joi, 23 martie 2017

O monografie lirică și nostalgică




         Ileana Roman este poetă șaizecistă, afirmată în grup cu Constanța Buzea, Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Ilie Constantin etc. A fost apropiată prietenă cu Nichita Stănescu.  A debutat în celebra colecție Luceafărul cu un titlu superb: Nașterea zeiței. Trăiește de-o viață la Turnu Severin unde scrie, dar unde este și un neobosit activist cultural, în sensul cel mai nobil al cuvântului: lansează generații de poeți prin cenaclurile pe care le păstorește, organizează festivaluri literare și târguri de carte, îndrumă autoritățile locale spre ieșirea din provincialism. Iar ca poetă este într-o continuă căutare, evitând vădit manierismul, scrisul industrios, publicând volume destul de rar și fiecare în parte respirând un aer proaspăt.
         O asemenea apariție editorială mai puțin aparte în lirica Ileanei Roman  este volumul recent Gură la deal (Editura Ștef, Drobeta Turnu Severin). Aș zice că e vorba de un fel de monografie lirică și nostalgică a satului copilăriei poetei, un pitoresc sat din Mehedinți, satul care „se vede din cer/în chip de corabie,/un pic mai lungă decât a lui Noe”. În general, poetă lirică prin excelență, de data aceasta Ileana Roman aduce în poeme (și) fapte și întâmplări, epic și dramatic, așadar, dar și personaje pitorești de acum șase-șapte decenii, cu graiul lor local, cu ciudățeniile lor, ancorate adânc într-un univers ce părea imuabil, dar care, în realitate, începea a se schimba dramatic sub ochii lor.
         Cu ajutorul metonimiei, meșteșugit folosită, poeta creează cu o nostalgie bine disimulată poeme nu doar inspirate, dar și rotunjind, cu prodigioasă imaginație, vreo bijuterie pentru o copilă, ca acest Ineluș-învârtecuș: „Ies în tindă să văd luna/ca să mă vadă și ea./Mă vede și-mi ridică poalele cămășii/de noapte peste sat/până la culme la tufari/unde cerul stă în genunchi și nici nu se roagă(s.m. DAD)./Încet, încet mă subțiez, mă alungesc/până sunt toată o mână/până ce mâna apucă luna/până ce nu știu ce să fac cu ea./Cum stă ineluș-învârtecuș/luna pe degetul meu al mic,/văd infinitul mic mai mic/decât ineluș-învârtecuș/de pe degetul meu al mic”. Dar, satul n-ar fi sat nostalgic dacă i-ar lipsi scenele de dialog cotidian mai ales în faptul dimineții, cu taifasul nostalgic și deopotrivă plin de umor, mai voit, mai involuntar, redat de poetă autentic, fără note false. Iată Surorile Kessler: „- Scoal la deal,/că se sui soarele-n culme la tufari./Mă scol și o aud vorbind prin curte cu găinile:/Fire-ți arsâte de sparte, iar vreți boabe,/lăsai poarta deschisă degeaba,/huo, Mindilico,/nu mai mânca mâncarea puilor!/Auzi, zice către mine văzându-mă în tindă,/mai ții minte de puicile alea două albe,/înalte și frumoase, cele mai frumoase din sat,/ca niște prințese erau,/de le zicea tată-tău nu știu cum.../- Surorile Kessler./- Așa, alea de cântau frumos la televizor/și erau gemene și albe ca spuma./Când le-a tăiat Gicu, că se făcuseră găini,/tată-tu n-a vrut nici să guste din ciorbă./L-am văzut plângând pe ascuns./- Să nu mai zici că era om rău./- Păi, era bun numai cu alea, cu curviștinile”. De remarcat confuzia voită, de efect, dintre găini și surorile Kessler. Și încă un portret savuros, al lui Nelică: „- Mai bine a dus-o unchi-tu Nelică/din sticlă în sticlă/și din muiere în muiere./Altă avere nu avea./A murit la 60 de ani,/era de-o seamă cu nucu ăsta,/ar fi împlinit acu 70./- Păi nucu n-are nici 30/l-ai pus o dată cu fântâna./- Eu nu zisăi de nuc,/poate de podul de ciment”.
 Găsim reconstituit satul și din asemenea tablouri mișcate, ca să zic așa, dar și din peisajele cu „gură la deal” din titlul volumului. Gura la deal este momentul dinainte de amurg,  de la chindie, fiind locul dintre soarele coborând și deal. Volumul Gură la deal nu seamănă cu niciunul din volumele anterioare ale Ilenei Roman și sunt convins că nici următorul nu va semăna cu acesta. Foarte atentă cu ținuta grafică a cărților sale, și aceasta este impecabilă, cu coperta și grafica în policromie aparținând lui Valentin Vasilescu.

miercuri, 22 martie 2017

Cum s-a lăsat Jules Renard de vânătoare

M-am înțeles cu prietenul meu Șerban Tomșa, minunat romancier, pe fb sau aci, pe blog, că vânătoarea e o barbarie. Mi-o confirmă Jules Renard în celebrul său Jurnal, în câteva fraze, explicând cu emoție cum a pus pușca-n cui:
„Ciocârlia se înalță. Mai departe, se va așeza pe un bulgăre de pământ.
E primejdios să ai o pușcă. Ți se pare că nu ucide. Trag nu ca s-o ucid, ci doar să văd ce se va întâmpla. Mă apropii. Ciocârlia zace pe burtă, picioarele i se zbat, ciocul se închide și se deschide, se cască; forfecuța taie sânge.
Oh! ciocârlie, de te-ai putea preface în gândul meu cel mai gingaș, în remușcarea mea cea mai scumpă!
A murit pentru alții.
Mi-am rupt permisul și am agățat pușca în cui...”
Era 16 august 1904, ziua din care Jules Renard n-a mai vânat niciodată.

sâmbătă, 18 martie 2017

Moartea lui Ivan Ilici e mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana




            Scriu cu grijă și cu dorința manifestă de a nu mă depăși pe mine însumi.
                                                                 *
Proverb chinezesc - cu conotație sexuală! - evocat de Mo Yan în nuvela Bumbacul imaculat: „Orice broscoi visează să mănânce carne de lebădă sălbatică”.
                                                                *
            Obrazul și fruntea lui Ezra Pound, harta dunelor ondulate de încrucișarea vânturilor dinspre est cu cele din sud, ale celor din nord cu cele dinspre vestul suferinței.
                                                                *
            Portret de scriitor creionat de Charles Bukowski, dacă n-o fi autoportret, în povestirea „Un funcționar cu nasul roșu”: „Randall Harris era cunoscut ca un izolaționist, un bețiv, un individ crud și înverșunat, dar poeziile lui erau brute, brute și oneste, simple și barbare. La vremea aceea scria ca nimeni altul. Lucra ca funcționar de expediții la un depozit de piese auto./.../Îl durea în cur și mai și recunoștea asta: Îmi place să fotografiez căcatul, mi-a zis, asta e arta mea”.
                                                                  *
            Anunț: Cititorii care nu pot ajunge la munte pot fi liniștiți și fericiți. Muntele anunță că nici el nu poate ajunge la cititori.
                                                                   *
            Naratorul elev din romanul lui Bora Cosic Rolul familiei mele în revoluţia mondială e uşor retardat şi alienat, năuc, oarecum rebel,  dar şi amoral fără să ştie, din aceste trăsături rezidând candoarea lui, amintind de Holden Caulfield, eroul narator din De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger: „Eu am rămas mult timp copil, tot restul a venit după. Eram băiatul îmbrăcat în paltonul mamei, încălţat cu pantofii bunicului, având în schimb un trenci de la un pilot american, mort, se-nţelege. Locuiam împreună cu soldaţii într-o unitate militară. Preocupările principale ale familiei erau: desenatul, gătitul, udatul florilor, oricum mereu ofilite. La început credeam că toţi copiii se fac cu ajutorul unei pilule ascunse în cutia pe care scrie Pericol de moarte şi se nasc prin burtă. Credeam că, după ce va veni libertatea, se va interzice consumul de alcool şi voi învăţa să cânt la vioară, dar nu s-a întâmplat aşa”. De observat amestecul de voioşie şi amărăciune adâncă.
                                                                    *
            Eseistul IPB scrie apăsat, puținele idei le bolduiește, pe altele le scrie și cu bold, dar și cu italice, să ne intre bine în conștiință. Cred că ar trebui să le strecoare așa, în treacăt. Că, vorba pașoptistului, cel înțelept va înțelege. Doar să aibă ce...
                                                                    *
            Spectacolul oferit de diaristul Cioran din Caiete este total. Omul este un cabotin superior („31 oct.1969. Azi-dimineaţă m-am gândit deodată la mama lui Kant”), e autoironic („Azi-dimineaţă, acces de activitate: am dat două telefoane”), dă cu tifla criticilor, direct sau aluziv, el, cel considerat cel mai mare stilist francez după Flaubert („Criticii sunt codoşii literaturii” sau: „Tot ce e stil mă oboseşte dincolo de orice închipuire”), îşi toacă la infinit obsesiile („Îmi reproşez că n-am făcut nimic ca să evit să mă nasc”), pune diagnostice exacte scrisului său („Pentru mine, a scrie înseamnă a omite. Ăsta e secretul laconismului şi a eseului ca gen”), îşi cultivă consecvent paradoxul („Să fii ignorat, neînţeles, solitar – nu văd ce-ţi trebuie mai mult să fii fericit” sau: „Viaţa  este un lucru extraordinar – care nu are nici un sens”), se alintă (...„n-am fost niciodată destul de sănătos ca să pot vorbi despre Boală”).
                                                                  *
            L-a tot citit și recitit pe Virgil Mazilescu și n-a înțeles nimic. El tot căuta o rimă și n-a găsit.
                                                                   *
            Prietenul meu bătrân, înainte cu o săptămână de a muri, cu studii de filozofie la Moscova: „Moartea lui Ivan Ilici e chiar mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana, pe care l-am văzut în 1967!”
                                                                    *
            În interviuri, scriitorul e întrebat adesea ce scrie, la ce lucrează. Cititorul ar trebui întrebat la ce nu lucrează.

marți, 14 februarie 2017

Ultimele zile ale lui Eminescu la Timpul




            Nicolae Georgescu – originar din satul Jupânești – Argeș, pe Râul Doamnei – este critic și istoric literar, profesor, dar și, fără îndoială, cel mai bun eminescolog al momentului. Nimic din ce privește pe poetul național nu-i e străin, fiind cea mai autorizată voce. A publicat chiar o ediție a tuturor edițiilor (27 la număr) lui Eminescu la Editura Academiei. Vreme de mai bine de un an, în revista Argeș, a analizat poezia lui Eminescu din punct de vedere strict filologic. Recent, a publicat volumul Eminescu: ultimele zile la Timpul – Documente, informații, ipoteze, prezentate și comentate (Casa Editorială Floare Albastră, București, 2016). Cartea este structurată, după cum spune autorul în Prefață, „după un model natural: cercurile pe care le face o apă lină când dai cu o piatră în ea”. Da, capitolele se numesc: Primul cerc: vorbe și fapte; Cercul al doilea: fapte și vorbe; Cercul al treilea: fapte, fapte, fapte...; Cercul al patrulea: vorbe, vorbe, vorbe; Cercul de margine și Cercul de catifea.
            Cu tenacitate și cu aplicație de detectiv literar, N. Georgescu reface traseul lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883 și din cele precedente. „Secvențele acestui traseu, mărturisește autorul, au fost developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii 30 ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, și apoi, reluate în 1924, cele ale lui Vintilă Russu Șirianu abia în 1967, amintirile lui Al. Ciurcu în 1911, procesul verbal al poliției se descoperă în 1922 și se publică abia prin anii 50 ai secolului trecut...”  Documentarea este marcată de acuratețe, de minuție, N. Georgescu având avantajul, față de alți istorici literari, că a lucrat ani de zile într-un colectiv de eminescologi și că a parcurs la Biblioteca Academiei toată presa referitoare la Eminescu, dar și manuscrise și documente. Volum de volum, el tot revine, punând cap la cap, aceste numeroase surse și reconstituind o foarte interesantă și controversată perioadă din viața poetului.
           

vineri, 3 februarie 2017

Dâra degetelor pline de cerneală violetă



                        
            Totul e să avem răbdare; o zi, un deceniu, un secol, mai multe... Timpul scoate la lumină pe zidul unei biserici o pictură din secolul XIV. Scena biblică se ițește timidă de sub alte două straturi de pictură din veacurile mai recente. Așa și cu înțelesurile cărților vechi.
                                                                 *
      Când eminescologul Petru Creția își ia o scurtă vacanță și scrie îndurerat în Cartea de Onoare a Memorialului Ipotești, unde era angajat: „Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre cei mai mari poeţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei toţi ai lui, noi cu înaintaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva. Petru Creţia, 1. VIII. 91”.
                                                                    *
                         În nuvela Lacul rău de Vasile Voiculescu, pescarul Gheorghieş, pescar...dinainte de a se naşte, moare înecat pentru că încalcă trei tabu-uri: 1) vrea să traverseze iazul după ce băuse vin şi era excitat de o femeie de la nuntă; 2) nu-şi face cruce înainte de a se arunca în valuri şi 3) tulbură tihna lacului în zi de duminică. E atât de convingător Voiculescu, încât atunci când vrei să te răcoreşti în ştrandul Ostroveni de pe malul Oltului la Vâlcea, îţi aduci aminte  brusc de aceste tabu-uri şi renunţi în favoarea unei prăjiri pe mal, cu o halbă rece de bere în faţă.
                                                                    *
                        Stendhal: „Iubirea este singura pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi”.
                                                                     *
                    Spectacolul cotidianului la Petre Stoica. Întâmplările mărunte din grădina cu mărar, din coteţul cu iepuri, cu alămuri din chioşcul parcului, cu zeppelinul cu care poetul vrea să facă înconjurul judeţului preferat, spectacolul literaturii în care se împletesc lucrurile mărunte, de la ţelină şi scoruşe, şi cele imaginare, de la vapoarele cu zbaturi de pe Mississipi din gravuri... Iar spectacolul nu e sugerat, el este explicat programatic de poet: „Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit/nu sunt clovn pentru cât aţi plătit e destul/v-am arătat peştişorul japonez din acvariu/meditând la soarta avioanelor de tip supersonic/am făcut între versuri şi câteva salturi mortale/dar nu le-aţi văzut am adus câteodată pe scenă/capra fongraful broasca blajină şi inima mea/vă rog îndreptaţi-vă acum spre casele voastre/în lume  e-o veselie mare şi plouă şi plouă/mereu/casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi/în stagiunea viitoare vă arăt şi câteva mostre/de came de diavol tuturor salut”.
                                                                   *
            Cititorul ipohondru. Ca o moară toacă volum după volum urmărind bolile diferitelor personaje și se instalează în fiecare dintre maladii, le trăiește cu înfrigurare, le povestește medicilor și prietenilor „suferințele” sale...
                                                                    *
            Venind dintr-o lume patriarhală într-un război ilogic, iar din acesta direct în socialismul care se instala tropotind în cizme de import, oamenii romanului Îngerul a strigat de Fănuș Neagu se pierd buimaci într-o băltoacă a nostalgiei fără fund. Ei sunt pitoreşti, comici şi tragici deopotrivă, de o dulce melancolie, cu destine senzaţionale şi cu nume pe potrivă: Che Andrei, Costică Gurafoii, Fălcosu, Titi Şorici, Ouleaţă-ţiganul, Neicu Jinga, Schelete, Bonfaier, Bijulică Bagdad, Gicu Catâru, Trenu Anghelina, Magaie Ciutu...
                                                                      *
            Lectura ca abrutizare: „Modalitatea eficace de a scăpa de tristețe: să buchisești (?) în dicționarul unei limbi pe care n-o cunoști prea bine, să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești niciodată. Abrutizarea e un antidot pentru toate durerile sufletului”. (Cioran).
                                                                      *
            Printre rândurile cărții vezi vag dâra degetelor pline de cerneală violetă a autorului.
                      (fragmente apărute în revista „Acolada” nr. 1/ianuarie 2017)