duminică, 23 noiembrie 2014

Când doamnele devin ţaţe

       Văd scena cu doamna procuroare şefă de la DIICOT Alina Bica sărind ca o tigroaică la un cameraman care o filma la ieşirea de la DNA. După ce, acum o lună răspundea cu un tupeu fantastic unor alţi jurnalişti după fotografiile de la Paris în compania Elenei Udrea. Adică, să stai la Paris la hotel de lux şi să vorbeşti şi să te comporţi ca zarzavacioica din Obor!... Ceva nu se pupă! Parvenitismul iese prin hainele de firmă.

     Acum, Elena Udrea, panicată de arestarea procuroarei şefe, prietena ei de escapade la Paris, postează pe facebook bâlbâite scuze, că ea nu ştie nimic de afacerile Alinei Bica, cum nu ştie de afacerile fostului ei soţ, Dorin Cocoş. Sigur, a rămas din partaj cu vreo zece milioane de euro, dar nu are habar de unde provine suma asta colosală. Ea a practicat pur şi simplu o meserie extrem de lucrativă, meseria de soţie, s-a pricopsit cu milioane de euro şi să cam fie lăsată în pace, că usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase!
     Dar, de ce se scuză ea în faţa noastră?! Să aştepte, să explice la DNA, DNA care poate o să-i reîntregească familia în arest! Că, uneori, obrazul subţire, cu puşcăreală se ţine!

Ziua morţii lui Urmuz

      23 noiembrie este ziua morţii lui Urmuz. Cum trăiesc eu în oraşul naşterii lui Urmuz, îl omagiez şi eu cum pot aici. Adică reproducând povestirea cu care încep volumul de povestiri Concetăţenii   lui Urmuz:


                  Ce este acela un urmuz?


       Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.
       Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.
       "Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"
       Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?
       "Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."
       "Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."
"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."
Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:
"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"
"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".
"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"
Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:
"Ai citit articolul lui Doman?"
"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.
"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:
"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".
Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.
La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:
"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"
Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:
"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."
După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:
"Ce e, domnule, acela un urmuz?"
A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"
Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:
"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"
E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.




sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Nu toţi senatorii au probleme cu justiţia

      În aceste zile în care parlamentarii merg la DNA mai des decât la Palatul Parlamentului (unii uitând să şi mai plece de acolo), descopăr cu stupoare că încă mai există câte un senator care nu are probleme cu justiţia. Unul este Ioan Iovescu, senator de Timiş. El este, în schimb, profet, ba chiar unul patriot, care nu mai poate de grija ţărişoarei.
      Ei bine, o lume întreagă se tot întreabă de luni bune ce s-a întâmplat cu Crin Antonescu care a dat cu piciorul la funcţia de preşedinte al PNL şi al României şi s-a retras într-un semianonimat. A fost el şantajat cu ceva cumplit? Ce secrete ascunde biografia lui? etc. etc. Aflăm, în sfârşit, secretul de la domnul senator Ioan Iovescu de la Partidul Poporului DD:


      "Poate o să mă luați în derâdere, dar a existat o profeție de câțiva ani, că dacă vom avea un președinte cu nume de floare, și era posibil să avem, dar era rău în România. Eu am avut discuția asta cu Crin Antonescu și i-am spus foarte serios: «pe mine Dumnezeu m-a ajutat și are un plan cu mine și trebuie să vă spun că dumneavoastră aveți mari șanse să ajungeți președintele României, dar eu vă spun că există profeția asta și dumneavoastră luați în calcul ce veți face de aici încolo. Cum veți faceți să fiți președinte și România să meargă bine, din moment ce profeția spune că o să meargă prost?» Asta l-a determinat să se retragă din cursă".
      Acum am înţeles: şi Crin Antonescu este un patriot aprins. Din patriotism s-a retras, de fapt. Bravo!
      Întrebare: dar dacă vom avea un preşedinte cu nume de păsărici la mansardă va fi bine? Pentru că iată, deocamdată există un senator care n-are probleme cu justiţia. El are probleme doar cu mansarda!

vineri, 21 noiembrie 2014

Un poet de neuitat: Aurel Dumitraşcu

      21 noiembrie 1955 este ziua de naştere a poetului optzecist Aurel Dumitraşcu. Trăitor în Munţii Neamţului, izolat mulţi ani acolo în anii '70-'80, poetul a fost unul dintre cei profunzi ai generaţiei sale. În timpul vieţii i-au apărut doar două cărţi, pur şi simplu măcelărite de cenzură. A murit tânăr, la puţin timp după revoluţie. Dar, ca să folosim o maximă celebră, n-a murit cu totul. Prietenul său, poetul Adrian Alui Gheorghe, s-a ocupat de manuscrisele sale, publicându-i postum mai multe volume de poezii, jurnalul, corespondenţa. Poemul de mai jos a apărut în revista Conta condusă de Adrian Alui Gheorghe.



Eşti cea mai ruşinoasă călugăriţă …

– Eşti cea mai ruşinoasă călugăriţă
ştiu chiar unde poţi fi găsită. Dar prin care zăpezi
nu vom găsi niciodată urmele tale aceasta nu ştiu.
Căci iată eu stau şi astăzi alături de flamura
care ţine loc de privire
la acelaşi breakfast ca un găzar
de acum şase decenii plin de o culoare
în care mărunte resturi adie ca briza mării hobeia.
Am două andrele prin care trec două uliţe prăfuite
şi o limbă de matostat.
Carnea mea se zbate să scape de praf
nu se vrea carnea mea pe tipsii.
Mai bine o furtună necugetată
o furtună cu uliţe pe care trec
aceiaşi catîri obosiţi. De te-ai numi altfel
decît călugăriţa evdochia
de-ai fi o rădaşcă ce taie dale în creierul meu
de-ai fi o pădure răsturnată
la amiază nevinovat şi numai trist aş trăi.
Dar nu eşti. Nimic din toate cele care
sînt în afara ceaslovului mov
– viaţa mea e un vas de lut
pe deasupra căruia păsările se feresc
să mai cînte
în care păsările se feresc să rămînă umile.


marți, 18 noiembrie 2014

Nu deplâng şi nu exult. N-am participat la răul lumii

      În aceste zile, când ţara e plină de eroi, că au votat cu cine trebuie (cam toată ţara, dacă asculţi în dreapta şi stânga!), ei bine eu recunosc nu doar că nu sunt erou, dar sunt de-o banalitate condamnabilă.
      Eu nu sunt în trend. N-am votat deloc, cum n-am votat nici în primul tur. Am stat la o bere la un bar de la două-trei sute de metri de secţia de votare, dar n-am vrut să votez. Am spus totuşi că dacă apare careva cu urna mobilă acolo, la bar, voi vota, din respect pentru munca insului cu urna; mă rog, voi anula votul.
      Nu sunt mofluz că a pierdut Ponta alegerile, pentru că aroganţa lui începuse a-mi face rău fizic. După cum nu exult că a câştigat Iohannis, omul providenţial al românilor. Singura oară când m-am entuziasmat şi singura oară când am suferit dezamăgiri, a fost în 1996, pe vremea asta de toamnă-iarnă. M-am uitat în fruntea lui Constantinescu ca la Dumnezeu şi nimic, nici o minune, nici măcar ceva normal. Acum sunt vaccinat. Să dea Dumnezeu să fie bine şi tot românul să prospere, că nu voi fi dezamăgit. După cum nu voi fi dezamăgit nici dacă lucrurile vor bălti tot aşa. Pentru că nu mi-am făcut nici un fel de iluzii.
     Nu doar că nu sunt în trend. Dar descopăr că sunt un învechit care încă mă consolez cu zisele bătrânului conte Lev Tolstoi care zicea că "omul e liber în cele spirituale" şi considera din când în când că el se afirma "în cerinţele privitoare la neparticiparea la răul lumii"
      Lipsa mea de la vot exact la asta se referă, la neparticiparea mea la răul lumii.

duminică, 16 noiembrie 2014

Aşchii dintr-un jurnal de cititor /Comedia neagră a zilelor noastre


Nu sunt adeptul împărţirii cuvintelor în poetice şi
apoetice. Lirici mari au creat poeme antologice cu noţiuni din
categoria aşa-ziselor cuvinte nepoetice. Şi totuşi, cuvântul  căci
în poezie e ca nuca-n perete, indiferent de context.
*
Dintr-o cronică literară a lui Gheorghe Grigurcu, aflu că
în 1951, Lucian Blaga îi scria fiicei sale Dorli: „...încerc să mă
adaptez la noua viaţă cu ore fixe şi nepoetice”. Iată că autorul
Spaţiului mioritic  împărţea nu doar cuvintele în poetice şi
nepoetice, dar şi orele zilei.
*
Singurul gen literar în care se poate scrie de România
zilelor noastre este comedia neagră.
*
Lectura de dimineaţă, până-n prânz: critică, teorie
literară, puţină filosofie contemporană.
După masa de prânz, fragmente de roman luat la
întâmplare din raft. Citeşti un capitol întins pe canapea şi adormi
cu cartea pe piept. La trezire, nu mai reţii nimic şi pui tomul în
raft, parcă cerându-i iertare pentru deranj.
După cină, versuri de Emil Brumaru, de Petre Stoica...
Să visezi frumos când vântu-ţi bate uşor cu stropi de ploaie în
geam.
*
Petru Creţia, imaginând două lumi artificiale, mai mult
chiar, propunând schimbul lor reciproc: „Am putea vinde o
lume de reflecţii în schimbul unei lumi de ecouri, de pure şi
oarbe ecouri a tot ce se aude ori s-a auzit în univers”.
*
Limbaj poetic mai aspru şi mai dur decât cel al lui
Arghezi? Poate cel al lui Ion Caraion: „...un imperiu a mâncat o
muscă şi s-a făcut bube, bube/bube bube bube bube bube/
purtăm în noi puroi, nimeni nu câştigă/mâncăm ce suntem”.
*
Cioran crede că „momentul cel mai critic pentru un
profet este acela în care sfârşeşte prin a se pătrunde de ceea
ce rosteşte”. Este exact ca şi la criticul sau istoricul literar.
*
Dacă s-ar putea face istoria (logică, psihologică,
conjuncturală) a apariţiei unui vers... De pildă, aş fi fericit să
aflu totul despre reacţiile din laboratorul lui Ştefan Augustin
Doinaş care au avut ca rezultat final versul „încet ca o pierzanie
vine desăvârşirea”.
*
În „Confesiuni”, zice la un moment dat Sf. Augustin:
„Iubesc ideea lor nu pentru că e adevărată, ci pentru că e a
lor”. Hm! Cui am putea face astăzi o asemenea... concesie?
Întrebare, deci: Cine are o idee, adevărată-neadevărată, dar a
lui?
*
A citi, ca verb peiorativ la un liceu. „Dom’ director, ai
cam citit azi-noapte, că ai cearcănele cât potcoavele de cai...”
„Am citit până după miezul nopţii, am citit un litru de ţuică de
Nucşoara cu un prieten, apoi trei sticle de vin sec cu o putoare
la un restaurant...” „Astăzi citim ceva?” mai întreabă profesorul
de educaţie fizică. „Citim, citim, măcar două-trei sticle de bere
citim, să ne dregem...”
*
Pentru autori scrisul e şi un tabiet, chiar şi un fel de
viciu ascuns: „Când vreau să scriu ceva în timp ce aştept o
vizită, mă simt stingherit ca şi când aş avea o mitralieră
îndreptată asupra mea” (Cioran).
*
Artă poetică: „scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o
sabie”(Ioan Moldovan).
*
Anamnesis? Viaţa concentrată într-un poem de patru
versuri (două distihuri) de Ungaretti: „Străbatem deşertul cu,
în minte, rămăşiţe/Ale câtorva imagini dinainte aflate.//Despre
Ţara Făgăduită/ Un om viu nu ştie nimic altceva” (trad. Ilie
Constantin). La ce atâtea sisteme filosofice, pare a spune
Ungaretti, la ce atâtea sute de mii de pagini, pentru ce mii de
ani de dezbateri, când totul poate fi spus în circa douăzeci de
cuvinte?
*
Portret de pisoi făcut de Henry Miller cu mai puţină
răutate decât oamenilor din romanele sale: „Un animal
epileptoid cu mustăţi mucezite. E Jocatha, motanul lihnit, o
brută imensă şi pederastă – are blana gri-roşcată şi două alune
negre ascunse sub coada întinsă. Se învârte de colo-colo ca un
leopard şi ridică piciorul din spate ca un câine şi micţionează ca
o buhă”.
*
Petre Ţuţea creionat de tizul său Pandrea: „El a fost
născut să fie om liber, să fie slobod chiar de opreliştile pe care
şi le-a impus. Este un filosof de agora, un filosof din tagma lui
Socrate. Era permanent înconjurat de amici, de admiratori, de
ciraci, care-l ascultau. Când vorbeşte Ţuţea, nimeni nu mai
poate vorbi. S-a terminat. E concert de orgă, simfonie corală”.
*
Petr u Creţia cu spiritul său de observaţie: „În penumbra
serii, cu chipul tău la mijloc, printre obiecte vag distincte,
oglinda, lunga oglindă înrămată în negru din odaia dinspre
apus, părea viscolită de vise”. Ei, dar tot textul de mai sus (în
fond un minunat poem... intimist) are greutate în ultimele
patru cuvinte, în observarea inobservabilului.
*
Alex. Ştefănescu face critică cu/prin comparaţii, într-o lume
paralelă cu cea a literaturii pe care o consemnează şi o
analizează, printr-o „orgie a gândirii asociative”, ca să folosim
propria sa expresie: „Proza sa (a lui Eugen Barbu; n.DAD) îmi
pare extrem de grea – în sensul propriu al cuvântului – ca un
vapor încărcat cu atât de multe comori încât se scufundă
maiestuos în adâncul oceanului”; într-un roman de George
Bălăiţă, „imaginaţia se desfăşoară în linişte, fără nici o
perturbaţie, ca fumul de ţigară într-o cameră nestrăbătută de
nici un curent de aer”; cuvintele lui Alexandru Mitru „seamănă
cu copiii de mingi care, la un meci de tenis de câmp, aleargă
necontenit, harnici şi anonimi, pentru a asigura buna desfăşurare
a jocului”; „P ersonajele din romanul  Străinullui Titus P opovici
seamănă cu nişte statui desprinse complet din blocul de
marmură şi finisate cu atenţie”; „...un planşeu de beton
abandonat undeva pe un pământ fertil, plantele care răsăriseră
sub el nu reuşiseră să-l ridice – şi nici nu muriseră, ci îşi făcuseră
loc în mod trudnic pe dedesubt până ieşiseră la lumină. Privite
cu atenţie, tulpinile respective provocau admiraţie, prin formele
lor complicate şi ingenioase, dar, în acelaşi timp, produceau şi
un fior de oroare: fiind, totuşi, nişte malformaţii. Exact aşa se
înfăţişează o mare parte din proza noastră actuală, ca o stranie
inflorescenţă de stiluri fanteziste sau doar sofisticate care nu
reuşesc să exprime spiritul vieţii de azi decât indirect”...
Imaginea criticului şi istoricului literar înconjurat de
rafturi grele de cărţi din podea până-n tavan e spulberată de
Alex. Ştefănescu. El pare a umbla pe străzi, pe drumuri de ţară,
prin parcuri şi şantiere, cu cartea în mână, cu altele sub braţ,
căutând pentru ficţiunea din cărţi o realitate adecvată, citind în
paralel lumea de hârtie şi lumea materială.

(texte apărute în umărul 10/octombrie al revistei "Acolada" de la Satu Mare)

O cronică

 

Radu CANGE – Un întãritor pentru starea noastrã

    Uneori ni se întîmplă să uităm cărţile care ne-au plăcut. Şi mie şi altora li se mai întîmplă acest lucru. Cartea în cauză este cea mai amintită, apărută la Editura Timpul, în 2008.
    Cititorul nu trebuie să creadă în pesimismul acestui autor. Luciditatea lui îl contrazice. Mozaicată ea conţine, de la aforisme, citate din scriitori şi filozofi ori surprinzătoare proze scurte suprarealiste, pînă la microeseuri – adevărate bijuterii – sau scurte notarii, observaţii, presupuneri etc. În ce priveşte moartea, sînt amintiţi, prin rîndurile lor, Cioran, Cezar Ivănescu, Irina Mavrodin, Petru Creţia, Lampedusa, So­crate şi mulţi alţii. Autorii citaţi i-am luat cronologic.
     După cate îmi amintesc, aceasta a fost bine primită de critica literara şi, printre primii, s-a aflat poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu – lucru deloc de neglijat, dat fiind faptul că dînsul este unul dintre primii cri­tici de poezia de la noi – şi nu numai de poezie.
    Dar iată care este partita despre moarte a autorului: „Viaţa şi Moartea, două antilope care aleargă voioase, una spre nord-est şi una spre sud-vest. Iar noi încercăm, fugind bezmetici, să prindem două anti­lope…” A se remarca subtila ironie a lui D.A. Doman.
     Împărţită în mai mult de zece subcapitole, pe care nu ar avea rost să le înşir, încerc îndrăzneala de a nota două sau trei, care sînt: Zidul de ceaţă, Moartea ca un ten albastru, Zodia magnoliei. Special am notat-o pe ultima, întrucît autorul susţine că „de cincizeci de ani ci­teşte poezie şi numai pentru a afla ceva despre zodia magnoliei. „Ei, nu, nu se poate! Dar ar putea afla ceva din cartea mea de poezie, intitulată Lebăda şi magnolia, apărută la Editura M.L.R. cu vreo cîţiva ani în urmă sau şi mai înainte, din cartea Daţi ordin să înflorească magno­lia semnată de poetul Dan Verona. Probabil că nu sînt singurele cărţi care încearcă să pună în atenţia cititorilor puritatea acestui arbust aproape miraculos. Din acestea, ar putea alcătui o adevărată zodie a magnoliei, care zodie cuprinde şi ceva din puritatea poeţilor.
     Parodiind, la modul amar, o zicală românească, D.A. Doman ne face o altă surpriză care se desparte de moarte şi sună aşa: „Dacă dar din dar se face rai, atunci jaf din jaf se face iad”. Cîtă dreptate are. Exact ce se întîmplă la noi, acum, sub ochii noştri, iar justiţia abia dacă face faţă la jafurile la lumina zilei sau în spatele Parlamentului, instituţie care a ajuns o ascunzătoare aproape perfectă pentru cei care în­calcă legea. Acum, tot despre moarte, cu ceva optimism… milenar: „Moartea? zice prietenul meu, sfidător şl sigur pe sine. E pe ducă! Su­tele ei de milenii sînt numărate. „Ori citîndu-l pe poetul Mircea Bîrsilă despre graniţa dintre viaţa şi moarte: „O picătură de sînge/ pe geamul care desparte somnul de moarte: luna”. Mai departe, autorul comentînd o sentinţă cioraniană: „Nişte muşte tragice, asta sîntem cu toţii”. Nu chiar cu toţii zice el. Unii sînt muşte vesele, fericite, inconştiente.
      În altă ordine de idei, spun: poţi să nu-l simpatizezi pe acest tru­ditor pe cărţile altora, pe litera lor? Uneori ne mai şi plăteşte. – Pe unii dintre noi, care publicăm mai rar, ar putea să ne plătească mai des.
    Cartea este frapantă, atît pentru pesimişti, cît şi pentru optimişti – dacă mai poate fi cîndva optimist în această ţară, în afară de jefuitorii ei –, profundă, dureroasă uneori prin adevărurile pe care le conţine, un­de capacitatea autorului în a surprinde citate memorabile din autori iluştri se află în numeroase pagini. Este, într-adevăr, o carte de citit oricînd şi, de ce nu, de memorat unele aforisme, trăiri, întîmplări etc.
Şi totuşi… Zodia magnoliei… Da. A magnoliei albe. Ar fi un fel de întăritor pentru starea noastră.

(Cronică apărută în numărul pe octombrie 2014 al revistei "Convorbiri literare" de la Iaşi)

joi, 13 noiembrie 2014

Cotroceni, 2015, joi sau Lev Tolstoi ciubotarul şi Klaus Iohannis ceasornicarul

      Cică, joia este ziua tabieturilor. Adevăratul om poate fi cunoscut după ce face el joi.
      Cică, joia contele Tolstoi nu mai primea cerşetori la Iasnaia Poliana să-i miluiască. Joia lua măsura tălpilor servitoarelor sale şi le confecţiona manual ciubote. Era pasiunea lui de conte latifundiar!
       În anii '90, dar şi după 2000, preşedintele Ion Iliescu stătea joia la fereastra lui mare din Palatul Cotroceni şi-o chema pe Corina Creţu; "Uite, măi dragă Corina, ce frumos ninge afară! Asta îmi aminteşte de copilăria de la Olteniţa... Ţie ce-ţi evocă ninsoarea? "Hm! Întâlnirea caldă cu Colin Powell!"
       Joia, la sfârşitul anilor '90, preşedintele Emil Constantinescu îl chema la ordin pe Mugur Ciuvică, stătea băţos şi-l întreba pe şeful cancelariei: "Sunt maiestuos?" "Da, Maies... ăăă, da, domnule preşedinte!... Cel mai maiestuos!"
       După 2010, joia, preşedintele Traian Băsescu îşi cheamă şefa de cabinet şi dă ordin: "Astăzi nu sunt aici pentru nimeni, nici măcar pentru axa Londra-Berlin-Washington! Din jumătate în jumătate de oră îmi aduci trei cuburi de gheaţă! De rest mă ocup singur!"
       Palatul Cotroceni, joi, 2015. Preşedintele Klaus Iohannis intră în cabinet la 8,00 fix. Se uită la ceas şi e fericit de punctualitatea lui. Aghiotantul îl însoţeşte cu o geantă mare şi grea. Îl cheamă preşedintele pe şeful de cabinet şi-i spune că astăzi, fiind joi, nu primeşte pe nimeni şi nu răspunde la telefon. "Nici dacă sună doamna Merkel?" întreabă omul. "Nici! Nu discut cu orice nemţoaică lipsită de umor!" Odată plecat şeful cancelariei, aghiotantul răstoarnă pe biroul de mahon al preşedintelui vreo tonă de rotiţe, arcuri, limbi, cadrane de ceas mai mari sau mai mici, cheiţe, şuruburi, piuliţe, cleşti mici, lupe, şurubelniţe, fine maşini de găurit, polizoare... Cu meticulozitate porneşte dintr-un capăt al biroului şi începe să construiască un ceas. Într-o joi face unul de pus în gară, cât roata carului. În altă joi, unul micuţ, pe care i-l face cadouă Alinei Gorghiu. Altă dată unul de buzunar pe care şi-l opreşte pentru el.
       Ce-nseamnă un preşedinte neamţ. Ţara merge ceas!

marți, 11 noiembrie 2014

Huliganii nord-irlandezi vs. activiştii ONG-ului "Mă piş pe el de vot"!

      Civilizaţia tot civilizaţie!
      Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii la Bucureşti a postat pe site opt sfaturi pentru suporterii Irlandei de Nord care vor veni vineri la meciul de fotbal de pe Arena Naţională. Britanicul este meticulos de nu se poate! Irlandezii sunt sfătuiţi ce taxiuri să ia, să nu bea la stadion, să-şi ferească buzunarele de şuţi, să nu cânte pe stradă după ora 22,00 (sperăm ca echipa generalului Iordănescu nici să nu le dea prilej) şi mai ales să nu urineze în public. Ce-nseamnă civilizaţia! Ei da, sfatul ăsta e cu atât mai preţios cu cât, pentru a nu se creea vreo confuzie, urinatul în public în Bucureştii acestei perioade este apanajul exclusiv al organizaţiei nonguvernamentale "Mă piş pe el de vot!"
      Ambasada României la Londra nu are astfel de sfaturi pe saitul ei. De aceea, ţiganii romi/români nu doar că urinează cât îi ţin rinichii în public pe malurile Tamisei, dar chiar fac caca! Trebuie făcut un sondaj până duminică, să se vadă dacă nu cumva romii din Londra fac parte din ONG-ul din diaspora "Fac caca pe el de vot!"

Balcoane? Pentru ce, maică?

        Zicea fiziologul Robert Geoffrey Edwards, laureat Nobel pentru medicină (fiind descoperitorul fertilizării in vitro): "În lumea actuală se investește de cinci ori mai mult în medicamente pentru virilitatea masculină și silicoane pentru femei, decât în vindecarea bolii Alzheimer. Din această cauză, în câțiva ani vom avea bătrâne cu bustul mare și bătrâni cu penisul tare. Dar, niciunul nu-și va aduce aminte la ce servesc".

luni, 10 noiembrie 2014

Cine intră scriitor în puşcărie, scriitor va ieşi!

        Am scris aici vreo 10-15 tablete vesele despre Gigi Becali, ciobanul neamului. Asta, până la intrarea acestuia în închisoare. După aceea n-am mai scris, pentru că niciodată nu atac şi nici măcar nu ironizez oameni căzuţi. Ei bine, acum descopăr că ciobanul neamului nu e (de)căzut deloc. Aud că e un fel de şef pe acolo pe la Poarta Albă şi că a scris o carte pe care o va publica într-un tiraj iniţial de 9000 de exemplare. Hm! Toţi romancierii şaizecişti la un loc nu publică/vând acum un roman în 9000 de exemplare, când în anii '70 vindeau un titlu în 100 000 ca pe nimic. Acum, domnilor D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă faceţi ce trebuie: închinaţi-vă al dvs. apus la răsăritul falnic al scriitorului Gigi Becali!
      La deschiderea festivă a Şcolii de Literatură de pe Kiseleff 10 de la începutul anilor '50, Mihail Sadoveanu a spus nemuritoarea vorbă: "Cine a intrat aici scriitor, acela va ieşi de aici scriitor!" Unde este marele prozator să le spună asta tuturor celor care trec pragul puşcăriilor?!
      Radu Aldulescu este cel mai mare romancier apărut după 1989. Are nouă romane unul şi unul, de o forţă epică ieşită din comun. Numai anul acesta i s-au tradus trei. Celelalte au apărut în două şi trei ediţii la "Cartea Românească" unde are colecţie de autor. Ei bine, omul n-are casă, n-are masă, nu ştie ce va mânca dimineaţă; i se spune să meargă la muncă, scrisul acestor romane extraordinare cică n-ar fi muncă. În schimb, cărţulia lui Gigi Ciobanul este socotită muncă şi pentru ea va fi primi zile de libertate în plus.
      Trăiască capitalismul (sic!), democraţia şi confuzia de valori!

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Linia subţire dintre prostie şi înţelepciune

        Dintr-un volum de fragmente intitulat Marginalii la o absenţă al scriitorului orădean Ioan F. Pop am mai citat aici. O fac şi acum cu plăcere. El are o părere deloc radicală, ba relativă şi nuanţată despre prostie, sugerând că cele două sunt despărţite/nedespărţite de o linie aproape invizibilă: "Eşti inteligent când observi prostia din jurul tău. Când o şi accepţi, cu umor şi resemnare, eşti deja înţelept. Unii, cu strădanii mari şi cheltuială, ajung mediocri. Alţii, jucându-se, ajung înţelepţi. Cu cât un lucru îţi este mai indiferent, cu atât te foloseşti de el mai bine. Întrebarea care se pune, în manieră uşor hamletiană, este următoarea: vrei să pătimeşti alături de valoare sau să exulţi alături de impostură?" Altfel zis, vrei să te consumi pentru a fi mediocru sau să zburzi fiind înţelept?

vineri, 7 noiembrie 2014

În centrul ordoxiei româneşti

       La colocviul  Sadoveniana al Bibliotecii Judeţene "G. T. Kirileanu" Neamţ, scriitorul Adrian  Alui Gheorghe, directorul aşezământului, a invitat trei prozatori: Radu Aldulescu, Nicolae Stan şi sussemnatul. Era 5 noiembrie, ziua naşterii lui Mihail Sadoveanu. Cum colocviul era la ora 5,00 după amiază, la five o'clock, n'aşa, dimineaţa, gazda noastră ne-a luat cu maşina şi ne-a dus voios în altă lume. Am pornit pe o ceaţă ce se risipea, de la Piatra Neamţ spre Târgu Neamţ.
        Pentru această zonă, ghid mai bun decât Alui Gheorghe nu există. Ştie tot, tot, tot. Plus că pune suflet. Ştie fiecare sătuc cu toate personalităţile care s-au născut prin ele; şi nu sunt deloc puţine. Îţi arată pe unde s-a născut Vasile Conta, pe unde hălăduia...creanga copil şi adolescent Ion Creangă, în ce biserică a fost botezat, pe unde scria sau se odihnea Sadoveanu, pe unde inspecta şcolile Caragiale, în ce căsuţe a trăit Veronica Micle, satul Înalt Prea Sfinţitului Calinic de la Argeş... De o parte şi de alta a şoselei, mai departe sau mai aproape, prin păduri, zeci de schituri. Le ştie Adrian pe toate şi nu sunt puţine. Judeţul Neamţ este locul cu cele mai multe mănăstiri şi schituri din lume, nu din România! Un fel de centru al ortodoxiei. Noi trebuie să ne încadrăm însă într-un timp şi ne vom limita la "doar" câteva vizite.
       Ne oprim la Mănăstirea Văratec. O dimineaţă liniştită şi însorită, de toamnă minunată. Curtea interioară a locaşului este o grădină a raiului pe pământ. Aflăm care a fost chilia în care au locuit după 1990 timp de mai multe luni Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Vedem mormântul Veronicăi Micle, aflăm cum a murit într-o pădure din apropiere. Văratec este nu doar o mănăstire, pur şi simplu, ci un sat mănăstiresc, cu sute de măicuţe răspândite prin case cu chilii..
       Următorul popas la Agapia. O biserică minunată, cu pictura de tinereţe a lui Grigorescu, mai puţin canonică, dar cu atât mai atrăgătoare. Măicuţele curăţă de zor icoanele de argint, odoarele, mobilierul. Ne închinăm, ne minunăm, ne pozăm, cumpărăm colaci de la chioşcul de la poarta aşezământului şi plecăm, că drumul e lung.
       Mănăstirea Neamţ e mai...naturală, cu o curte lăsată în voia naturii, cu o biserică veche cu pictura palimpsest la vedere, cu un cimitir mare şi cam neîngrijit. Călugări în general bătrâni care te trimit la mănăstirile ruseşti din veacul XIX.
        În împrejurimi, la două-trei sute de metri de mănăstire, pe un deal, Adrian ţine să ne arate Casa Academiei, unde Sadoveanu a scris câteva cărţi. Ei bine, acolo - surpriză! Casa de patrimoniu nu mai există. Un buldozer a ras de curând terenul. E de humă, dar neted ca-n palmă. Nimeni nu ştie cum a dispărut casa. Dar, la vreo 500 de metri se află chiar Casa Sadoveanu. Mergem acolo. Altă surpriză. De ziua naşterii scriitorului casa e închisă. (notă: la Biblioteca Judeţeană, în toată ziua de 5 noiembrie în difuzoare a răsunat nonstop vocea lui Sadoveanu citind din Creangă, din Eminescu, din...Sadoveanu). Ne facem poze în faţa casei, o înconjurăm pe dinafară şi plecăm.
      Vizităm Casa lui Creangă de la Humuleşti. O minune! Păstrată nealterată, cu 85 la sută mobilier şi ziduri de atunci, cu prispă de pământ şi cu pământ pe jos în camere, cu copaia şi cu cuptorul mare pe care dormeau mâţele...
       În sfârşit, la un kilometru şi jumătate de casa lui Creangă, vedem casa "memorială" Adrian Alui Gheorghe de la Grumăzeşti. Renovată din temelii acum doi-trei ani, dar fără a-i schimba structura casei bătrâneşti sau a copilăriei scriitorului. Ne serveşte cu palincă. Bucătărie de vară, livadă de un pogon, linişte de început de lume...
        Încheiem călătoria la un restaurant rustic din Târgu Neamţ, peste Ozana cea frumos curgătoare, cu o minunată ciorbă de hribi, păstrăvi la grătar şi plăcinte moldovineşti...
       Despre Sadoveniana 2014 de la Biblioteca Judeţeană Neamţ - în numărul pe noiembrie al revistei "Argeş".

duminică, 2 noiembrie 2014

Duminica bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr



         E ziua a şaptea, cea în care Domnul a zis să ne odihnim. Să ne odihnim, deci! mi-am zis azi-dimineaţă. Mai activ, mai pasiv, dar să ne odihnim. * În zori, recitesc versuri din Nichita Danilov, unele deloc prezidenţiale: „Orice om este Rege în patria lui./Deci vă spun: purtaţi-vă ca şi cum/aţi fi regi sau fii de regi./Sunteţi fiii omului liber, care e Rege în patria lui!” * La ora 8,00 îl duc cu maşina pe vecinul meu să-şi cumpere varză pentru iarnă; 50 de bani kilogramul. Votaţi varza! * Apoi, la o bere, la 50 de metri de secţia de votare. La o masă vecină, trei poliţişti îşi beau cafeaua cu spumă. Trăiască Poliţia română de la cafea! * Citesc pe internet îndemnul colonelului acoperit: „Îi rog pe români, măcar în amintirea acelui Turcescu în care au crezut cândva, să meargă la vot”. Şi noi, cei care n-am crezut niciodată în acest Turcescu acoperit, putem să-i adresăm strămoşescul îndemn să ne scutească, un fel de ba p’a mă-sii?! * O rudă de-a noastră de spiţa a treia, de pe strada vecină, ne invită să-i vedem casa nouă. Frumoasă! Ne oferă un whisky şi ne cadoriseşte cu trei saci de cartofi, recoltând el săptămâna trecută 10 tone din lunca Argeşului. Să fie primiţi! * În Gândul, citesc titlul: „Ei au murit la revoluţie ca tu să-ţi permiţi să nu te duci la vot!” Mă simt direct vizat şi răspund că ziaristul şi deontologul lu’ Peşte să schimbe puţin titlul, prin părţile esenţiale, ceva gen: „Ei au murit la revoluţie, ca peste 25 de ani o clasă politică să nască pentru postul de preşedinte 14 neisprăviţi, în general ticăloşi, proşti, şmecheri, trădători, din care nu poţi alege nimic, dar nimic, nimic, nimic!” * Cum deschizi televizorul, afli că aproape în fiecare zi moare un copil din motive de malpraxis. Preşedintele încă în exerciţiu a zis în 2010: „Nu le convine medicilor salariul din România, să plece afară!” Au luat în serios îndemnul şi 20 000 de medici au plecat deja în Occident. Iar acum ne mor copiii. Din cei 14 neisprăviţi nu pot alege unul care fiu sigur că opreşte moartea nou-născuţilor. * E – în calendarul ortodox - Duminica bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Nu vreau să votez în duminica asta. * Acum vreun deceniu, Elena Udrea s-a lăsat filmată acasă cu rastelul de vreo 100 de perechi de pantofi de firmă. Cum acum are probabil peste 1000, ar trebui votată cu ochii închişi, sub sloganul: România frumoasă cu 1000 de perechi de pantofi de firmă! * Mă sună prietenul meu Marian Popescu să mă trimită serios/ironic la vot. Dar eu citesc din Trakl: „Neagră urmează pasul în grădina întomnată/Luna sclipitoare,/Lângă zidul îngheţat se prăbuşeşte noaptea măreaţă./o, ceasul cu spini al mâhnirii…” Hm! Care dintre candidaţii la Preşedinţie merită să las versurile astea minunate pentru a merge la vot pentru el?! * Înainte de masa de prânz, văd prima sesiune din finala de snooker din China: Mark Allen – Ricky Walden 4-5. * După somnul de la amiază, aflu că Monica Macovei a câştigat alegerile în Australia cu 60 de voturi, urmată de Klaus Iohannis cu 51 de voturi. Probabil că cei care au cumpărat/adoptat copii din Sibiu, mulţumesc peste decenii binefăcătorului lor. În Noua Zeelandă, rolurile sunt inversate, Iohannis – 66 şi Macovei – 28. * Un lugojan a votat în asentimentul meu: a schiţat cu pixul pe buletin al 15-lea chenar pe care a pus ştampila VOTAT lângă mesajul: „Eu nu am nimic cu voi, dar să vă trăznească Dumnezeu pe toţi!” Ce viaţă o duce omul, ce o fi în sufletul lui, numai Domnul ştie! * Regele Dorin Cioabă al ţiganilor a ţinut slujbă în faţa a 70 de bruneţi penticostali din Sibiu. Jumătate dintre ei au mers în bloc la vot. Victor Ponta poate sta liniştit, astea sunt toate voturile pentru el din partea ţiganilor, dacă nu cumva jumătate din ele vor fi anulate din motive de neştiinţă de a vota, analfabeţi fiind supuşii. * Emil Cioran: „Am irosit multe ceasuri meditând la ceea ce mi se părea că merită aprofundat cu deosebire: la deşertăciunea a toate cele, la ceea ce nu merită nici măcar o clipă de reflecţie, căci nu văd ce-ar mai fi de spus pentru sau contra evidenţei înseşi”. În anii ’80, când scria aceasta, nu cumva Cioran se referea la realităţile României anilor 2000? *  Vorba lui Cioran, ce-am mai putea spune despre evidenţa însăşi. Cum n-am avut ce alege astăzi dintre cei 14, nu voi avea nici pe 16 noiembrie dintre cei doi…

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Casa splendoarei, poem de Ezra Pound


 Remember Ezra Pound, de la moartea căruia se împlinesc astăzi 42 de ani. Cum nu găsesc poemele antologice traduse de A. E. Baconski, mă mulţumesc cu aceasta Casă a splendorii tradusă de Ion Caraion:

Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

 


vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu


 
      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.

       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.

       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.
      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.
       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.
      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”
      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).

miercuri, 22 octombrie 2014

Ţăranul filosof

      Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:

       "Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."

Nefericirea peste frumoasa toamnă

         E o toamnă de aur de 24 de karate afară. Dar, peste toamna asta frumoasă plutește nefericirea ca un nor de fluturi negri, somnoroși și lehămițiți. De ce?
         Păi, pentru că din 14 candidați la Președinție n-ai ce alege. Toți, dincolo de discursurile lor găunoase, transmit în fond un același mesaj: că - odată ajunși la Cotroceni - vor închide țara ca pe-o tarabă de gogoși de la marginea piețe de cartier când nimeni nu mai mănâncă pufoasele produse. Oricine va ajunge la Cotroceni, va da stingerea!
         Noapte bună!

duminică, 19 octombrie 2014

Caragiale, la Orşova, 2014. O floare pierdută



         Orşova este un minunat orăşel aşezat pe terase- la vărsarea Cernei în Dunăre, acolo formându-se un frumos golf, numit al Cernei. Acolo am prieteni şi acolo am fost în tinereţe profesor suplinitor la Liceul din oraş. Îl văd în fiecare an, beau bere pe vreo terasă, mă plimb prin parcul-insulă, vizitez Mănăstirea Sfânta Ana, ctitorie a lui Pamfil Şeicaru care chiar îşi doarme somnul de veci acolo.
         Ei, dar politicienii locali de acolo nu dorm neam. Acolo se lucrează continuu, se lucrează unii pe alţii.
         Constantin Popescu, şeful PSD Orşova, un fel de Costică Popescu caragialean, este urmărit de DNA pentru că a mituit-o pe procuroarea şefă de pe lângă Judecătoria oraşului cu 225 răsaduri de flori.
         Dar, nu asta trimite la Caragiale, cât faptul că, la un moment dat, aceasta i-a cerut flori şi pentru şefa ei de la Parchetul Judeţean Mehedinţi. Iar doamnele de la spaţii verzi au încurcat pe cele două procuroare, ducând florile şefei Parchetului Judeţean la şefa Parchetului local. Până la urmă, şeful PSD ajunge la un compromis, le împarte florile amândurora, după cum reiese din înregistrările DNA:
“Constantin Popescu: Păi nu la ea, mă, le ducem,  nu ei, la prima procuroare de la judeţ. Doamnă: Nu la SÎRBOAICA?
Constantin Popescu: Nu, domne, nu.
Doamnă: Aoleu...noi aşa făcusem, că ziceam pe unde stă, pe aia cum o cheamă?
Constantin Popescu: Ă...zii...SCÎNTEIE...
Doamnă: A, la SCÎNTEIE şi să o întreb pe asta unde stă?
Constantin Popescu: Am mai trimis, am mai trimis noi, stă lângă Carrefour, acolo faţă în faţă cu...
Doamnă: Lângă Carrefour?
Constantin Popescu: Da faţă în faţă cu Lukoil-ul...ştii, am mai trimis noi pe Rodica cu fetele la ea.
Doamnă: Eu ştiu, dar eu ştiam de Sîrboaica, că noi la ea am mai fost de i-am făcut curtea.
Constantin Popescu: Păi na, nu ştiu, îi spui că avem două lăzi...
Doamnă: Pe la muzeu...
Constantin Popescu: La muzeu... te duci la ea şi îi spui să îşi oprească şi ea ce vrea de acolo şi să-i dea şi ăleia cât rămâne să împartă amândouă, le f… în gură pe amândouă".

Căldură mare, monşer! Dar noi cu cine votăm? Hâc!

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Cerere către domnul Viorel Hrebenciuc. Vreau un mic trafic de influenţă

        Domnule deputat Viorel Hrebenciuc,
cum tocmai am aflat că sunteţi specialist în retrocedări de păduri, vreau să vă prezint situaţia familiei mele în această privinţă. Noi am moştenit o bucată de pădure de 1250 metri pătraţi, adică de o mie două sute cincizeci, nu mai mare deci decât livingul casei dvs. În acest sens, că am moştenit pădurea asta, am primit în 2005 o adeverinţă de la Primăria Curtea de Argeş cu care ne-am dus la Ocolul Silvic să ne pună în posesie. Au trecut, iată, nouă ani şi nimic!
        Domnule deputat, n-aţi vrea - în schimbul unei cote parte, desigur - să-l sunaţi pe colegul dvs. de partid şi de parlament Ilie Sârbu şi să-i sugeraţi să-l calce pe cap pe şeful Ocolului Silvic din Curtea de Argeş? Nu tare, nu ca pentru 43 000 de hectare, ci doar puţin aşa, ca pentru 1250 de metri pătraţi!
        Vă doresc o zi bună, oriunde vă aflaţi!

miercuri, 15 octombrie 2014

Ion Cristoiu: "Tse frumoasă e!"

        Să ne mai uităm prin ograda asta supraaglomerată a candidaților la Președinție.
        Astăzi, să ne uităm într-o grădină, lâng-o tulpină, unde e floarea blondă Elena Udrea. Și ce-mi face ea. Strigă ca din gură de șarpe că Victor Ponta să se deconspire, să-și dea demisia din fruntea guvernului și să se retragă din cursă. Și gura păcătoasei adevăr grăiește: Ponta este un zero. Eu sunt  mai bună de 100 de ori decât el! Acum, eu la matematică sunt praf. Dar atâta îmulțire știu și eu: 100x0!
       Am înțeles perfect strategia de campanie a doamnei, susținută de bărbatul politic al vieții ei, Traian Băsescu. Trebuie eliminați cumva din cursă Ponta și Iohannis, apoi ceilalți, pentru a-și netezi drumul blonda spre Cotroceni. Dăjaba! ar zice țiganul din mahala. Și dacă vor fi eliminați 13 contracandidați, doamna nu va fi aleasă. Ca fin analist de talie mondială ce sunt, pot și explica de ce. Femeile din România n-o vor vota pentru că umblă pe ogoare, pe câmpii și prin sate și orașe cu tocuri cui și cu genți de valoarea unor case. Bărbații români n-o vor vota pentru că sunt, în general, scuze!, misogini. Segmentul de electorat care-o va vota este destul de redus: bărbații de peste 60 de ani, colegii de generație ai lui Ion Cristoiu care o privește pierdut și exclamă: Tse frumoasă e!

marți, 14 octombrie 2014

Ziua care nu există

       Ziua de 14 octombrie 1582 n-a existat pur şi simplu în Italia, Polonia, Spania şi Portugalia. Cum aşa? N-a existat din motive de trecere a acestor ţări la calendarul gregorian.
       Ei, dacă am putea alege o zi care să nu existe!... De pildă, ziua de duminică, 2 noiembrie 2014. Să ne culcăm sâmbătă seara şi să ne trezim luni dimineaţa! Liniştiţi, cu chef de muncă, fără scandal la televizor... E-hei! De ce n-am avea şi noi dreptul să avem o zi lipsă cu care să intrăm în istorie?