duminică, 19 aprilie 2015

Un găligan de 19 ani bate elevii Dima dintr-a şaptea

     Vineri seara, obosit, butonam telecomanda, când am dat peste Realitatea TV, la care nu mai privesc de mult timp, fiind un post partizan şi infect ca multe alte canale, ba chiar mai infect şi mai toxic decât multe. Dar m-am oprit totuşi acolo o oră şi jumătate. Spectacolul era total. Injurii şi sictiruri ca la uşa...Academiei. Din primele trei minute am înţeles despre ce e vorba.
      Un copil de ăsta rău rămâne repetent din doi în doi ani, uneori şi doi ani la rând, şi devine un fel de spaima şcolii. Pe la 19 ani, e în clasa a şaptea şi toţi îi ştiu de frică. În pauza mare, găliganul strabic iese în curte şi-i ia la înjurat pe unul, pe altul, la îmbrâncit, aşteptând cea mai mică idee de împotrivire, ca să-şi scoată pumnii la pocnit mutre şi fruntea la dat capete în gură.
      Asta se întâmpla vineri seara la Realitatea. Şase băieţi îl înconjurau pe marinarul veneric (v. Geo Bogza - Jurnal de sex) şi se tot chinuiau să-l încolţească, dar acesta - ca un veritabil sconcs - reacţiona pe loc, anihilându-i pe om cu om, pe câte doi deodată, uneori, la pachet pe toţi, alteori. L-am privit cu milă pe profesorul şi fostul ministru şi economistul Mircea Coşea redus la tăcere de Traian Băsescu fără niciun argument, cu figura turtită de grobianismul impostorului de 10 ani de la Cotroceni. Dar, paralizaţi erau şi ceilalţi gazetari care nu reuşeau să demonteze minciunile agresive al lui TB înşirate cu o nonşalanţă deconcertantă.
       Mi-am mai trecut o dată în revistă toate ilegalităţile marinarului care i-ar putea deschide vreo şapte-opt dosare la DNA şi încerc să-mi imaginez cum îi vor putea face faţă procurorii elevi Dima dintr-a şaptea găliganului care-ar trebui să fie student dacă n-ar fi pătruns de ideea că şcoala produce tâmpiţi. Îmi imaginez procurorii leşinând în timpul anchetelor, iar marinarul aruncând pixul cu care dă declaraţii şi râzând homeric: "Hă-hă-hă şi hă-hă-hă!"

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Robert Turcescu cel descoperit vrea să-i cumpărăm o jucărie

      Cu numai câteva luni în urmă, Robert Turcescu a apărut agitat în studioul B1 parcă scăpat de la secţia Furioşi a Spitalului Vedea să ne mărturisească un lucru care îndeobşte nu se mărturiseşte nici măcar duhovnicului: că el a fost ofiţer acoperit. Uoau! Şi că numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul lui şi că doar Dumnezeu îl va lumina ce va urma să facă, ce cale să apuce, dacă va mai apărea în faţa telespectatorilor pe care i-a înşelat în aşteptări.
      Ei bine, Dumnezeu l-a şi luminat exact în Săptămâna Luminată.Turcescu vrea o televiziune numai a lui finanţată pe sistemul "un leu pentru Ateneu!" Vrea o jucărie, iar noi - pe cei care ne lasă inima şi mintea - să-l sprijinim cu câte un euro pe lună. Investiţie serioasă, vezi bine!
     Îi sugerez argeşeanului nostru să pornească marele proiect cu o televiziune de largă acoperire, să zicem din Găvana III până la Bascov, să se lanseze acolo cu muzică, acoperiri, descoperiri, apoi mai vedem...

vineri, 17 aprilie 2015

Ministrul Culturii despre funie în casa spânzuratului


         Ionuţ Vulpescu este singurul ministru al Culturii din ultimii 25 de ani care nu evită să vorbească de funie în casa spânzuratului. Iată ce scrie în editorialul din revista Cultura, nr. 507/12 martie 2015: „Din clipa în care s-au acceptat bugete sub 1% din PIB, speranţele unei redresări au scăzut spre zero. Când ţi se pune pe masă un procent de 0,08%, chiar dacă te baţi ca un leu şi obţii o majorare de 100% (imposibilă în practică, din motive pe care specialiştii le cunosc), de-abia dacă ajungi la 0,16% din PIB: procent la fel de puţin satisfăcător ca şi 0,08%…” Asta e situaţia, dar tânărul ministru sugerează nişte idei de finanţare a culturii române actuale: „…există câteva mari companii private, cu activităţi solide, care contribuie la bugetul României. Şi ar putea contribui mai serios şi la bugetul culturii române. Pentru primele 10 companii private din economia naţională, o sumă de 500.000 de euro nu reprezintă o rană în conturi. Pentru bugetul Ministerului Culturii, suma (însumată) de 5.000.000 de euro ar reprezenta o gură de oxigen. Nici una dintre aceste mari companii nu a făcut, până acum, acest gest de respect faţă de cultura naţională, deşi aceasta creează un brand de ţară de care şi ele profită”. Dar, dacă n-a reuşit aceasta, a reuşit alta: „Deocamdată, am făcut un prim pas. Guvernul României a decis ca 2% din încasările Loteriei Române să fie vărsate, de acum încolo, culturii. N-am făcut, astfel, decât să revenim, până la urmă, la o anumită normalitate şi la o tradiţie istorică: între cele două războaie mondiale, Alexandru Rosetti a construit strălucita Fundaţie Culturală Regală cu ajutorul contribuţiei de 10% din profitul Loteriei Române, pe care Regele Carol al II-lea a destinat-o culturii. Operele patronate de Fundaţie au rămas pentru totdeauna în panteonul cultural naţional.
Suma nu este uriaşă şi nici măcar îndestulătoare, mai ales în condiţiile în care şi Loteria Română îşi revine cu greu, după mai multe administraţii neperformante. Însă este un prim pas în direcţia care poate salva cultura română de indigenţă. Dacă Loteria Română poate, pot şi alte mari companii de stat. Dacă pot marile companii de stat, pot şi marile companii private”. Acum, mai rămâne de văzut cum se vor repartiza aceşti bani, cum se vor încăiera pe ei unii şi alţii, cum se vor sifona şi, în final, dacă va rămâne ceva de pe urma lor în cultura română.

duminică, 12 aprilie 2015

În preajma „apocalipsei”



         Poet de primă mărime al generaţiei ’80, nominalizat la Marele Premiu Eminescu în ultimii doi ani, dar şi laureat a numeroase alte premii, Liviu Ioan Stoiciu scrie şi dramaturgie, publicistică, memorialistică, dar şi roman, precum alţi poeţi ai generaţiei sale: Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ştefan Mitroi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany… Recent, lui Stoiciu i-a apărut romanul Vrăjmaş (Polirom, 2014), unul masiv, de peste 500 de pagini, de strictă actualitate, unul cu o textură densă, numit de autor „roman eseistic” şi „jurnal-experiment”. Eticheta este exactă, „eseismul” cărţii fiind dat în primul rând de intertextualitatea ca tehnică principală, romanul fiind presărat cu numeroase texte de pe internet privitoare la ocultism şi esoterism, bine articulate în ansamblu, nelăsând nicicum impresia de lipituri, dar şi dând imaginea generală de enciclopedism.
         Un rezumat al romanului se află pe coperta a IV-a: „Iordache, absolvent de geografie repartizat ca profesor într-o comuna din Oltenia, e nemulţumit de viaţa pe care o duce şi se călugăreşte. După o aventură de o noapte cu o străină va părăsi însă mănăstirea, fiindcă amintirea păcatului nu-i da pace. Îşi găseşte liniştea mult dorită alături de Oana, o tânară văduvă frumoasă şi bogată, însă la un moment dat citeşte pe Internet tot felul de teorii esoterice şi pseudoreligioase. Curând, Iordache începe să creadă că e vizitat ba de înger, ba de diavol. Mai mult, are convingerea că este controlat prin telepatie de un misterios personaj din Bucuresti, Ivan, un jurnalist pe care sentimentul ratării îl împinge spre esoterism. Aşadar, îşi părăseşte iubita însărcinată şi se refugiază pentru scurtă vreme la altă mănăstire, apoi urma i se pierde. Plecată în căutarea lui Iordache, Oana ajunge să-i împărtăşească neliniştile, iar în mintea ei încolţeşte bănuiala că fiul pe care urmează să-l nască ar putea fi o întrupare a diavolului…”
         Din aceste rânduri, ai putea înţelege că Iordache este personajul principal, personajul-nucleu în jurul căruia se rotesc toate celelalte. Dar, nu e deloc aşa. Structura romanului este alcătuită din capitole scurte purtând alternativ numele celor trei eroi: Iordache, Ivan, Oana. Dar, pe la pagina 200 Iordache dispare complet din peisaj, după un episod de roman poliţist,  retrăgându-se undeva în Grecia unde nu mai este urmărit narativ. Restul de 300 de pagini cuprinde destinele Oanei şi al lui Ivan; Oana este prezentată prin activitatea ei de zi cu zi, cu trăirile sale, iar Ivan printr-un jurnal la persoana a treia. Acţiunea se petrece în câteva luni ale anului 2012, în preajma „apocalipsei” profeţită de unii şi de alţii, ziarele, televiziunile şi mai ales internetul fiind pline de ştiri privitoare la „sfârşitul lumii”. Într-un foarte scurt episod, aflăm că Oana a fost iubita lui Ivan la un moment dat. Avem de-a face deci şi cu un involuntar triunghi amoros, care nu reprezintă o miză, fiind destrămat aproape din faşă.
         Aş zice, dar, că personajul principal este Ivan, prezentat printr-un jurnal la persoana a treia, acesta fiind în mare parte un alter ego al autorului, gazetar în vârstă de 62 de ani, obsedat permanent de accesul la o „lume paralelă”, de descoperirea unui mod de a comunica în vreun fel cu aceasta „să fie ajutat de o structură extraterestră să devină cineva”, de o „entitate de Dincolo”, visează la o autodepăşire cu ajutorul minţii sau inimii. Cu atât mai mult cu cât internetul este plin de ştiri privitoare la preconizata apocalipsă din 21 decembrie 2012. Dar, la fel de obsedat este de existenţa „Vrăjmaşului”, a diavolului care îl tot ispiteşte.
         Acţiunea cărţii se petrece timp de câteva luni, între 5 septembrie şi 30 decembrie 2012 (după datarea jurnalului lui Ivan), alternând rătăcirile şi căutările lui Iordache cu trăirile Oanei care-şi „hrănea singură nefericirea, îi plăcea să fie dependentă de propria nefericire” şi cu obsesiile permanente ale lui Ivan. La un moment dat, Ivan vizitează cetatea Alba Iulia şi descrie în jurnalul său o atmosferă misterioasă unde are parte de o întâmplare aproape absurdă şi unde speră încă o dată să treacă în universul paralel la care numai cei aleşi au acces. Sunt poate cele mai frumoase pagini ale cărţii, de o atmosferă postromantică, încheiate cu un fel de sinteză a obsesiilor lui, una resemnată: „Dumnezeu aşteaptă de la el să intervină esenţial, să repare ceea ce e stricat în lume, dar pentru asta trebuie să fie inspirat, să fie lăsat să treacă Dincolo, în viitor, să ceară ajutor, să îndrepte lucrurile. E gata să se predea, nu mai are nimic un rost pentru el, a ajuns la vârsta resemnării definitive, nu a înţelepciunii. Nu mai vrea să aibă de-a face cu creierul lui, care nu-l ajută să se concentreze destul…”
         Dar finalul romanului este concentrat pe Oana, pe psihoza ei: „Oana are probleme, i-a spus o colegă: tu ai o nevroză împotriva destinului. Fiul ei ar putea fi Antihristul prevestit? E exclus – dar dacă a rămas gravidă cu Diavolul? – Iordache fiind Diavolul… Va trebui să se adreseze unui psihiatru?”
         Şi dacă Liviu Ioan Stoiciu nu-şi cataloga singur romanul drept „jurnal-experiment”, critica tot ar fi făcut-o. După cum poezia lui este un experiment datând de peste patru decenii, deosebindu-se net de tot ce s-a scris înainte, dar şi de poezia congenerilor săi, nici proză/roman n-ar fi putut scrie în stil tradiţional. Care sunt caracteristicile acestui experiment e mult de discutat. Preocupările cotidiene (ale romancierului) de cititor şi de comentator (v. blogul lui ţinut de LIS ani de zile, cu o acribie de scrib din Egiptul antic, până la reinstalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu împotriva evidenţei votului negativ a majorităţii românilor), de diarist-martor al vremii sale, cu tot ce preocupă lumea în vremea noastră, a exploziei informaţionale date de reţelele de socializare de pe internet, toate acestea sunt topite în romanul Vrăjmaş, roman care nu ştiu să aibă vreun model de până acum, dar care nici nu cred că va deveni model pe viitor. Spre deosebire de poezia sa experiment pe care încă o mai scrie după atâtea decenii, cu schimbări mai mult sau mai puţin semnificative, romanul acesta nu pare a mai putea fi repetat în formulă nici măcar de Liviu Ioan Stoiciu, nici tematic, nici ca formulă narativă.

vineri, 10 aprilie 2015

Eugen Barbu, între imoralitatea omului şi geniul prozatorului

      Am avut toată viaţa o aversiune faţă de Eugen Barbu. Mi s-a părut un tip grobian şi rău cu program, care a atacat scriitorimea valoroasă a vremii lui, un tip infect şi toxic cât se poate. Şi asta, după ce-i citisem cărţile. Şi m-am jurat - pe la 1980 - să nu-l mai citesc niciodată, fiind robul prejudecăţii că un om imoral nu poate fi un scriitor valoros. Îmi dau seama la 2015 că un Eugen Barbu n-ar fi  un scriitor mare dacă n-ar fi fost un om imoral. Acum, pe seară, în Vinerea Neagră, după ce-am făcut drobul (de viţel, că de miel nu-mi dă mâna!) şi după ce-am gătit sarmalele la ceaun în curte, la foc de lemne, m-a apucat un dor de proza lui Eugen Barbu, mi-a trecut puritanismul şi m-am apucat să recitesc Săptămâna nebunilor. Şi mă entuziasmez pe măsură ce citesc. Mă opresc din lectură, pentru a vă reaminti un pasaj savuros:
  
      "Logofetul   Caliarh,   drept,   mut,   nemişcând,   aştepta   ordinele.   îşi   cunoştea   stăpânul   şi   ştia   ce-i   trebuia acum, în această noapte măreaţă de iarnă când, deasupra Bucureştilor se aşternuse nuntirea zăpezii. Îl lăsă să se desbrace,   ajutându-l   cât   era   nevoie,   ţigăncile   roabe   aduceau   de   pe cuptoare   vasele   de   bronz,   din   care   ieşeau aburii.   Secretarul   livonian   desfăcuse   cufărul   cu   lucrurile   de   trebuinţă   şi   pusese   la   îndemână   săpunurile franţuzeşti târguite din vreme care făceau o spumă trandafirie, şi-l ajuta pe servitor să-i toarne pe spate boerului apă  încălzită  cât  trebuia, să nu-l  ardă,  dar  nici să nu-l înfrigureze. Hrisant stătea  gol în faţa  lor , fără sfială, avea un  trup   cu  bună  mireasmă,   subţire,  bine  proporţionat,  cu  picioare   lungi   de  atlet  şi  umeri  lăsaţi.   Capul  blond  şi cârlionţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer  tânăr  şi de rang un vânat  al  pohtitorilor ce nu se sfiau  să-l  înghesuie pe unde apu cau  deşi  lui  nu-i plăceau moravurile turceşti. Îl unseră după aceea cu  uleiuri  şi cu camfor ,  îl lăsară să se usuce în faţa sobei de cără midă în care ardeau  butucii retezaţi cu dichis ca să lase un  jar ca  rubinul ce scădea în  trepte, cum s-ar  topi un fagure la   lumina  prea  puternică  a  soarelui   de  vară,  iradiind   egal   o  căldură  dulce  ce  te   îndemna  la   somn".
    

joi, 9 aprilie 2015

Cassian Maria Spiridon

      Aș avea atâtea subiecte de actualitate de scris astăzi, dar toate ar fi pe un ton rău, ironic, sarcastic și nu se face, că suntem în joia mare.
      De aceea, prefer să amintesc că astăzi poetul ieșean Cassian Maria Spiridon împlinește frumoasa vârstă de 65 de ani. Îi spun la mulți ani! și reproduc o poezie de-a sa:

Zodiac


prin mine trec
cor
ăbii negre / vise / drumurile rupte
ale morții
încă mai scriu
așa
îmbrăcat în cămașa zădărniciei
nici tălpile nu pot să-ți mai sărut
am renunțat
la clipa repede și verde
(despre berbec și soarta lui
spun:
porțile sunt ferecate
nimeni nu are timp să moară)
 

marți, 7 aprilie 2015

Sicriu în sicriu în sicriu



        Plimbarea egală de-a lungul textului. Urcuşul textului, cu năzuinţe, cu aşteptări, cu speranţe. Bucuria sau, după caz, amărăciunea că dincolo de orizont e tot text. Tot ca un şes, apoi iar un scurt urcuş, alt orizont, continuarea textului – câmp şi tot aşa... În copilărie încercai să ajungi la un capăt al curcubeului. Fără succes. Acum încerci să ajungi la capătul textului. Nici o nădejde!
                                                                                       *
        Şi pozele sunt texte, nu-i aşa? Pentru că şi ele suportă cenzura. Iată: „uneori/la mănăstire/măicuţele bătrâne/ le pun mâna la ochi/călugăriţelor novice – când pe cer/norii alcătuiesc/figuri în poze şi fapte/indecente”. (Leo Butnaru).
                                                                                      *
        Scriitor pentru care cantitatea n-a fost niciodată o problemă, el visează de o viaţă să scrie texte gata ratate. Vanitatea îl face mereu să creadă – într-o tristeţe căutată – că nu reuşeşte.
                                                                                      *
        Gheorghe Grigurcu: „Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu depăşească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvânt”.
         Extremele criticului şi poetului Gheorghe Grigurcu. În sensul că, pentru critic, primul paragraf e exact pe dos decât scrie. În schimb, al doilea, pentru poet, e un perfect autoportret.
                                                                                      *
         Când textul devine febril, când e deoacheat şi se exhibă în piaţa publică a bibliotecilor, cuvintele se ascund ruşinate pe marginea lui, pe după paranteze şi puncte de suspensie, aşteptând revenirea lui în fire...
                                                                                      *
       Când scriitorul este mai chinuit, mai erou decât toţi eroii săi fictivi. I.D.Sârbu, în 1982, într-o scrisoare către prietenul său Ion Negoiţescu: „O duc greu, Nego, parcă aş fi depus viu la morgă”.
                                                                                      *
        Vincent van Gogh: „Nu cunosc încă o mai bună definiţie a artei ca aceasta: Arta este omul adăugat naturii”.
                                                                                      *
         Sicriu în sicriu în sicriu. Literele în cuvânt ca-ntr-un sicriu. Textele în bibliotecă precum într-un sicriu deschis/închis. După modelul păpuşilor Matrioşka, literatura lumii.
                                                                                      *
          Orice text pe care-l începi, ai brusc revelaţia faptului că el a fost început de mai multe ori şi de mai mulţi scribi, nu se ştie când, nu se ştie de cine.
                                                                                       *
          Toţi cântăreţii lui Ceauşescu, toţi cei ce-şi făcuseră o profesiune nu doar de credinţă, dar şi o profesiune lucrativă din a-l preamări în versuri pe marele cârmaci, după 1989 au trecut la psalmi, la poezie religioasă, în general. Şi nu pentru a-şi turna cenuşă în cap pentru multele lor păcate, ci pur şi simplu pentru că e trecerea cea mai lesnicioasă. Scutură de praf searbedele texte şi continuă preamărirea. Doar că-şi schimbă obiectul adoraţiei, nu-l mai cântă pe cel de pe malul Dâmboviţei pentru cele lumeşti, ci pe cel de sus pentru cele cereşti.
                                                                                           *
          În anii 75, 76, 77  ai deja veacului trecut, la orele cinci după-amiază mă întâlneam aproape zilnic cu Nichita Danilov în faţa anticariatului de pe Strada Lăpuşneanu din centrul Iaşului. Aşteptam să se deschidă. Vedeam prin geamul murdar al vitrinei cum se aranjau pe rafturi cărţile achiziţionate în timpul dimineţii. În aşteptare se afla şi Emil Brumaru. Noi poate mai lipseam de două ori pe săptămână, Brumaru – niciodată. Cumpăra lacom, pleca spre Piaţa Unirii cu braţele pline. Citesc acum un interviu cu el în „România literară” (din 24 august 2007) unde-şi mărturiseşte voluptatea lecturii: „Cititul, cred, rămâne până la moarte... Mă scufund în el... Aş citi trei sute de ani... Iubesc cărţile ca pe femei... Cu cele preferate dorm în pat... Le mângâi prin somn... Rafturile bibliotecilor din toate camerele gem de volumele aranjate pe câte trei rânduri... Numai răsfoindu-le, simt cum mi se tulbură minţile de dorinţă...”
        Iar eu, numai citind aceste destăinuiri, o iau val-vârtej spre propriile-mi rafturi.
                                                                                         *
         Daniel Turcea cel uitat, Daniel cel trist şi uitat: „din litere ca dintr-o raclă/din cenuşa numerelor, din/trupul acest-al cuvintelor/de se schimbă la faţă/din lucruri/din înţelepciunea-nstelată/ca din moarte, învie/învie acum/Cuvânt necuprins”.

                                                                                         *
          Telepatia textului? În ziua în care, după ani buni, scot din raft volumul Epifania al uitatului Daniel Turcea, după ce citesc şapte-opt poezii, pun cartea deoparte pentru a medita la cele citite, pentru a mă...odihni, iau „România literară”, o deschid la întâmplare şi-mi cad ochii din prima pe un poem intitulat Epifanii, aparţinând italianului Elio Pecora, în versiunea românească a lui Ion Pop şi care poem începe astfel: „Vin umbre ce se-apropie atente/urc-o mulţime, chiar cele nechemate...”
                                                                                          *
          Vers atât de cuprinzător de George Trakl, în versiunea românească a lui Petre Stoica: „Tânguirea cutremură trestiile toamnei”.
                                                                                          *
          Joan Miro în Culoarea visurilor mele: „...dacă cineva cumpără o pânză de-a mea, îmi spun: Are curaj individul ăsta!”. Ei, dar scriitorul dacă şi-ar vedea cititorii cumpărându-i cărţile... Dar cărţile nu se prea vând acum, ceea ce înseamnă că li s-a cam dus curajul cititorilor...

(texte apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2015)

Beznă

     Ceea ce se întâmplă în România noastră cotidiană, chiar şi în aceste zile din săptămâna patimilor, harababura totală nu poate să-ţi amintească decât de sentinţa dată de un condamnat precum Iov cel dreptcredincios: "Ţară de întuneric şi neorânduială, unde lumina e totuna cu bezna!"

miercuri, 1 aprilie 2015

Vipera cu corn în frunte

                                               
           La jurnalistul Mădălin Volontan, intră într-o dimineață un domn între două vârste, cum se zice, un domn blond grizonat, cu costum, cravată, pantofi lucioși și geantă neagră-roșie de firmă, mai ales acest amănunt atrăgea atenția, sigla firmei genții bicolore.
-         Domnule, zice musafirul neinvitat, sunt om de afaceri, milionar în euro. Știu ce influență aveți, vreau să vă rog și eu ceva... Dacă e nevoie, plătesc bine, nu mă uit la bani...
-         Spuneți!
-         Aș vrea să mă denunțați și pe mine la DNA. Sigur, pentru început aș vrea s-o faceți pe blog și în ziar, apoi să trimiteți textul și la DNA, că un articol publicat deja are altă forță.
-         Și pentru ce să vă denunț?
-         Păi, pentru ce se denunță la DNA! Pentru corupție, pentru spălare de bani, luare și dare de mită, vă învăț eu?! Știți dvs. mai bine...
-         Păi, și de ce vreți să fiți denunțat?
-         Din mai multe motive. Aș vrea să fiu și eu în rândul lumii. 30 de zile de arest cred că nu mi-ar strica. Aș cunoaște și altfel de viață decât aia cu icre negre, cu whisky scoțian sub tabloul lui Renoir, cu blonde pe genunchi. Plus că mă omoară anonimatul. Degeaba trăiești pe picior mare și ești putred moral și putred de bogat, degeaba ai o viață de căcat de lux dacă nu vorbește nimeni de ea pe televiziuni între orele 17,00 și 19,00. Cred știți că poetul Blaga (Lucian, nu Vasile!) avea o vorbă, că orice căcat vrea să-și scrie memoriile lui de trandafir. Eu n-am talent, dar dacă ar fi să scriu, jur că mi-aș scrie memoriile mele de căcat, nu de trandafir. Și apoi, din când în când e nevoie de o zdruncinătură, să simți că viața mai dă cu tine de pământ, să ai convingerea intimă că porcăriile din viață se mai și plătesc. Altfel, lumea se duce dracului de râpă.
      După ce s-a documentat, după ce a luat la hărțuit toate instituțiile statului, după ce a pus cap la cap, nopți întregi, fapte, cifre, declarații, stenograme și alte fleacuri, jurnalistul nostru a publicat trei pagini de ziar cu un text sub titlul Codruț Nămete a prejudiciat statul cu peste un milion de euro! Intertitlurile și subtitlurile erau la fel de indubitabile, la fel de clare și de acuzatoare.
         La două zile de la marea dezvăluire, tot într-o dimineață, faimosul jurnalist de mare influență Mădălin Volontan este din nou vizitat de omul de afaceri Codruț Nămete care-i pune pe masă o sticlă de whisky scoțian.

-         Acesta e un fel de premiu de consolare, zice dl. Codruț arătând spre sticlă. Păi bine, domnule Mădălin, ăsta-i denunț? M-au vizitat prietenii mei alaltăieri cu ziarul în mână și m-au somat să dau o masă mai copioasă decât la curtea lui Ludovic XIV. Apoi m-au beștelit ca pe dracu, au râs și cu curul de mine. Cică, atâta am putut eu, atât m-a dus mintea? Hai, domnule Mădălin, eu voiam să apar la televiziuni de la 17,00 la 19,00, dar nu în halul ăsta, să râdă țara de mine mai rău decât de maneliștii Leo de la Strehaia și Nicolae Guță!... Auzi, un milion de euro! Păi, pe ăsta-l dau șoferului să-mi aducă pe seară două sticle de whisky, un Luchian și doi Grigorești, că eu sunt ahtiat după artă. Arta e viața mea! Vă salut! Am să merg la concurență, cică grasa aia de Ioana Simionescu e mai dură și mai veninoasă, e o viperă cu corn în frunte. Vă arată ea ce înseamnă un denunț adevărat.

marți, 31 martie 2015

Descoperiri epocale

     Cică, zilele trecute, cercetătorii turci au descoperit că nu există punctul G. Ei au făcut temeinice teste pe 537 de doamne (plus pe Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin) şi au ajuns la concluzia că asta e, punctul G nu există. Dar, explorările lor adânci măcar au scos pe piaţă peste 1000 de producţii XXX!

     Geologi şi geodezi şi ingineri şi profesori doctori ingineri români au descoperit, tot zilele trecute, că nu există autostrada Piteşti-Sibiu. Au căutat-o la diferite ore din zi şi din noapte, pe la Câineni, pe la Călimăneşti şi Cozia (aci era doar umbra lui Mircea! Cel Bătrân, nu Cărtărescu!), pe toată Valea Oltului. Autostrada nu e şi nu e, dar Administraţia Autostrăzilor calculează un tarif cât de cât rezonabil să pună şoferilor pe locurile unde ar trebui să fie intrarea şi ieşirea din autostradă. Deocamdată, un alt grup de specialişti lucrează la aflarea acestor două locuri secretizate.

      Puţin mai veche este altă descoperire. Analişti politici, psihologi, parapsihologi, psihiatri, agenţi secreţi au descoperit deja acum patru luni că preşedinte al României este unul Klaus Iohannis. De acest lucru n-a aflat Traian Băsescu. Se pare că nici Klaus Iohannis. Cercetările continuă.

duminică, 29 martie 2015

Un poem de Octavian Doclin

     Duminica aceasta mi-a fost făcută frumoasă de un poem al prietenului meu Octavian Doclin, poet important de la Reşiţa, boem şi conviv fermecător. Iată ce poem frumos în abstracţiunea lui:

                    Identificare

Un cerc în alt cerc se închide
orbirea şi căinţa
plăcerea suavă şi mântuirea

alt cerc un alt cerc deschide
mâna şi trupul
indecizia şi umbra

cerc închis peste cerc deschis
sublima identificare

vineri, 27 martie 2015

Osica de Sus

       Pentru mine, Osica de Sus - localitate între Slatina şi Caracal - este celebră de vreo patruzeci de ani. Cei din Craiova ajung în comună prin Balşul lui Petre Pandrea, cei de la Bucureşti, prin Slatina lui Eugen Ionescu. Comuna era sau trebuia să fie faimoasă prin faptul că doi fii ai săi sunt importanţi poeţi români contemporani şi prieteni ai mei: Marian Drăghici (redactor-şef adjunct la "Viaţa Românească) şi Nicolae Coande (secretar al Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova). Ba, şi prin prezenţa unui al treilea prieten poet, Paul Aretzu, care a fost câţiva ani profesor la liceul din Osica de Sus, pe Olteţ. Şi totuşi, comuna aceasta frumoasă - la o aruncătură de piatră de fosta curte domnească a lui Constantin Brâncoveanu - nu era celebră până alaltăieri, când aci s-a descoperit un fel de actuală peşteră a lui Ali Baba, cu bani, lingouri de aur şi tablouri care ar putea face din Osica o sucursală a Luvru-lui. E bine şi aşa! Mai bine mai târziu decât niciodată, mai bine pe negativ decât deloc.
       Prin anii '60-'70, când mergeam la "moşia" lui Marian Drăghici, unde ne ospătam cu borş de caras din propriul său iaz din fundul grădinii şi cu peşte la grătar, plus desertul cu miere din vagonul din grădină, nu se gândea nimeni că pe-aci vor exista vreodată tablouri de Renoir sau de Picasso... Singura legătură cu arta erau poemele pe care mi le recita pe malul Olteţului prietenul meu Marian Drăghici.

miercuri, 25 martie 2015

Legile micii și marii Corupții


·                        *  Legea de inimă albastră: Corupția e ca amorul liber: Ochii văd, inima cere!

  • Axioma Laurei Codruța Kovesi: Arestezi, nu arestezi, vremea corupției trece!
  • Amendamentul de aur al fiecărui partid: Corupții noștri sunt cinstiți și simpatici; corupții lor sunt odioși!
  • Contradicție lui TB: Când Președintele țării îl numește pe Procurorul General, acesta- procurorul - este un om integru. Când același procuror general îl cheamă pe același (fost) președinte la audieri pentru infracțiuni, el – procurorul – a fost terorist la revoluție.
  • Principiul întâi al corupătorului: Corup, deci exist!
  • Postulatul despre cantitate al lui Vasile cel Mic: Când dintr-un cabinet nu sunt corupți mai mult de 15 miniștri din 20, acela este cel mai cinstit guvern.
  • Principiul penetrării atocuprinzătoare: Cum trenul nu ocolește nici o gară, corupția nu se oprește la un singur partid.
  • Axioma optimistului: Corupția  învinge totul totdeauna!
  • Corecția pesimistului: Corupția învinge totul totdeauna unde sistemul românesc este slab, adică peste tot.
  • Legea consolării naționale: Corupția te lasă sărac, dar medicii te pot ucide.
  • Teza lui DD (din PP DD): Un gazetar pragmatic este imparțial: el le ia banii prin șantaj și coruptului, și corupătorului.  
  • Regula fatalității a Elenei U: Oricât de mulți intermediari ar fi între corupătorul din vârful muntelui și corupt, până la urmă geanta cu euro ajunge la ministru.
  • Regula supraviețuirii a lui DP: Fură și denunță!
  • Paradoxul lui Viorel: Dacă vrei să te oprești din jaf îți pare rău, dacă nu te oprești igrasia din Beciul Domnesc îți face rău la reumatism și sciatică.
  • Paradoxul lui Șova: Cu cât un politician e mai corupt, cu atât e mai vizibil la TV vorbind vehement de funie în casa coruptului.



Cum vrea DNA să aresteze pe asasinul lui Kennedy

         Darius Vâlcov n-a primit aviz favorabil de arestare din partea Comisiei Juridice a Senatului, pentru simplul motiv că DNA n-a trimis dosarul care-l privește pe fostul ministru de Finanțe cel corupt încă de când era primar de Slatina. Doamna Laura Codruța K. a trimis un alt dosar, pe care senatorii din comisie l-au sigilat într-un plic secret și l-au pus deoparte pentru a-l returna expeditorului. Dar, gafa are și o parte senzațională și de interes planetar, nu doar dâmbovițean.

      Senatorul Ion Luca Caracostea, membru al Comisiei Juridice din Senat, ne-a dezvăluit că, de fapt, dosarul de la DNA era unul în care se cerea arestarea asasinului lui J. F. Kennedy pe care tocmai îl descoperiseră procurorii doamne K. Dorința mea secretă, fantezia mea cu DNA asta era: ca parchetul doamnei K. să aresteze, în sfârșit, după 52 de ani, pe asasinul de la Dallas al președintelui Kennedy. Ceea ce e pe cale să se întâmple.

      Trăiască justiția mondială cu sediul pe Malul Dâmboviței!

luni, 23 martie 2015

Şase case supravegheate din şase case

       Într-o dimineaţă în zori, cică un necunoscut a apăsat butonul interfonului de la una din casele de la Sibiu a  preşedintelui Iohannis. Sperietura primei doamne a pus SPP-ul pe jar. În regim de urgenţă, scriu ziarele, s-a închiriat o bucată de teren peste stradă, unde se va ridica o gheretă, eventual un foişor, de unde să fie supravegheată nonstop casa. Am o propunere infailibilă de protecţie a familiei prezidenţiale. Pentru fiecare dintre cele şase case să fie cumpărată o casă de peste stradă din care SPP-ul să poată supraveghea casa respectivă. Şase case supravegheate din şase case. Iar în decembrie 2019, familia Iohannis, după un model deja patentat, să refuze să părăsească Vila Lac 3. Protecţie şi democraţie!

duminică, 22 martie 2015

Personajul scrie romancierului

      Citesc de ceva vreme un volum excepţional - Scrisori către Rebreanu - apărut la Editura Academiei, ediţie critică de neasemuitul Niculae Gheran în colaborare cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu. Acest prim volum (din cele patru proiectate) cuprinde nu mai puţin de 438 de scrisori primite de Liviu Rebreanu; în cele mai multe cerându-i-se bani, în calitatea sa de Director general al Educaţiei Naţionale, de Director al Teatrului Naţional Bucureşti, de Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, ca şi intervenţii pentru slujbe, roluri din partea actriţelor, ajutoare sociale din partea unor scriitori.. Puţine scrisori sunt de la oameni neinteresaţi. Una dintre acestea aparţine lui Ioan Boldijeri, datată 23 octombrie 1930, de la Prislop. Iat-o, cu ortografia originală:

     "Stimate Dle Liviu,
      fiind zile de toamnă cu cer senin, îmi aduc aminte de viaţa care o avem în viaţa nostră; îndrăznesc ca săţi scriu şi acum după ce sa strecurat pe rând 23 de ani de viaţă.
     Dle Liviu,
     sa strecurat aceştea ani plin de durere şi de suferinţă una care am luat parte la Războiul pentru întregirea Neamului Românesc, a doua greutăţile care le întâmpin şi le port ca un lipsit de toate în zilele acestea care atunci găsesc uşurare când aud cetind Romanul Ion, făcut în vremurile de pe atunci chiar de D-voastră...
     Dar, D-voastră aţi suit treptele înalte ale culturei şi prin vrednicia D-lor Voastre ştiinţa care azi nu purtaţi greutăţi cum le port eu.
      Dle Liviu,
      De când mam căsătorit acum sunt 23 de ani, am 5 copii, care unu lam şi căsătorit, dar moşie am puţină poate, cum ştiţi.
      Dle Liviu
      Dar toată dorinţa mea este ca să te vedem în mijlocul nostru în comuna care ţi-ai petrecut copilăria cel puţin aş dori să ştiu că vă mai gândiţi la locul unde eraţi odată şi trăiesc şi eu ca tot cel fără nicio speranţă de la nime.
     Te îmbrăţişăm ca pe un scump părinte, şiţi trimitem celea mai sincere felicitări din partea mea şi Soţiei şi familiei noastre.
            Ioan Boldijeri şi Soţia Rodovica".

      Ioan Boldejeri este modelul real din Prislop al personajului Ion din romanul cu acelaşi titlu. Iată ce-i scria la aproape un deceniu personajul autorului său!

sâmbătă, 21 martie 2015

Mircea Stâncel



                    Poeme cu sânge şi moarte

         Mircea Stâncel este poetul de la Alba Iulia pe cât de discret, pe atât de temeinic aşezat într-o formulă lirică solidă la care a ajuns după repetate şi nenumărate distilări de vreo trei-patru decenii. Aceasta se observă cel mai bine în cel mai recent volum al său: Dincolo de melancolie (versuri) (Colecţia revistei Discobolul, 2013). Subtitlul versuri reprezintă un fel de modestie a autorului, cartea cuprinzând de fapt poeme în sensul cel mai nobil, înalt şi deplin al genului, dacă nu un singur poem în mai multe părţi, în întreg volumul neexistând nici măcar un punct, singurul semn de punctuaţie fiind punct şi virgulă, acest aspect – coroborat cu lipsa majusculelor la început de text – sugerând tocmai ideea de poem continuu, fără început şi sfârşit.
         Poetul anunţă prin titlu schimbarea nu atât de paradigmă, cât de atitudine din poezia lui de până acum. Pe coperta ultimă, însă, Al. Cistelecan observă că, de fapt, Stâncel nu poate trece de melancolie, când el  „nu scrie altceva decât o continuă deconstrucţie de reverii” sau dacă trece, nu poate ajunge decât „în pustiul existenţial total”. Chiar în poemul care dă titlul volumului, trăirea este paroxistic prăpăstioasă: „pe chipul tău e atâta melancolie, e atâta tristeţe/încât aduci sfârşitul lumii cu mult mai aproape”. Probabil că „dincolo de melancolie” nu se vrea un drum spre seninătate, ci, dimpotrivă, o trecere de la o tristeţe lină, domestică, la hăurile unui existenţialism sfâşietor: „mori şi tu ca ceilalţi într-un anotimp mlăştinos/ce rost are să mai finanţez melancolii între pereţii unei cărţi/între copertele unei case la ţară;/pe care nu cred că o mai răsfoieşte cineva;//în moarte trebuie să fie ordine desăvârşită/altfel ce speranţe pot avea la urmă,/celulele se stafidesc sub presiunea gravitaţiei;…”
         Elementele obsedante de la această vârstă poetică, din această etapă a lui Mircea Stâncel sunt sângele şi moartea, prezentate mai violent sau mai aluziv, separat sau împreună. Sunt motivele care rup aparent ex abrupto actuala lirică de cea de până mai ieri a poetului, în care Stâncel era uşor sentimental, uşor „romantic”, tot trecând cu răni vizibile/invizibile de la universul rural spre oraşul acaparator, de la trăirile şi nostalgiile unui Goga, să zicem, la cele asumate ale lui Trakl. E un drum de la un imaginar al copilăriei ( v. „casa cu străbunici” în care „ferestrele sunt ochii blânzi ai mamei mele” din Lacrimi şi limbaje, 2009) la unul al motorizării şi mecanizării neliniştitoare („un val de şenile ce vin în spatele meu…”). Iar de aici, de la versurile cărţii din 2009, la lumea lăuntrică, profund angoasantă din poemele din 2013, respectiv sfârşitul luptei: „în muşchii mei e un câine sălbatec/care începe să se apere singur,/are un ţel precis,/vede enzimele cum vorbesc cu cineva necunoscut,/ele au învăţat deja o limbă nouă,/pe care nu o ştie nimeni/ele spun propoziţii şi fac tranzacţii,/nici o energie, nici un ban,/nici o noapte în puls;//el se apără cu toate puterile, cu toate oasele ce-i mai stau pe verticală;/calciul lor este din ce în ce mai scump,/şi vânzătorii din microelemente nu mai vin;//el se scoală din ce în ce mai de
dimineaţă,/instrumentul de făcut planuri i s-a stricat prima dată;/stă şi se apără cu toate forţele,/cu tot optimismul lui riguros,//se uită în oglinda apei curgătoare,/abia atunci vede peştii piranha care-i devorează chipul;”
          Să revenim la sânge şi moarte. Sângele este cerneala cu care poetul caligrafiază disperarea din neant, el scrie cu sânge, dar şi „despre sânge”, mâna poetului fiind o „lamă ascuţită”, sângele este pata de pe buzele lui, preferată „zâmbetului murdar”, dar este şi liantul cromatic şi vâscos al tabloului existenţialist din „sala de cinematograf,  unde rulează un film despre disperare,/la care toţi îşi cumpără bilete înainte de a se naşte,/niciodată biletele nu se termină/şi sala niciodată nu este neîncăpătoare,/apoi vine teascul lumii şi vezi şuvoaie de sânge pe sub uşi”. Dar, în cele din urmă, nici sângele „nu mai influenţează mersul lumii,/stratul suferinţei rămâne la fel de gros”, pentru că „sângele curs încă vinde speranţe deşarte”. Şi atunci, doar moartea mai contează, moartea în care e o „ordine desăvârşită”.
         Girat de prezentările lui Aurel Pantea şi Al. Cistelecan, volumul Dincolo de melancolie este unul de referinţă în bibliografia lui Mircea Stâncel, volumul maturităţii creatoare depline.
     (Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015).

miercuri, 18 martie 2015

Un volum nou de George Vulturescu



       „Nu e caligrafie ceea ce faci/e negură…”

         Există poeţi despre care poţi scrie o singură dată deşi le citeşti toate volumele. Nu poţi spune lucruri noi de la o carte la alta, pentru că au acelaşi univers liric, aceleaşi elemente poetice, chiar dacă manierismul lor este unul superior - o adevărată metodă de creaţie, un program, o artă poetică. E greu să remarci lucruri noi despre ei de la un volum la altul. Nu este cazul, trebuie spus de la început, lui George Vulturescu după lectura recentului său volum Negură şi caligrafie (Eikon, Cluj-Napoca, 2014), dovadă că încerc să mă pronunţ despre el după ce am făcut-o şi la alte cărţi de-ale sale. Volumul acesta vine să împlinească, să rotunjească deplin estetic, universul său liric creat cu acribie şi răbdare timp de peste trei decenii. Ca o primă remarcă, Negură şi caligrafie este poate primul volum în care „localismul” poetului este o marcă înregistrată, dar nu doar pentru literatura română, în sensul că poemele de aici sunt perfect traductibile oriunde fără să-şi piardă înţelesul; nu este aceasta proba rezistenţei oricărui scriitor? Mai mult decât în celelalte volume ale sale, aici George Vulturescu scrie mai accentuat, mai aplicat, mai „obsedat”, poezie despre poezie, arte poetice ca părţi ale uneia singure, atotcuprinzătoare. Mai mult, Nordul în agonie, „pe moarte”, al poetului Vulturescu devine un spaţiu nu doar al faimoaselor sale personaje gen Vartolomei, „culegătorul de iască din pădurile Nordului”, dar şi unul în care sunt evocaţi Vergiliu şi Platon, ca-ntr-o democraţie livrescă perfectă. (Până aici, este vorba despre bonomul domn Vulturescu, om de lume, vesel şi prietenos, conviv fermecător, om cultivator fervent de armonie, adept al ideii că e loc în literatura română, în literatură, în general, pentru toată lumea).
         Titlul volumului trimite poate la expresionism şi existenţialism, cu vagi ecouri din Trakl, dar se face prin mai vechi elemente din universul poetului, de la ochiul orb şi cuţitul bunicului Achim şi iedera, la actul scrierii, la scrierea cu trimiteri livreşti, la scrierea ca epifanie. Eul poetic e sfâşiat între existenţial şi livresc: „Trece câte o umbră pe lângă tine/trecem şi noi şi umbrei i se pare că suntem umbre/din care chiar Divinul ne vorbeşte://- E negură, zice, ce cauţi prin negură?//”Nu sunt pe drum, mă apăr, sunt în bibliotecă/şi scriu. Doar literele mele călătoresc,/doar cu ele vorbeşti precum călăreţul prin vifor/cu calul…”//Răbdătoarea voce continuă:/- Nu e caligrafie ceea ce faci, e negură, îţi spun./Ca să scrii trebuie să vezi:/tu nu ai ochi…//Cum te-aş putea vedea că rătăceşti prin negură/dacă n-aş fi înapoia ochilor tăi?/Îmi ridic mâna evlavios, îmi fac cruce/dar literele mele se şterg una câte una./”Cel mai rău este când literele îşi ies din minţi/şi umblă singure ca barbarii lui Kavafis/pe la porţile oraşelor”… (Negura. Pe drumul spre Emaus). Precum chipul lui Iisus se face nevăzut pentru cei doi ucenici, tovarăşi de călătorie spre Emaus, după frângerea pâinii, aşa aici textul se destramă în litere nebune, după închinare.
         Aceeaşi perspectivă creştină o găsim în poemul Nu sunt versuri pe cruce: „E bine să-ţi reciteşti poemul dimineaţa/când poţi ataca literele/cărora nu le-ai putut zdrobi colţii la Miezul Nopţii//Partea care e trează în tine/e cea care va muri în versul tău;/partea care doarme în versul tău/a învăţat din somnul morţilor/că numai pe cruce poţi fi părăsit/Nu există versuri răstignite pe cruce:/ce să îngropi?/ce să găsească dimineaţa mironosiţele/în giulgiul mormântului?”
         Poetul este mielul din pacea de pe colină, „adevărat ca şi un miel într-o turmă pe colină/în carnea căruia tocmai se-nfig ghearele şoimului/prăvălit din ceruri/…/adevărat că mielul e trupul meu uimit/tremurând sub lâna literelor/adevărat că poezia are ghearele şoimului/şi nu poate ridica nimic la ceruri”.
         A III-a secţiune a cărţii – Scheletele umblă în voie prin cărţi – este un veritabil poem dramatic livresc în care „joacă” laolaltă personaje neaoşe şi deja faimoase din Nordul lui Vulturescu (Row, Orbul din crâşma lui Humă, Ieronim…), dar şi Titir al lui Vergiliu, şi Nietzsche, toate în „noaptea albă”, când poetul călătoreşte pe paginile lui Dostoievski şi Camus, iar „scheletele umblă în voie prin cărţi” ca nişte smintiţi cărora „le place mereu să zăngăne oasele”.
         Antologică este ultima secţiune a cărţii, cu titlu-sentinţă: Dumnezeu nu se priveşte-n oglinzi. Poemul de încheiere Dacă ne pot găsi corbii ar trebui citat integral, dacă n-ar fi foarte lung, un poem simfonic, un poem spectacol, în care viziunea este una apocaliptic-livrescă: „…lângă Prelatul-însoţitor a apărut un orb./Apoi încă unul. Şi încă unul./Întinseră mâinile spre mine. Era/precum m-ar fi atins aripi de fluturi./”Nu suntem cu tine, ci cu El, îmi ziseră./Asta e taina noastră…”/Îmi arătară un coşciug: era deschis/şi în el era un enorm ochi roşu. Sub el era un/cadavru plin de ochi supurând./”Sau vrei să întrebi cârtiţa?” mă trase/de mână Blake, sau Prelatul-însoţitor/care râdea cu versul lui Blake.//Atunci l-am recunoscut: cadavrul supurând/de ochi din coşciugul roşu era al lui Ernesto Sabato./Şi sub el era un alt coşciug cu un enorm/ochi roşu gata să-şi deschidă pleoapele./Corbi negri plonjau şi aşteptau deasupra”… Iar poemul se încheie tot într-o artă poetică marca Vulturescu: „Prelatul-însoţitor s-a apropiat de mine cu îngăduinţă:/”În fiecare om există un orb care bâjbâie…/Scrisul e un „cercetător al răului”. Acum ştii:/în ochiul orb sunt gravate ambele feţe ale lucrurilor…/Sau vrei să întrebi cârtiţa?...”/…/Cu o mână îmi arăta corbii planând deasupra/oraşului:/”Vrednică este cârtiţa, mi-a zis./Vrednică este şi nu iese din lut precum ochiul/din carne…”
         Ultimele 35 de pagini din acest volum reprezintă tot ce a scris mai bun până acum George Vulturescu, demn a-l legitima definitiv ca poet important, nu doar în cadrul generaţiei optzeciste, dar şi în peisajul larg al poeziei româneşti contemporane. Am putea spune că a intrat într-o nouă vârstă poetică, dacă n-ar fi tocmai adevărat; pentru că asta ar însemna în principal o trecere de la un gen de lirism la altul. Or, la Vulturescu este vorba de o nouă profunzime, de o încununare  în adâncime a aceluiaşi univers poetic, cum spuneam, de ducere a lui  la desăvârşire.

(Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015)

marți, 17 martie 2015

Marea Șantajeală. Începe ofensiva

      Cu o săptămână în urmă, scriam aici despre marele șantajist Traian Băsescu. Iată pasajul cu pricina.

      Acum, omul e pensionat, are probleme cu justiția cât pentru zece vieți, dar nu se dă prins.  Ca un Rambo de gherilă urbană, are toate simțurile ascuțite și cum se apropie lațul, cum scuipă, răcnește, trage din orice poziție, scoate filmulețe cu care îi pune la punct pe mai marii zilei din administrație și din justiție. Cum poate fi citit filmulețul cu punerea la punct a Laurei Codruta Kovesi, dacă nu ca o atenționare de genul va atingeți de mine, scot filmulețe cu miile și praf vă fac pe toți, lansez pe surse chiar și uinformații clasificate. Nu e bine, domnule chestor, nu e bine doamna procuror șef! pare a le spune, neuitând să le amintească faptul că el i-a pus în funcție cu stiloul lui cu peniță de aur. Marele șantaj a început.

      Ei bine, n-a trecut bine săptămâna și deja fostul președinte îmi confirmă așteptările. Ieri, a admis că e citat ca suspect de șantaj la Parchetul General. Dar, nu se duce înainte de ataca pe cea care l-a reclamat, Gabriela Firea, că aceasta a spălat milioane de dolari etc. Ba, îl acuză și pe procurorul general Tiberiu Nițu că a tras la revoluție, că a împușcat oameni. Cu doi ani în urmă, când l-a propus pentru postul de șef al parchetelor din România, Nițu era un om integru. Acum, este terorist, și încă de 25 de ani.

      Nu scapă țara așa repede de TB. E un leu rănit, care va sfâșia tot ce se apropie de el. 

duminică, 15 martie 2015

Ruşine justiţiei române!

      Eu am locuit vreo trei-patru ani, 1984-1987, în Sectorul 5 al Capitalei, în Prelungirea Ferentari. Dar, din păcate, nu ştiu unde se află Primăria Sectorului. Ceea ce nu înseamnă că nu ştiu cum s-au întâmplat acum lucrurile cu Marean Vanghelie, primarul care este, care este nevinovat. Ştiu foarte bine, pe surse. Iată scene şi fapte din viaţa cotidiană de prim gospodar, cum se zice, a blondului edil.

      La secretara lui cu adevărat blondă soseşte luni, la ora 9,00, un ins cu sacou gri şi cravată roşie. "Vreau să vorbesc imediat cu dl. primar Vanghelie! zice musafirul, e o chestiune urgentă!" "Intraţi, că e liber!" În vastul birou al primarului, Marean îl ia în primire pe musafir: "Cine eşti dumneata?" "Mă numesc Popescu, sunt patron constructor şi am câştigat licitaţia de renovare a grădiniţelor 1, 2, 3, 4, 5... din sector. Am primit vreun milion de euro în cont chiar alaltăieri..." "Să fii sănătos! Şi ce vrei?" "Păi, cum să spun, vreau şi eu să fiu recunoscător." "Bă, mai citeşte dracului nişte almanahe, eu nu vreau nimic de la nimeni, nici măcar de la câştigătorii de contracte... Şi cu cât zici că ai vrea să fii recunoscător?" "Păi, cam cu 20 la sută". "Mare belea eşti! Ai noroc că sunt într-o zi bună, Oana mi-a anunaţat vestea că-mi va dărui un al doilea băiat, că primul e în America, student, un golan, îmi place de el... Şi mai ai noroc, că astăzi se împlinea a 73-a lună în care n-am umblat la cardul de salarii. Dacă nu apăreai, trebuia să umblu, ori cardul ăsta e pentru zile negre. Ai banii?" "Da, uitaţi punga de plastic, sunt exact cât trebuie". "Bă, nu trebuie chiar atât, e cam mult, hai s-o facem jumi-juma! Ce să spun, e şi pungă de Kaufland, o mizerie..." "Dom' primar, insist!" "Bă, se vede c-ai citit almanahe; dacă insişti, asta e. Îi iau şi să mă anunţi când eşti liber într-o seară, că dau de băut..."

       Pentru un asemenea om de caracter trebuie emis mandat de arestare pe 30 de zile?! Ruşine justiţiei române!

vineri, 13 martie 2015

Cu Ciconia Ciconia se poate, cu Băsescu ba!

       În comuna musceleană Schitu Goleşti, de la marginea Câmpulungului, un gospodar a zis să mai abată atenţia publică de la arestările pe bandă rulantă de la DNA şi reclamă o barză şi familia ei care-l deranjează noaptea din cuibul construit într-un stâlp de electricitate din faţa casei. Plus că barza (nume de...catalog Ciconia Ciconia) nici nu plăteşte legala taxă pe stâlp. Ministerul Mediului a acceptat cererea gospodarului şi a emis un ordin de mutare (relocare!) a cuibului. Deşi specialiştii susţin că la începutul lui aprilie, când revine din Africa, barza va merge exact la cuibul pe care ea şi familia îl au de zeci de ani. Degeaba Ministerul Mediului mută cuibul la 600 de metri, barza va veni epuizată şi se va apuca să-şi reconstruiască cuibul în acelaşi stâlp, cu sau fără taxă, cu sau fără ordin de la Minister. Stâlpul acela e acasa ei de peste vară, nu ăla pe care i-l fixează cei de la Mediu.

      În schimb, după patru luni de când e pensionar, fostul Traian Băsescu nu părăseşte Vila Lac 3, reşedinţa prezidenţială, beneficiind de telefon cu fir roşu, neascultat de organe, de pază şi protecţie şi de tot ce mai presupune locaţia. Aş face şi eu o reclamaţie la Ministerul Mediului să-l mute pe pensionar din locuinţă printr-un ordin. Pot şi dovedi de câte mii de ori este mai toxic Traian Băsescu decât o barză care doar că-i deranjează somnul gospodarului din Schitu Goleşti cu clămpănitul ei din cioc când îşi hrăneşte puii.

joi, 12 martie 2015

Marea Șantajeală

        Cine-și închipuie că țara a scăpat de Traian cel mare și viteaz este un naiv fără pereche. Omul este cea mai mare pacoste pe capul românilor din ultimii 25 de ani. Ieșit moț de rahat dintr-o clasă politică formată din oameni fie slabi de minte, fie șantajabili, fie ocupați 24 de ore pe zi cu jaful național, TB i-a încălecat și-a zburdat printre ei precum schiorii de mare slalom.

       Acum, omul e pensionat, are probleme cu justiția cât pentru zece vieți, dar nu se dă prins.  Ca un Rambo de gherilă urbană, are toate simțurile ascuțite și cum se apropie lațul, cum scuipă, răcnește, trage din orice poziție, scoate filmulețe cu care îi pune la punct pe mai marii zilei din administrație și din justiție. Cum poate fi citit filmulețul cu punerea la punct a Laurei Codruta Kovesi, dacă nu ca o atenționare de genul va atingeți de mine, scot filmulețe cu miile și praf vă fac pe toți, lansez pe surse chiar și uinformații clasificate. Nu e bine, domnule chestor, nu e bine doamna procuror șef! pare a le spune, neuitând să le amintească faptul că el i-a pus în funcție cu stiloul lui cu peniță de aur. Marele șantaj a început.

      Cum pâine ioc!, românii se uită la tv ca la circ de dimineața până seara, doar-doar lațul se va strânge în jurul Nașului de 10 ani din Dealul Cotrocenilor. Va mai curge multă apă pe Dâmbovița, se vor vărsa sute de Olturi în Dunăre, și omul nu se va preda cu una, cu două. Ați văzut cum l-a plimbat o lună și o săptămână pe Iohannis până i-a dat voie să intre în Palat? Vedeți cum au mai trecut trei luni și nu-i eliberează reședința? Omul e tare. E o pacoste de care nu scăpăm prea curând.