luni, 28 noiembrie 2016

Andrei Mocuța, un poet ludic

Andrei Mocuța – Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016). Pe coperta a patra, Vasile Dan ne lămurește că volumul acesta este „un jurnal liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România la începutul verii lui 2014”. Am putea completa că e chiar mai mult. Să zicem că un  fel de ghid al Barcelonei, ghid de colorat ...cu imagini poetice de tânărul autor. Poetul Andrei Mocuța, ca și prozatorul cu același nume, este unul savuros, ludic, urmuzian uneori, suprarealist când e cazul. De citat poemul „în duet cu Romulus Bucur, visat în noaptea de 3 spre 4 iunie”, poem parodic urmuzian: „Un distins maestru Zen,/cu monoclu și joben,/s-a întors dintr-un duel/fără mâini și vai de el.//De vină-i un samurai/care l-a amenințat: „Te tai/dacă leafa ta nu-mi dai!”//Și acum maestrul n-are/nu doar brațe, nici picioare,/cum va mai trăi el oare?//„De picioare n-am nevoie”,/s-a distrat maestru-n voie,/„și-n loc să purtați inele,/veți fi voi mâinile mele”. Poetul e mereu inspirat de plimbarea prin mărețul oraș catalan, creionând savuroase scene sau portrete: „Singurul scoțian pe care l-am văzut în Barcelona/e nedesprins de barul hotelului nostru,/stă noapte de noapte pe terasă și aprinde chibrituri/apoi le stinge direct în paharul de whisky.//Nu mă pot abține să mă holbez la picioarele lui/păroase și la kilt în timp ce întunericul/ia foc și se stinge în pahar.//Din când în când își taie câte un deget cu briceagul,/iar când îi mai rămân două, aprinde ultimul chibrit/și spune: Aye! Nu-i așa că arde cu o flacără minunată?” În același ton jucăuș sunt evocați Don Quijote însoțit desigur de Sancho Panza, Salvador Dali, Pablo cel anonim, Cristofor Columb... Sunt presărate prin volum mai multe poeme erotice, adevărate bijuterii și niște pictopoeme greu de reprodus aici.

duminică, 27 noiembrie 2016

Carte nouă de poezie




Gela Enea – Neurophobia (Editura RAFET, 2016). Volumul acesta este cel de-al patrulea al poetei craiovene. Deja titlul trimite la o poeziei a angoasei, o poezie cu multă tensiune, înscrisă într-un imagism pronunțat: „spleenul împrăștie deșert negru/pe străzi/pe clădiri/pe inima mută a lucrurilor//închisă/ușa casei prinde miros de buchet oxidabil/crește în punți de iederă”. Sau: „ochii sunt două patinoare rotunde/pe care-alunecă făpturi bizare/glezne subțiri mi-ating retina/într-un ritual de împerechere ad-hoc/neagră/privirea între ieri și azi...” Lumea poeziei Gelei Enea este una în general neagră, absurd-metafizică, în care cei „vii își cară în spinare morții”, iar „păpușile/duc în pântece de porțelan/copii nenăscuți”, în care sunt „pretutindeni stâlpi”, iar „în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme/din care/cuvintele cad/ploaie cu grindină”, o lume cu „păsări bolnave clocind întuneric”, o lume cu „igrasie cărămizi miros de urină încinsă/perimetru înconjurat de sârmă ghimpată”. Efectul este de cele mai multe ori șocant pentru cititor: „când va răsări luna plină/prin lanuri de stele va tăia coasa/sub căpițe de lumină/sufletul nostru va tremura/nu de frig/ci de moarte”, moartea care „caută solidaritate de grup/regie mută/onomatopee dumicate în esofag”. De altfel, tema morții o prinde cel mai bine pe poetă, ca-n acest fragment care poate fi considerat un poem în sine: „desenați moartea/mâini harnice pun pe hârtie lumânări/cimitire/piața universității/manifestanți cu pancarte hilare/numai fata aceea/care stă la fereastră/desenează o zână/cu o coroană de margarete pe cap/și sub gene/cu lacrimi mici//atât de frumoasă crezi tu că e moartea/întreb cu mintea cusută pe dos/frumoasă sunt eu/îmi răspunde/moartea e sub lacrimile mici”. Fără note false sau artificiale, poezia Gelei Enea este una de-o anume forță, de o tensiune autentică.

luni, 7 noiembrie 2016

Pietrele prețioase ale lui Solomon



                            
        Se știe, înțeleptul rege Solomon a fost plăcut Domnului la început de...mandat, pentru că n-a cerut averi, aur și preamărire, ci înțelepciune. Apoi a cam fost pierdut de femei, care l-au corupt să creadă în idolii lor. Ei, dar nu asta voiam să spun, ci faptul că se scrie în Cartea Regilor cum că Solomon a avut sute de femei străine: moabite, amonite, idumiene, hetite și amoriene. Nu-i așa că sună ca niște pietre prețioase?
                                                                              *
      Cărțile „cititorului” contemporan: cartea de identitate, cartea de vizită, cartea de credit, cartea funciară, cartea de muncă, cartea albă a securității, cartea de bucate, cartea poștală, cartea de alegător, cartea de telefon, E-book, cartea de joc, audiobook, cartea neagră a guvernării, cartea singură pe care se joacă totul...
                                                                                 *
       Dialog din Teodor Mazilu: „Să ieșim la aer, să vedem ce mai e nou în lume, ce gândesc alții, că uite, vine bombardamentul informațional. Avem nevoie de lupta de opinii. Știi ce e lupta de opinii? Grosu: Știu, tovarășe Sandu. Doi oameni  care au aceeași părere și se jenează s-o spună. Sandu: Ești un idiot! Grosu: Mă flatați, tovarășe Sandu!”
                                                                                   *
       După o viață de citit, Manoil nonagenarul cel trist și împuținat la trup s-a ales cu o grămăjoară de pietricele colorate la poalele unui munte de cenușă.
                                                                                     *
        Ziua are dimineață, amiază, seară și noapte.
        Dimineața are amiază, seară și noapte.
        Amiaza are seară și noapte.
        Seara are noapte cât cuprinde.
        Noaptea e fericită în negura ei discretă și creatoare.
                                                                                       *
         În orice biserică, indiferent ce ar citi/cânta preotul, eu nu aud decât jelania abia murmurată a lui Iov cel care aștepta lumina și primea întunericul.
                                                                                        *
        Un portret în nu și nici, portretul lui Leonică din „nuvela pesimistă” Broaște...destule a lui Caragiale: „Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; fața nici oacheșe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos, și urechile le-avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici nalt, nici bondoc, nici subțire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici iute, nici deștept, nici prost. Cu un cuvânt, nici prea-prea, nici foarte-foarte. ”. Așadar, un portret exemplar făcut în conotație negativă, un portret în nu și nici.
                                                                                      *
         Între bibliotecă și bordel se află mereu o cârciumă. Luciditatea trebuie pierdută treptat.
                                                                                       *
         Jules Renard, cenzorul ironic al vremii sale: „E o carte despre care spunem: S-o citim imediat ca să nu trebuiască s-o citim mai târziu!”
                                                                                        *
        Poemele numeroase ale cărții, frumoase ca florile galbene de păpădie. Peste o vreme, cititorul și le-aduce aminte, vrea să să le revadă. Dintre file zboară un puf alb-cenușiu, ca un nimic multiplicat în milioane de puncte zburătoare.
                                                                                          *
          Poem concentrat de Leo Butnaru într-un vers, Monostihul frumuseții: „Câtă frumusețe în ceva ce nu se vede! – Aerul...”
                                                                                         *
        Zisa lui Isus, ca un testament al fiecărui scriitor de la noi și de aiurea, de ieri și de azi: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați”. (Ioan, 16; 12).

duminică, 30 octombrie 2016

Daniel Pișcu



Daniel Pișcu – Per amorem (Charmides, 2014). Deși provine din Cenaclul de luni, poetul optzecist Daniel Pișcu nu prea seamănă cu niciunul din cei trecuți pe acolo, experimentând totuși mai mereu, dar în alte direcții. În volumul acesta poetul face niște portrete „per amorem”, texte empatice scrise cu (auto)ironie caldă, amintind mai curând de un Petre Stoica decât de congenerii Cărtărescu, Iaru, Ghiu, Vlasie sau Stratan: „Văru-meu Nuțu/își dorea o iubită./Dar n-a avut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă politică./Dar n-a făcut!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă armata/toată./Dar n-a făcut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să inventeze ceva/mare, mare, mare!/Și a inventat sinuciderea!” Tot pe linia aceasta, a personajelor de album familial, Tanti Dorina: „Tanti Doorina/vorbea franțuzește/impecabil/deși era doar profesoară de istorie./Conversam, discutam/erudit./A murit singură/cum a și trăit,/de la minus/la plus infinit”. Găsim aici și câteva portrete făcute cu căldură regretaților săi colegi Alexandru Mușina, Ion Stratan sau Mariana Marin. Iată pe cel din urmă, Mady: „Era să mă-ndrăgostesc și eu,/ca atâția alții, de ea./Era o candidă stea./Era ca o Anna Frank/în viața asta terestră./Era bonomă, docilă și tandră,/ca o pictură rupestră./Ne lipsește enorm și acum./Deși pășește încă drept pe drum”. Prin personajele evocate, volumul este unul în fond autobiografic sau pseudoautobiografic, nici nu contează atât, cu toate că încheie volumul sentențios: Despre mine...: „și ceilalți/nu știu/nimic”.

joi, 20 octombrie 2016

Proiect de țară

          O echipă de berbeci stăpânind limba de lemn postmodernă lucrează de zor -plătiți bine, de bună seamă - la Președinție pentru a redacta în vreun an un document strepezit numit pompos Proiect de țară cu bătaie lungă, pe zeci de ani; că mult ne va mai încălzi pe noi, oale și ulcele fiind, că peste 50 de ani vom fi o colonie asiatică sau tot occidentală. O prostie, domnilor, o gugumănie!
          Proiectul de țară este simplu ca bună ziua.
          Suntem a șaptea țară ca suprafață (și populație) din Uniunea Europeană. De patru ani suntem pe creștere economică, anul acesta având cea mai mare asemenea creștere din UE. Alaltăieri seară l-am auzit pe guvernatorul Băncii Naționale spunând: „Niciodată n-am stat mai bine macroeconomic ca acum”. Suntem o țară bogată. O dovedesc multele miliarde de euro care ies pe bandă rulantă din România mergând în conturile celor care au cumpărat România.

         Și, cu toate acestea, la nivel de trai suntem pe ultimul loc în Uniune. De aici ar rezulta proiectul de țară: să crească nivelul de trai al românului în funcție de creștere economică și de bogăția țării. Și raportul dintre cel mai mare și mai mic salariu să nu mai fie de 1 la 150, nici cel dintre pensii de 1 la 1000.

vineri, 7 octombrie 2016

Bibliotecă pentru câinii străzii



               
       O poetă necunoscută a trecut ieri prin biroul meu pentru un minut să-mi lase o carte. Provocată probabil de figura mea de dezabuzat, a  spus euforic, dintr-o suflare: „Omenirea e pe o direcție bună. În curând, poate chiar de mâine, nu ne vor mai trebui haine, vom fi îmbrăcați în lumină, vom fi lumină”. Azi-dimineață, înainte de a pleca la serviciu, m-am verificat în oglindă. Încă nu eram lumină, așa că m-am îmbrăcat; lejer, de vară, dar m-am îmbrăcat.
                                                                       *
       Sus și jos în proză: „Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viața banală a mea, a noastră, a tutulor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenția. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimțind pe ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă!” (I. L. Caragiale)
                                                                        *
       Miliardarul n-are timp să-i plângă pe umăr obiditului. E ocupat până peste cap cu acumularea altor și altor miliarde. La fel, autorul de romane în milioane de exemplare nu se poate apleca asupra vreunui poet, nici măcar din postura de cititor de plăcere. Agentul îi cere un alt best seller și încă unul. Mașinăria nu trebuie blocată de mărunțișuri: metafore, aliterații, metonimii, asonanțe...
                                                                        *
        Despre puțini clasici pot spune ca despre Tolstoi: ei, nemaifiind, sunt mereu prezenți.
                                                                        *
         Relația autor-cititor imaginată deloc ipocrit de  Adrian Alui Gheorghe: „dragă cititorule, ne-am întâlnit ne/privim în ochi ne gândim/poate că ar trebui să ne îmbrățișăm omenește/poate că (tot omenește) ar trebui să ne/strângem unul pe altul de gât”.
                                                                          *
        Vii pe Valea Oltului, în zi de vară, în coloană de sute de mașini, iar în dreptul Mănăstirii Cozia, coloana se oprește pur și simplu. Ore întregi. Cine oare oprește curgerea mașinilor pe șoseaua de pe malul drept al Oltului, șosea croită de Împăratul Traian și asfaltată de comuniștii antiimperiali?  „Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”.
                                                                                *
        Bibliotecă pentru câinii străzii. Moștenitorii abia răposatului Simion fac renovări și curățenie în apartamentul fostului cititor Simion. Eliberează rafturile și așează în dezordine câteva mii de cărți lângă adăpostul improvizat al câinilor străzii din ghena de gunoi a cartierului. Blândele și umilele animale își încălzesc noaptea oasele între stivele de cărți citite și răscitite de blândul și umilul Simion.
                                                                                 *
        Roland Barthes: „Un text despre plăcere nu poate fi decât scurt”.
                                                                                  *
       O întrebare de cititor pentru domnii psihologi, psihanaliști, psihiatri: aveți o denumire pentru boala unui poet în care se zvârcolesc șapte draci când află că un confrate de-al său are succes și se scriu despre el cronici elogioase sau ia premii importante?
                                                                                 *
        A-i dedica niște versuri proaste lui Eminescu, lui Shakespeare, Blaga în reviste lucioase și în cărți cu grafie strălucitoare e similar cu a-i invita în sufragerie la tine pe marii oameni de spirit ai lumii și a-i obliga să mănânce caca din farfurii din porțelan de Saxa cu furculițe de argint.
                                                                                 *
        Cioran: „Să scrii, ce decădere!” Ei, da, dar să citești, ce mai adâncă decădere!
                                                                                   *
        Propensiunea spre abstract e o retragere suspicioasă din lume, ba chiar o neîncredere în tine însuți, o fugă de tine, cel adevărat.
                                                                                    *
         Citește pe fotoliu și se trezește privind în gol, în hău, ba chiar în neant...
                          (apărute în ”Acolada”, nr. 9/septembrie 2016).