joi, 5 ianuarie 2017

Strigoiul de pe acoperișurile Cerului

                    
                       Cititul la ore fixe, dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin.
                                                               *
      „Mult mai departe ajung în poezie/cei care au viteza de înaintare cea mai mică” (Ion Zubaşcu)
                                                               *
      Toată opera lui Cioran este jurnalul unei trăiri dramatice şi tragice în timp de pace. Tragicul cotidian dintr-o garsonieră pariziană şi de pe străzile şi parcurile capitalei Franţei. Opera “scepticului de serviciu” Cioran e oglinda stendhaliană (din cioburi inegale) plimbată de-a lungul drumului, care reflectă melancolii, tristeţi mai mici, tristeţi mai mari, disperări metafizice, disperări schimbate “cum schimbi cămăşile”,  în care omenirea se recunoaşte în profunzimea ei, de la “depresiunea morală, pentru sufocarea în nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat” (s.DAD) până la interiorul război devastator, până la frica absolută - “turnul de fildeş al fiecăruia”.  “Vine o clipă în care fiecare îşi spune: Ori Dumnezeu, ori eu, şi se aruncă într-o luptă din care amândoi ies împuţinaţi”. În oglinda aceasta din cioburi, omenirea se uită buimacă şi vede neantul de zi cu zi, vede cum alunecă spre “punctul cel mai de jos al sufletului şi al spaţiului, către antipodul extazului, către izvoarele Vidului”.
                                                                 *
       Poem - expresionist - în nouă cuvinte, și acelea scurte: „Când scriu,/cât scriu,/îmi iau măsură/la sicriu…!” (Adrian Alui Gheorghe)
                                                                 *
        Autorul de romane istorice trebuie să fie un prozator prezbit: adică să îndepărteze locuri, timpuri și personaje, să-și lungească brațele și să le pună pe toate în mișcare de la cât mai mare distanță. Ca, de altfel, și regizorul de astfel de filme, care depărtează din când în când obiectivul pentru a ne arăta dealurile pline de oști atacându-se pe viață și pe moarte.
                                                                   *
        "Patologia lecturii se leagă de patologia singurătăţii, pe care o amplifică, o acutizează, o împinge în zone de risc existenţial. Lectura bovarică, lectura escapistă, lectura autistă ne pot arunca într-o intimitate vidă. Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă. Alfabetizarea nondigitală ne învaţă că nu poţi avea prieteni publici. Cărţile ne ajută să ne facem prieteni imaginari, puţini, dar de nădejde. Şi să aducem în sfera intimităţii noastre prietenii reali. Puţini, dar autentici." (Liviu Papadima)
                                                                    *

       Poetul Octavian Doclin, privindu-se în oglindă și văzând un strigoi: „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul).
                                                                    *
       Poetul X, deja septuagenar, și-a dorit toată viața premii, mari, mici, mai importante, mai de prin orășele de câmpie. Într-o joi, a fost anunțat cât se poate de oficial că, în sfârșit, joia viitoare i se va decerna un premiu național într-un oraș dintre deal și munte. S-a bucurat vreun sfert de oră, înainte de somnul de la amiază care a devenit somnul de veci.
                                                                     *
      O clipă de tăcere descrisă de Boris Vian: „A fost un moment de emoţie intensă, ai fi putut auzi ţipând o muscă violată” iar un sunet strident e prezentat aşa: „claxonul scoase iarăşi sunetul de şopârlă ungurească răcită”
                                                                      *
      Citindu-i romanele realiste, constați că prozatorul X este un fel de istoric daltonist.
                                                                      *
       În timp ce urmăresc eu, la luminoasă lampă de birou, întâmplările de-a mirărilea din Maestrul și Margareta, în miez de noapte, îl văd pe Woland ițindu-se discret dintre file și făcându-mi semn cu arătătorul îndoit, chemându-mă la o preumblare nocturnă. Cu geana ostenită mă întreb: să pactizez, să nu pactizez?
                                                                       *
      Personajul principal din romanul Judecată măgărească de Nicolae Țăranu este, ați ghicit, un măgar, dar ce măgar!: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”.
                                                                        *
      Cum beau vodcă activiștii de la Kremlin în romanul „Gde Buharest” al regretatului Constantin Stan: „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”.


sâmbătă, 17 decembrie 2016

Un parodist





Ștefan Al.-Sașa – Poezie indirectă – a la maniere de… - (Editura Fundației Culturale Libra, 2016). Ștefan Al.-Sașa este un poet onorabil, dar un parodist de anvergură, unul dintre cei mai buni de astăzi, demn urmaș al unor George Topârceanu sau Marin Sorescu, ca și aceștia înnobilând un gen literar socotit îndeobște minor. Volumul acesta e un fel de antologie a poeziei române, în ordine alfabetică, de la Adrian Alui Gheorghe la Florina Zaharia, între aceștia fiind incluse nume celebre, de la Arghezi, Bacovia, Blaga, Beniuc, Blandiana, Bogza, Brumaru, Danilov, Dinescu, Macedonski, până la Pillat, Sorescu, Nichita, Vișniec… Sașa are umor cât cuprinde, dar și ironie fină, iar, în plus, lasă senzația de ușurință în a intra în maniera unuia sau altuia dintre poeți. Iată ultimele două strofe din Suprema târfolină, după Emil Brumaru: „O, meșa blondă precum toamna curvă/Purtată când orgasmele aveai/Îți selecta judicios clienții,/Iar dosul cât o insulă-n Hawaii//Cu fesele cum pârtiile de schi/Ițindu-se obraznic sub chiloți,/Îmbrățișa obscen cadou-acela/Pe care îl dădeai râzând la toți”. La Beniuc, mărul de lângă drum devine „scaietele din poteci”, lecția despre cub a lui Nichita e aici „lecția despre con”, de la Macedonski, rondelul rozelor ce mor e întors în „rondelul rozelor ce cântă”, iar mistrețul cu colți de argint al lui doinaș devine „butoiul cu cep de safir”, acesta din urmă fiind o adevărată capodoperă a genului. Măcar trei strofe să cităm: „Un boss din Vaslui agreând băutura/spre via-brodită pe dealuri urca./Sleindu-și cu pas apăsat arătura,/cânta o romanță de of și spunea:// - Săriți să aflăm într-o cramă discretă/butoiul cu cep de safir, pântecos,/ce-i ține dosit în secret o brunetă/licoarea bătrână și izul tomnos…/ - Baroane, spuneau acoliții cu jeep-uri,/butoiul acela un e de găsit./Deci haide să bem cunoscutele șipuri,/umplute cu sânge de zeu pârguit…”








             




vineri, 16 decembrie 2016

Tăriceanu la pușcărie

       Și Iohannis, și Tăriceanu, au recunoscut că au avut o întâlnire informală. Nu spune însă niciunul ce au discutat. Dulapul sas de la Cotroceni poate părea mut, dar Călin, ba! Ei, sigur au vorbit despre întoarcerea rezultatelor alegerilor. În sensul că „a câștigat PSD alegerile, dar nu se pune, tu faci coaliție cu noi, cei de dreapta, și te punem noi ceva pe la PNL, eventual șef la loc!” Se pare că Tăriceanu îl preferă pe Dragnea, pentru cele câteva portofolii de miniștri plus postul lui de omul 2 în stat, adică președinte de Senat. Proastă alegere pentru unul ca el, care are trădarea în sânge (v. spargerea consecventă a PNL-ului din 90 încoace).
       Fac pariu aici că-n șase luni, Tăriceanu va fi un penal adevărat, iar ALDE va fi o scurtă istorie. Să ne amintim de generalul Gabriel Oprea, care n-a vrut să trântească guvernul Ponta la moțiune. La prima ocazie, a fost debarcat, pus sub urmărire penală, declarat plagiator, iar partidul lui UNPR desființat ca un srl de cartier.
        Asta-l paște pe Tăriceanu, chiar dacă e de lăudat că măcar acum nu-și trădează aliații.

        P.S. Interesant e că Sasone nu l-a invitat la Ziua Națională de la 1 Decembrie pe Tăriceanu, pentru că era penal, dar l-a invitat la Cotroceni la o întâlnire...informală să schimbe votul românilor. Atunci nu mai era penal.

duminică, 11 decembrie 2016

Un tip vulgar – „nu-l interesează decât adevărul”



              

         Un scriitor anonim din secolul XVI a avut până acum doi cititori: eu și Vasile V. Posteritatea anonimului scriitor are de suferit în proporție de 50 la sută, pentru că Vasile V. tocmai a murit.
                                                                         *
          Imagine din Ștefan Roll: „În noaptea aceea priveam pisicile negre pe acoperișuri, cum intrau, una câte una, în lună”.
                                                                          *
         La un târg de carte, un domn cu părul cărunt are la standul lui un singur titlu, dar ce titlu: Enciclopedia Britanică. E stingher ca un cerșetor în holul Operei din Viena la Concertul de Anul Nou. Deși prețul e afișat în două-trei locuri pe raft, chiar cu litere aurii în relief, aproape toți vizitatorii îl întreabă: „Cât costă?” „Cinci mii de euro”, răspunde cât se poate de amabil, deși se observă de la o poștă că le-ar sparge capetele cu sadism. Pentru că toți întreabă, nimeni nu cumpără.
                                                                            *
       Jules Renard zice: „Lărgime de spirit, îngustime de inimă”. Dar, de ce să nu vedem și îngustime de spirit cu lărgime de inimă, fenomen la fel de pernicios? Și de ce să nu-l completăm pe Renard în stilul său cinic: Îngustime de spirit care se conjugă perfect cu îngustime de inimă? Natura umană pare a prospera...
                                                                          *
         Un domn publică aforisme într-o revistă și le semnează cu titlul în față: prof. univ. dr. E de așteptat să citești într-o gazetă de profil o rețetă de papanași cu gem de mure semnată de o doamnă rubensiană cu acad.dr.ing. Marghiolița Aprotopopesei.
                                                                            *
        Pascalopol din romanul Solstițiu tulburat de Paul Georgescu declară că are un singur principiu, care se înmulțește în câteva minute prin sciziparitate: „nu transforma în enigmă ceea ce e limpede”, „dacă suntem părtași la câștig, împărțim și la pagubă”, „lucrul important se gândește de cu seara”, „până nu văz, nu crez...”
                                                                             *
          Niște veleitari amatori, geniali în felul lor.
                                                                                  *
          În romanul Tălpi. Șotron de Nichita Danilov, Doctorul Noimann – cel care alternează perioade de două-trei săptămâni de beție cruntă cu perioadele de două-trei săptămâni de abstinență, hrănește peștișorii din acvariu cu picături de vodcă, pentru a-i ...umaniza.
                                                                                   *
      Socrate: „Așa e el, un tip vulgar, nu-l interesează decât adevărul”.  În zilele noastre, de constatat, nu prea mai sunt mulți oameni vulgari.
                                                                                    *
      A visa înseamnă a nu-i înțelege pe onirici.
                                                                                     *
       Ce Imn!: „Încă o dată frumusețea a învins:/lângă obrazul tău viermele/se prefăcu în fluture” (Adrian Alui Gheorghe).
                                                                                      *
       Fac rost din când în când de câte o băutură atât de tare și de neprietenoasă, încât sunt mereu tentat s-o arunc după ce mai beau din ea doar un degetar. Dar, vine o zi binecuvântată când merge un pahar întreg și-mi declanșează o jumătate de idee. Pe la paharul al treilea, ideea chiar se rotunjește. Și nici nu mai are importanță dacă ideea e bună sau pot s-o arunc până alte trei pahare îmi aduc o alta...
                                                                                       *
      Tolstoi găsea că analfabeții din vremea lui erau mai înțelepți decât învățații pentru că „în conștiința lor nu e încălcată succesiunea firească și rațională a importanței lucrurilor, a problemelor”. Nici analfabeții din zilele noastre nu sunt vreun pericol, ci semidocții care știu totul neștiind nimic și conduc lumea.
     (text apărut în revista Acolada, nr. 11/noiembrie 2016)

luni, 28 noiembrie 2016

Andrei Mocuța, un poet ludic

Andrei Mocuța – Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016). Pe coperta a patra, Vasile Dan ne lămurește că volumul acesta este „un jurnal liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România la începutul verii lui 2014”. Am putea completa că e chiar mai mult. Să zicem că un  fel de ghid al Barcelonei, ghid de colorat ...cu imagini poetice de tânărul autor. Poetul Andrei Mocuța, ca și prozatorul cu același nume, este unul savuros, ludic, urmuzian uneori, suprarealist când e cazul. De citat poemul „în duet cu Romulus Bucur, visat în noaptea de 3 spre 4 iunie”, poem parodic urmuzian: „Un distins maestru Zen,/cu monoclu și joben,/s-a întors dintr-un duel/fără mâini și vai de el.//De vină-i un samurai/care l-a amenințat: „Te tai/dacă leafa ta nu-mi dai!”//Și acum maestrul n-are/nu doar brațe, nici picioare,/cum va mai trăi el oare?//„De picioare n-am nevoie”,/s-a distrat maestru-n voie,/„și-n loc să purtați inele,/veți fi voi mâinile mele”. Poetul e mereu inspirat de plimbarea prin mărețul oraș catalan, creionând savuroase scene sau portrete: „Singurul scoțian pe care l-am văzut în Barcelona/e nedesprins de barul hotelului nostru,/stă noapte de noapte pe terasă și aprinde chibrituri/apoi le stinge direct în paharul de whisky.//Nu mă pot abține să mă holbez la picioarele lui/păroase și la kilt în timp ce întunericul/ia foc și se stinge în pahar.//Din când în când își taie câte un deget cu briceagul,/iar când îi mai rămân două, aprinde ultimul chibrit/și spune: Aye! Nu-i așa că arde cu o flacără minunată?” În același ton jucăuș sunt evocați Don Quijote însoțit desigur de Sancho Panza, Salvador Dali, Pablo cel anonim, Cristofor Columb... Sunt presărate prin volum mai multe poeme erotice, adevărate bijuterii și niște pictopoeme greu de reprodus aici.

duminică, 27 noiembrie 2016

Carte nouă de poezie




Gela Enea – Neurophobia (Editura RAFET, 2016). Volumul acesta este cel de-al patrulea al poetei craiovene. Deja titlul trimite la o poeziei a angoasei, o poezie cu multă tensiune, înscrisă într-un imagism pronunțat: „spleenul împrăștie deșert negru/pe străzi/pe clădiri/pe inima mută a lucrurilor//închisă/ușa casei prinde miros de buchet oxidabil/crește în punți de iederă”. Sau: „ochii sunt două patinoare rotunde/pe care-alunecă făpturi bizare/glezne subțiri mi-ating retina/într-un ritual de împerechere ad-hoc/neagră/privirea între ieri și azi...” Lumea poeziei Gelei Enea este una în general neagră, absurd-metafizică, în care cei „vii își cară în spinare morții”, iar „păpușile/duc în pântece de porțelan/copii nenăscuți”, în care sunt „pretutindeni stâlpi”, iar „în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme/din care/cuvintele cad/ploaie cu grindină”, o lume cu „păsări bolnave clocind întuneric”, o lume cu „igrasie cărămizi miros de urină încinsă/perimetru înconjurat de sârmă ghimpată”. Efectul este de cele mai multe ori șocant pentru cititor: „când va răsări luna plină/prin lanuri de stele va tăia coasa/sub căpițe de lumină/sufletul nostru va tremura/nu de frig/ci de moarte”, moartea care „caută solidaritate de grup/regie mută/onomatopee dumicate în esofag”. De altfel, tema morții o prinde cel mai bine pe poetă, ca-n acest fragment care poate fi considerat un poem în sine: „desenați moartea/mâini harnice pun pe hârtie lumânări/cimitire/piața universității/manifestanți cu pancarte hilare/numai fata aceea/care stă la fereastră/desenează o zână/cu o coroană de margarete pe cap/și sub gene/cu lacrimi mici//atât de frumoasă crezi tu că e moartea/întreb cu mintea cusută pe dos/frumoasă sunt eu/îmi răspunde/moartea e sub lacrimile mici”. Fără note false sau artificiale, poezia Gelei Enea este una de-o anume forță, de o tensiune autentică.