marți, 23 august 2016

Vestea bună care-i proastă

         Auzi o veste care pare bună din toate punctele de vedere.
         Concret, într-un orășel de 30 000 de locuitori vin investitori străini. Unul după altul. Recent a venit unul german cu o investiție de vreo 35 de milioane de euro într-o fabrică unde va angaja în următorii doi ani vreo 350-400 de oameni. E bine!, jubilează toți. O fi, pe termen scurt. Se mai pune o mică frână exodului forței de muncă din oraș.
        Pe termen mediu și lung, zic eu, ar trebui să observăm că vestea e proastă. De ce? Păi, simplu, pentru că dacă un neamț investește 35 de milioane de euro într-un orășel, ei bine, el are în vedere că termenul cel mai important al ecuației este nivelul salariului din România, cel mai mic din UE. Și, desigur, el are informația, dacă nu asigurarea FMI, BM etc. că salariile românilor nu vor crește în viitorul apropiat, ba chiar nici îndepărtat. Iar, dacă fabrica va lăsa ceva mizilic din impozite la bugetul local, profitul va pleca afară în secunda următoare producerii lui. România se va consolida definitiv ca o colonie economică
       Pe total, vestea bună e cam proastă. Cu tot dragul și cerându-vă iertare!



miercuri, 13 iulie 2016

Analist de pușcărie

      Ne-an pricopsit. Cocoșul ăla jumulit pe supranumele lui Luceafărul huilei, Miron Cozma, merge prin Petroșani ca ultimul anonim. Nimeni nu-l mai ia în seamă. Un pârlit oarecare, par a spune prin atitudinea lor oamenii.
      Ei bine, pletosul e luat în seamă însă de televiziunile din București. Cum intră un demnitar la mititica, el e chemat să-și dea cu presupusul, ca un expert, să ne spună el cam ce-l așteaptă pe noul încarcerat. Mare specialist, vezi bine!
      În aceste zile,scăpătatul Luceafăr în mizerie are de lucru din plin. Se revoltă pușcăriașii din toată țara. Cine să-și dea cu părerea la televiziuni? Desigur, analistul de pușcărie Miron Cozma. Presă de doi bani. Zău că-mi vine să las baltă toate ineresele și să cer azil în Burkina Faso!

marți, 12 iulie 2016

Băsescu și doctorii

       Cu câtă satisfacție l-a denunțat Traian Băsescu pe „dottore” Victor Ponta, plagiatorul de doctorat. Și bine i-a făcut! Pentru că așa s-a deschis Cutia Pandorei. Și cu câtă mânie intelectuală l-au tocat Pleșu, Liiceanu et. co. pe „dottore” Ponta. Câte Dâmbovițe de cerneală tipografică au curs pe tema asta.
      Ei bine, îmi place de nu mai pot viața politică de la noi. Marinarul feroce, mâncătorul de „dottore” la cină, s-a pricopsit astăzi după-amiază cu sute de „dottore”. Acum sunt curios cum va gestiona președintele Băsescu al PMP situația asta. Ceva în sensul că „Plagiatorii noștri veniți de la școala doctorală General Gabriel Oprea sunt mai deștepți și mai curați decât cei de la Școala doctorală Adrian Năstase?”
      Mă rog, doctori și doctori, „dottore” și „dottore”!...

luni, 4 iulie 2016

Păianjenul ca un scriitor abstract



         
        Dimineața, după ploaia de peste noapte, de fiecare vișină din livadă atârnă o lacrimă de apă. Textul abstract pe care Dumnezeu îl transmite poetului. Iar poetul face nenumărate încercări (scrise) de a-l descifra.
                                                                     *
         Idilicul la un avangardist precum Stephan Roll: „Potecile-s dulci, cărările feline/toate florile sunt școlărițele câmpului/ies margheritele pe coline/și chiuie albe la pălăria pământului;/și duc în ugere crinii zvelți/în doniți spre cer laptele parfumului”.
                                                                      *
        Păianjenul ca un scriitor abstract. Ce texte ciudate, bizare întinde prin ferestre nedeschise, prin cotloane, prin unghere!...
                                                                        *
        Joc marca Mihai Ursachi, joc liric care-i caracterizează cam toată poezia: „Iubito, eu sunt această piatră,/iubește-o și se va preface/într-un tânăr bărbat, care pe țărm/îți va spune: „iubito, eu sunt această piatră...”
                                                                          *
         Într-un mare raft de bibliotecă, șapte-opt cărți au aură, le-o vezi din întunericul străzii, dar o mie și una s-au întors mai lent sau mai repede la stadiul de lemn.
                                                                          *
         Baudelaire în jurnalul său intim: „Am găsit definiția Frumosului – definiția Frumosului meu. Este ceva înflăcărat și trist, oarecum vag, lăsând cale prezumției. Dacă vreți, îmi voi aplica ideile asupra unui obiect sensibil, chipul femeii, spre exemplu, obiectul cel mai interesant al societății. Un cap seducător, frumos, un cap de femeie, adică, este ceva care împinge la a imagina – confuz, însă – voluptatea și deopotrivă tristețea; este ceva care subînțelege ideea melancoliei, a oboselii și chiar a sațietății – sau dimpotrivă, ideea ardorii, a dorinței de a trăi, împletită cu o amărăciune recurentă, ca venind din interdicție sau disperare. Misterul, regretul sunt și ele caractere ale Frumosului.
                                                                                    *
          O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.
                                                                           *
           Ziua centenarului scriitor cel încă...verde, cum se exprimă concesiv convivii. Spre sfârșitul petrecerii, apare tortul glazurat cu o lumânărică, tort pe care scrie cu frișcă, firește: La mulți ani – 100! Se taie prima felie și din burta consistentului tort se revarsă opera centenarului: vreun kilometru pătrat de hârtie carbonizată care se transformă instantaneu într-o grămăjoară de cenușă între cupele de șampanie de pe masă: Opere complete!
                                                                            *
         Livius Ciocârlie, la granița dintre onestitate și smerenie: „Cred în părerile mele, dar nu mi le revendic”.
                                                                             *
          O frunză mare de tutun a fost uitată de culegător la marginea câmpului. După ploi, zăpezi, brume, în primăvară, frunza cafenie de tutun era deja o arhivă de manuscrise.
                                                                               *
         Ecleziastul: „Dacă este vreun lucru despre care să se spună Iată ceva nou! acesta a fost în vremurile străvechi de dinaintea noastră”. Ecleziastul se referea desigur la o scriere originală.
                                                                                 *
         De prin 1949 până-n 1964, Mihai Beniuc i-a dedicat vreo mie de poezii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, plus o carte: Cântec pentru tovarășul Gheorghiu-Dej (1951). După 1965, în jurnalul său, poetul îl numea pe idolul trecut la cele veșnice „sângerosul impostor”. Cum să numim această întorsătură de atitudine? Revizuire? Mutația valorilor?!
                                                                                   *
            N-am fost niciodată la Brăila. Doar azi în zori, cu visul. Și m-am întâlnit cu Fănuș Neagu, pe scurt Fănuș. Avea o mare sticlă de vin într-o mână și o mașinărie de fabricat metafore în cealaltă. „Dac-aș mai avea o mână, îmi zicea, aș purta și o bâtă cu care să le crăp capul puținilor proști supraviețuitori din Brăila”. Mi-a întins sticla de vin să beau și eu o gură. Deasupra Dunării, luna se uita la noi ca o metaforă, ca „o limbă de câine”
(fragmente apărute în revista Acolada, nr. 6 (103)/iunie 2016)

marți, 28 iunie 2016

Revista Argeș la jubileu

               
Luna aceasta, revista Argeș a sărbătorit 50 de ani de la primul număr. O viață de om. În zilele de 3 și 4 iunie, am sărbătorit cu invitați de seamă (vd. reportajul din mijlocul revistei) primiți cum se cuvine de redacția actuală și de autoritățile locale care o editează și o finanțează, reprezentate de primarul Tudor Pendiuc și de doamna Carmen Salub, directoarea Centrului Cultural Pitești. Asta, în prima zi, iar în 4 iunie, la Mănăstirea Curtea de Argeș, de Înalt Prea Sfințitul Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, care ne onorează cu demnitatea de senior-editor al gazetei. Directori de instituții de cultură din județ, foști redactori, colaboratori, foști premianți, cu toții au transmis mesaje la aniversară și au fost cadorisiți cu diplome de excelență pentru contribuția comună la destinul revistei care a pus, cum se zice, timp de o jumătate de veac Piteștiul pe harta culturală a țării.
Ea s-a reinventat de câteva ori în acest timp, au fost mai mici sau mai mari rupturi în mersul ei, existând totuşi şi o continuitate, că o nouă conducere nu făcea tabula rasa! Titulari de rubrici, personalităţi marcante ale momentului rămâneau de la o serie la alta, înscriindu-se din mers în noul proiect. Fiecare redactor-şef, fiecare echipă a venit cu program propriu, istoria de aproape 50 de ani a revistei a cunoscut mai multe mărci „Argeş”, în funcţie de personalitatea fiecărui şef de redacţie,  nici nu se putea altfel. Pentru că Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae Oprea, Jean Dumitraşcu nu au nici pe departe aceleaşi concepţii despre literatură în general, despre un program de publicaţie culturală, în special. Poate doar cultivarea unor mari valori ale perioadei respective: de la Tudor Arghezi, Augustin Z. N. Pop, Șerban Cioculescu în prima serie, la generaţia ’60  în frunte cu Nichita Stănescu, Florin Mugur, Cezar Baltag şi Fănuş Neagu sau Cezar Ivănescu în seria Tomozei, (v. și seria de plachete Literatorul) la lărgirea aceleiaşi generaţii şi apariţia promoţiei ’70, în longeviva serie Sergiu I. Nicolaescu, la numele „revoluţionare” din primele luni ale lui 1990 în seria Nicolae Oprea, la clasicii din a doua serie Mihail Diaconescu, până la clasicii în viaţă din toate generaţiile în timpul lui Jean Dumitraşcu şi până la încercarea de „unificare” a generaţiilor ’80 şi 2000, unificare fiind un mod de a spune, puntea aceasta arătând mai curând diferenţele decât asemănările dintre ele, în seria actuală. 
       O revistă culturală/literară găsesc că trebuie să fie de actualitate și cred că Argeș e de actualitate. Nu trebuie să te uiţi neapărat pe frontispiciu ca să ştii când a apărut un număr sau altul. Ea trebuie să dea seamă de viaţa literară, de apariţiile editoriale ale momentului, dimpreună cu eseurile şi studiile despre literatura română dintotdeauna şi dacă se poate – şi se poate! – despre actualitatea literaturii din diaspora şi a literaturii europene şi internaţionale. Pe urmă, redacţia fiind formată în special din optzecişti, sigur că predomină colaboratorii acestei generaţii, dar nu sectar, ci făcând legătura cu marii şaizecişti (vd. rubrica prodigioasă a dlui Gheorghe Grigurcu), pe de o parte, şi cu douămiiştii, pe de alta (vd. pagina Generaţia poetică 2000). Dar, proiectul „Argeş” se vrea şi un „proiect cu proiecte”. Multe cărţi, o mică bibliotecă s-a născut din rubricile din revistă. Cronicarul nostru „întârziat” Nicolae Oprea şi-a publicat la Tracus Arte un volum de critice din cronicile din revistă. Singura sinteză a filosofiei lui Mihai Şora, scrisă de Leonid Dragomir, a fost publicată iniţial în rubrica sa din revistă. Mircea Bârsilă are programat deja un volum despre poeţii generaţiei ’80, după rubrica din „Argeş”. Poetul, prozatorul, eseistul, universitarul  Ioan Lascu scrie de ani deja, în revista noastră, un volum despre vârfurile optzecismului. Eu însumi am scris în serial volumul de interviuri, apărut ulterior la Tracus Arte, Generaţia ’80 văzută din interior. Şi tot aşa, volumul de cronici Cititorul de roman. Clasicistul Petru Pistol a publicat un volum de studii clasice din rubrica sa din „Argeş”. Un volum de studii despre Mircea Eliade a apărut din rubrica lui Mircea Handoca, precum şi un volum de interviuri cu eliadişti din toată lumea al regretatului Gabriel Stănescu. Ştefan Ion Ghilimescu şi-a strâns în volumul Vederi şi atitudini critice eseurile din rubrica sa de aici. Mariana Șenilă-Vasiliu a publicat la Editura Academiei un volum de artă strângând textele din revistă, din mai multe serii. Mihai Barbu a publicat un volum de reportaj literar minunat din serialul din „Argeş”, fiind aproape gata un al doilea. Și multe altele... Proiect după proiect!
             Ne bucurăm să avem în fruntea revistei ca senior editor o personalitate ca Înalt Prea Sfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. Avem colaborator permanent pe Leo Butnaru de la Chişinău, care traduce din avangarda rusă, şi tot din Basarabia culturală o publicăm pe tânăra eseistă Nina Corcinschi.
             Mai avem o atitudine explicită: nu publicăm texte apărute în altă parte și nu ne însuşim războaie care nu sunt ale noastre. Există autori, eseişti, publicişti care poartă campanii împotriva unor personalităţi, unor grupuri, unor instituţii culturale, prin toate gazetele literare şi nu numai, şi ne trimit şi nouă textele ori înainte, ori după ce le-au mai publicat. Dacă războaiele respective nu sunt şi ale noastre, nu ni le însuşim şi le refuzăm cu toată sfiala şi cu toată deferenţa.
             Dar, personalitatea revistei este dată şi de numele care au primit în decursul ultimului deceniu premiul anual al redacţiei noastre, de la Mihai Şora şi Mircea Handoca, până la Adrian Alui Gheorghe, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, D. R. Popescu şi Ileana Mălăncioiu, de la Horia Bădescu, Magda Ursache şi Radu Cârneci până la Marian Drăghici şi George Vulturescu, de la Octavian Doclin, Nichita Danilov şi Al. Cistelecan până la Varujan Vosganian, de la Vasile Spiridon, Nicolae Coande și Ioan Lascu până la Gellu Dorian, Nicolae Prelipceanu și Gheorghe Grigurcu…Numai şi pentru faptul că cei de mai sus au acceptat să publice la noi şi să vină la Piteşti să ridice premiile şi un pahar cu noi ne face „aroganţi”.



duminică, 5 iunie 2016

Note de lectură



                                          „Cresc arborii din mine!“
        Citești o carte scrisă atât de frumos că începi să ai îndoieli în privința profunzimii ei; cum vezi o fată de-o frumusețe perfectă, dar imediat te întrebi dacă ea mai și gândești sau ce defecte ascunde.
                                                                   *
       Teohar Mihadaș, amintindu-și, într-un interviu, de Lucian Blaga, de prima zi de veșnicie a poetului: „...s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.
                                                                            *
        Literatura adevărată e aceea conjuncturală, despre prezent, dar prezentul acela să fie continuu. Ce plăcere pe cititor să constate că el trăiește comod în prezentul Iliadei.
                                                                       *
        Un leit-motiv din schița Vraf de bobine de Alexandru Monciu-Sudinski: „dimineața ca o piele de mort”.
                                                                       *
         Văzut de departe, textul ca o câmpie de ciulini pe-un ocean pe alocuri liniștit, pe alocuri – năvalnic.
                                                                        *
        Tolstoi, Lev Tolstoi: „...principalul e să nu dorești nimic pentru tine”. Ei, de ar fi posibil!
                                                                         *
         Din eu-l poetic, a făcut un tu poetic pe care-l urăște și scrie poezii viguroase de luptător de guerilă.
                                                                          *
          Pan M. Vizirescu, într-un interviu: „...e foarte ușor de scris literatură absurdă, faci divagații!”
                                                                           *
          Vidul textului în care cuvintele sunt atât de rarefiate că se ciocnesc unele de altele și se amestecă. Literele sunt atât de rarefiate în cuvinte că-și pierd locul lor în înțeles. Romancierul vetust tot încearcă să le pună la locul lor, litere în cuvinte, cuvinte în text.
                                                                              *
          Idilicul poet avangardist Stephan Roll: „Se trudește țara cu șoldurile agrare”.
                                                                                *
         Cu fiecare carte citită te înstrăinezi de tine, cu fiecare altă carte citită te regăsești.
                                                                                 *
          Stephan Roll: „dulăii flămânzi au lătrat după osul bun al lunii/ce utopie pentru acești socialiști”. Roll, fost comunist în ilegalitate, neurmărind osul puterii, fiind autorul dezabuzat al faimoasei butade: „Puțini am fost, mulți am rămas!”
                                                                                  *
         Spiritul poeziei nu are punct final, e un tren căruia i se termină șinele în mijlocul stepei.
                                                                                    *
         Cu ce-i deranja George Sand pe scriitorii francezi, că mai toți o zugrăveau în cuvinte dure. Până și bonomul Jules Renard o numea „vaca bretonă a literaturii franceze”, iar Flaubert: „o vacă plină de cerneală”. Dar, Baudelaire e cel mai rău: „Uitați-vă la George Sand. Este, mai cu seamă și mai mult decât orice, o vacă – și este posedată. Diavolul este cel care a convins-o să se încreadă în inima ei bună și în bunul ei simț, pentru ca ea să le convingă pe toate celelalte vite să se încreadă în sufletele lor bune și bunul lor simț. Nu mă pot gândi la această stupidă creatură fără un anumit freamăt de groază. Dacă aș întâlni-o, nu m-aș putea împiedica să îi arunci un agheasmatar în cap...”

         (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 5/mai 2016).
    

marți, 31 mai 2016

Artă pentru artă

         Titlu prin ziare: „Teza de doctorat a lui Robert Megoiță: plagiat integral, de la prima până la ultima frază”. Ei, iată un om care nu umblă cu jumătăți de măsură, cu șovăieli, cu dubii, cu îndoieli, cu mermeleli. E adeptul lucrului bine făcut. Sper că nu s-a obosit să mai ia cu copy/paste toată lucrarea, ci a modificat doar coperta și pagina de gardă. Dacă faci o treabă, o faci temeinic. Să mai țină conferință de presă unde să se mai scuze, că doar 30 la sută nu-i aparține sau 50 la sută... Nu, domnule, asta e. Omul a cumpărat o teză de doctorat, precum Gigi Becali mai deunăzi un partid, și-a pus numele pe ea și se poate constata că omul e doctor. Și nici nu era în închisoare, să aibă scuza că vrea și el în libertate cât mai curând. Deloc! Primarul, din salariul lui de edil, și-a cumpărat un doctorat, ce atâta tevatură! E un fel de artă pentru artă. Pe lângă conturile grase din Panama, Baleare, Monte Carlo, omul vrea să lase copiilor și nepoților un nume adunat pe-o teză de doctorat. Că n-o fi foc!

miercuri, 11 mai 2016

Rinocerii

        Luna viitoare, vrem să sărbătorim 50 de ani de viață ai revistei Argeș. Cu toți foștii redactori din seriile de-a lungul vremii, cu cei peste 50 de premianți, cu invitați de marcă... Cum se face. Cum fondurile nu sunt niciodată îndeajuns, am apelat și la Consiliul Județean Argeș să ne fie partener și să participe cu o mică finanțare, puțin mai puțin decât cheltuie șefii la aniversarea de să zicem 47 de ani ai unui șef de serviciu, 5-6000 de lei, acolo, cum știu că fac niște instituții similare prin țară. Ei bine, după niște plimbări pe drumuri la deal și la vale, cu hârtii, cu argumente etc, onor conducerea CJ mă anunță printr-o hârtie scrisă într-o impecabilă limbă de paltin că nu pot finanța evenimente culturale...
       Acum, n-ar fi un capăt de țară. Nu mai trebuie să aflu de la ei ce Cenușăreasă e cultura, dacă la nivel național bugetul Culturii începe an de an cu 0,... (zero virgulă ceva). Dar, din păcate se cam știe, cu dovezi negru pe alb, cum se cheltuiesc bani de la Consiliul Județean Argeș. Ei, cum? Păi, o serie de veleitari (niciun membru USR, deși există filială în oraș) au tot primit bani pentru „cărțile” lor de trei-patru ori mai mult per bucată decât am cerut noi pentru o revistă care împlinește 50 de ani. Apoi, sunt de notorietate stenogramele cu convorbirile erotice ale președintelui CJ pe facebook. Pe banii CJ, dl. președinte merge în Europa și în lume să reprezinte județul, se plictisește în hotel și agață fete pe facebook. Păi, de la nivelul ăsta de înțelegere a lumii și vieții, desigur, nu poate finanța evenimente culturale. (Cum vom avea timp, vom reîncălzi ciorba acestor stenograme, cu toată sila/mila). Apoi, același președinte a finanțat ani de zile, cu bani negri, un ziar pentru a ataca primarii incomozi din județ. Există în acest sens declarația facsimilată de ziare a șefului gazetei, aflat în arest pentru acuzația de șantaj. Acest președinte l-a mandatat pe un domn vicepreședinte ca responsabil peste cultura județului. Acest vice este un troglodit sadea. Vorbește dormind în deschiderea unor evenimente culturale chinuind limba română într-un mod barbar. Mi-e lene și silă să caut acum pe net niște discursuri de-ale sale pentru a exemplifica. Iar vicele a promovat în domeniul pe care-l păstorește niște dudui care n-au citit nimic, n-au auzit de Ceaikovski, nu știu cine este Victor Rebengiuc. Voi reveni cu exemple concrete...
      Dacă piteștenii aud dimineața prin Piața Milea din centru un tropăit, să se închidă în casă și în birouri. Trece turma de rinoceri de la Consiliul Județean. Rinocerii lui Ionesco sunt vii și merg la serviciu. Merg la serviciu pentru a face deservicii județului.

marți, 10 mai 2016

Senzorii antipenali de la Cotroceni

      Profesorul de fizică Klaus Iohannis a tăcut el un an și jumătate la Cotroceni, dar în acest timp, pas cu pas, a făcut o invenție de moare lumea. A descoperit filtrul cu senzori antipenali pe care l-a experimentat ieri, la recepția de Ziua Europei. L-a instalat la poartă și, cum se apropia un penal, ăsta țiuia mai rău decât ambulanțele de la Puls. Așa au rămas pe dinafară Liviu Dragnea, Victor Ponta și alți urmăriți penal. Acum, înțeleg că la președintele Iohannis nu avea cum să urle din motive de case achiziționate ilegal, pentru că shmekerul de profesor l-a montat dinăuntru. Dar, a dracului invenție, are încă defecte. Au trecut prin filtru ca gâsca prin apă penalul Traian Băsescu, penalul Ion Iliescu și încă vreo șapte-opt suspecți...
     Sau, invenția e atât de sofisticată că știe să aleagă între penalii unora și penalii altora, între penalii răi ai opoziției și penali buni de pus pe rană ai puterii. Iar, peste vreo patru ani, la Ziua Victoriei celorlalți, filtrul cu senzori își va schimba sensul și-i va fluiera pe ceilalți. Putere și tehnică!

luni, 9 mai 2016

Guvernul se schimbă la foc continuu, din mers

          Reiau o postare din 27 aprilie:

          În 19 aprilie, la prima demisie din guvernul tehnocrat/handicapat scriam, printre altele:
„La mijloc de mandat, nerealizările se marchează cu demisii. Săptămâna trecută a demisionat Ana Costea, ministrul Muncii, după prima epuizantă discuție de câteva ore cu liderii sindicali. Călătorie sprâncenată!
       Cine urmează săptămâna aceasta? Eu am două propuneri. Una ar fi Vlad Alexandrescu de la Cultură, cel de profesie nepot. Cel cu săptămâna și scandalul. Cel care vrea să-i învețe pe scriitori cum să facă revistele literare, care vrea taxă pe lectură, care întreține un scandal la Operă... Sau poate că mai poate aștepta o săptămână, un scandal în plus nu mai contează..”
     Îmi pare rău că am ajuns să mă autocitez, dar asta e. Alaltăieri, după demisia nouă a ministresei de la Fonduri Europene, iar l-am propus pe nepotul ăsta de profesie Vlad Alexandrescu, dar iar mă așteptam să mai dureze până-n săptămâna luminată. S-a demis mult mai repede. Eu îl credeam doar incompetent și arogant. Dar, e și prost.
      Poate că ar trebui să mă dau mare analist politic, că uite drăgăliță doamne, ce clarvăzător am fost eu. Nu mă dau deloc. Și prostul satului înțelegea că domnul ăsta de rahat e doar un nepot pârât și atât. N-avea cum rezista. Călătorie sprâncenată.
      Preconizam o demisie pe săptămână. Săptămâna asta guvernul tehnocrat/handicapat și-a depășit incompetența: a înregistrat două demisii.

       Astăzi i-a venit rândul și celui de la Sănătate, un tâmpițel căzut ca musca-n lapte la minister. Așadar, Achimaș-Cadariu e cel de-al patrulea demisionar în trei săptămâni. Iar eu pariasem pe unul pe săptămână. Ăștia mereu îmi strică ploile.
       Pentru săptămâna viitoare o propun încă o dată și pe cea de la Finanțe.

sâmbătă, 7 mai 2016

Ghid de afaceri pentru viitorul primar general al Capitalei

       Doamnelor și domnilor candidați la Primăria Capitalei. De fapt, Doamnă Primar sau Domnule Primar, primul lucru când ajungeți în scaunul cel mare e să știți cum nu se ia șpaga. Nu se ia ca la ghiolbani, cu plicul, în cimitir noaptea sau la prima oră în birou. Nu, nu, nu! De trei ori nu.
      Faci mici afaceri cu principalul câștigător al licitațiilor din Primărie. Puneți ochii pe un teren în Băneasa, îl împărțiți în două, el îl cumpără pe-al lui la prețul corect (300 000 de dolari, să zicem), tu, Primarele care ești, la prețul de 70 000 de dolari, tot așa, să zicem. Peste două luni îți vinzi terenul tău de 70 000 cu prețul corect de 300 000 cumnatei afaceristului. Câștigul din afacerea asta este de 230 000, cu care poți cumpăra un amărât de apartament fiicei tale.
P.S. Domnule Robert Turcescu, mă iertați, cursul acesta scurt de luat șpagă nu vi se adresează și dvs. Ar fi superfluu și de neconceput ca un om cu un venit de 200 de euro pe lună să-l învețe afaceri pe-un milionar în euro. Dvs. aveți profesor bun. Să vă trăiască la mulți ani! Cu executare.

vineri, 6 mai 2016

Viteză la șpăgi de Cartea Recordurilor

      Nu e adevărat că n-avem și noi, românii, mândria noastră. Suntem deja în Cartea Recordurilor la câteva secțiuni, în general trăsnite, ca orice popor de la care se trage dadaismul, literatura absurdului, Miorița și Meșterul Manole care-i și întrece.
      Trebuie neapărat să propunem pentru Guinness World Records și isprava unui doctor de medicina muncii de la Reșița: omul a încasat în două minute nu mai puțin de nouă (9) șpăgi. Lua banii, aproba dosarul de pensionare și tot așa, la foc automat. Nici casierele de la supermarket nu lucrează în ritmul ăsta. Eu cred că recordul trebuie omologat. Filmul există pe televiziuni și e oficial, făcut de procurori.
      Post scriptum: O rog pe doamna Elena Udrea să nu fie invidioasă. Dumneaei nu se încadrează la viteză, ci la sumă. Ea lua, tot după relatările procurorilor, o geantă cu 400-500 000 de euro o dată. Dar medicul de la Reșița a luat suma asta cu suta de lei, cu suta de euro, ban cu ban. Aici vorbim de viteză, ce dracu!

joi, 5 mai 2016

Un acordor de tobă



                               
          Un poet cu plete gen Eminescu, mai curând gen Cărtărescu. Se scuză: „Mă iertați, port pletele astea pentru că trebuie să-mi fac o fotografie săptămâna viitoare. Pe urmă, mi le tai”. De vreo 35 de ani se scuză și de atunci le tot poartă cu fală pentru a-și face fotografii.
                                                                     *
         Își laudă mereu cartea, c-ar fi scrisă cu litere de aur, după cum își laudă vinul: „Ca sângele de porumbel e!” Deși el n-a văzut niciodată un porumbel tăiat.
                                                                       *
          Baudelaire: „Robespierre nu este vrednic de stimă decât pentru că a reușit câteva fraze frumoase”. Pe acest criteriu, falimentara noastră clasă politică ar fi una stimabilă, vezi bine.
                                                                        *
          Dan Arsenie, cel trăitor înconjurat de pădure în Andaluzia: „Mă pot vedea oricum. Mă pot vedea chiar mort, dar nu mă pot închipui necitind”.
                                                                         *
          Autorul care-ți oferă cartea cu tot cu indicațiile de lectură. „Este o carte foarte bună, să știi. E plicticoasă până pe la pagina 35, apoi n-o mai lași din mână. Trebuie citită ca o parabolă și trebuie descoperite printre rânduri pildele din Vechiul Testament. Spre final, e chiar genială. E recomandabil să observi și să semnalezi asta!...”
                                                                           *
         Citind poezia lui X, nu pot spune decât că e un acordor de tobă.
                                                                            *
         Până la o anumită vârstă, până la o anumită experiență, cititorul e un visător, un privitor înainte. Apoi, ca-n viață, în general, el devine nostalgic, privitor înapoi, chiar și când citește cărți noi-noi, scrise alaltăieri și apărute ieri sau azi.
                                                                               *
           Tristan Tzara: „Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat”. Asta nu-i nicidecum dadaism, poate expresionism.
                                                                                 *
           Veleitarii între ei, prin revistele lor. Parcă vezi un munte împădurit cu niște ciulini, mărăcini și fire de lobodă sau brusturi mult mai înalți decât brazii seculari.
                                                                                  *
            Ioan F. Pop își/ne pune o întrebare până la urmă legitimă: „Oare Dumnezeu în ce crede?”.
                                                                                    *
            Dacă s-ar preda cursuri de scris poezie, profesorul ar trebui să-i învețe – dacă așa ceva ar fi posibil - un singur lucru pe elevi: cum să fie originali.
                                                                                     *
             Cultură înaltă și adâncă la personajele lui Nenea Iancu: „Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lui obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsul sistemei constituționale, progresele electricității, microbi, Wagner, Darwin, Panama,  Jullie la Belle, spiritism, fachirism, l Exilee, ș.cl. ș.cl.”
                                                                                    *
             Dacă aș avea instrumentele de lucru adecvate, aș scrie o carte intitulată Etica estetică a lui Grigurcu.
                                                                                     *
            O deviză de viață oximoronică. Radu Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios!”.
                  (fragmente apărute în revista Acolada/aprilie 2016)