroceni, care s-a autodenumit lup în gura căruia a băgat-o pisicul Ponta pe candida ministresă a Finanţelor.
Iată în ce junglă politică trăim!

P.S. Mă duce gândul la rafinamentul cu care se mai face acum trafic de influenţă... Un consilier de la Cotroceni a scris anul trecut într-un ziar patru (4) articole, şi ale proasteee, scrise cu piciorul stâng. Ei bine, drepturile de autor de la ziarul aflat în pragul insolvenţei au fost de 126 000 de lei, adică de 1,26 miliarde vechi! Vă vine să credeţi? De ce-ar da un ziar aproape falimentar, care-şi plăteşte (prost!) redactorii cu trei luni întârziere, 30 000 de lei pe un articol? Aud?

miercuri, 16 iulie 2014

   Fiara politică

       Traian Băsescu este fără îndoială cea mai feroce fiară politică din România tuturor timpurilor. Este un blestem pentru poporul român. El nu poate concepe că i se termină ultimul mandat și asta-l scoate din minți. În starea asta de demență, nu va pleca până nu va distruge tot: partide, oameni politici, instituții, categorii sociale întregi...
       Protagonist al unor scandaluri de pomină, el le stinge creând altele noi. A stins scandalul Bercea Mondialu-Mircea Băsescu (sau Mircea Mondialu cu Bercea Băsescu) cu scandalul CAS, că te și întrebi dacă Mircea cel Mic mai e în arest.Fraierul de Ponta va vedea abia de acum încolo ce înseamnă să candidezi la președinție.
       Vom avea o vară fierbinte, dar mai ales o toamnă!...