sâmbătă, 19 aprilie 2014

Înviază lumea pe pământ

Ca un făcut, de două-trei zile, cum deschid una din cărţile mele preferate, găsesc un poem despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, deschid ca pe Biblie primul volum din Cărţile vieţuirii, ediţia definitivă a poeziei lui Horia Bădescu, şi dau peste poemul acesta minunat:

Înviază lumea pe pământ,
roua cerului în rai se duce,
înviază cuiele pe cruce
şi lumina-n fiece cuvânt.

Doar în mine înviază vânt,
doar în mine înserează ploaia;
Doamne, înfloreşte-i ei odaia,
Crucea mea şi raiul pe pământ!

vineri, 18 aprilie 2014

Cronica unei morţi inacceptabile

Vi s-a întâmplat să puneţi ochii pe o mare persionalitate şi să nu acceptaţi în sinea voastră că ea ar pute muri cândva? Ba bine că nu!

Este cazul meu cu Gabriel Garcia Marquez, că nu-mi permit în vecii vecilor să-l scriu Gabo, cum era diminutivat. Nici măcar nu l-am văzut vreodată de la câţiva metri cum l-am văzut întâmplător în 1996, paralizat de emoţie, pe Mario Vargas Llosa într-o cabană de la Bâlea Lac. Marquez mi-a luminat adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Ce scriitor minunat! L-am citit în "ordine": minunatele şi prodigioasele povestiri, Veacul de singurătate - roman absolut genial, celelalte cărţi - romane, cărţi de memorii etc. - care iniţial mi s-au părut facile, după ce citisem romanul ce l-a consacrat -, dar pe care le-am (re)ascultat vreo sută de mii de kilometri în maşină, pe nişte Cd-uri înregistrate de o colegă de redacţie. M-am trezit azidimineaţă la 02:35 şi prima veste a fost moartea lui Marquez. Am plâns.

Cu Marquez a murit tinereţea mea de cititor, maturitatea mea şi bătrâneţea mea de lector ipocrit.

A murit Marquez. Trăieşte Macondo. Îmi închipui cum îl va primi milostivul Dumnezeu şi cum îl va pune să-i povestească o eternitate, că-n Rai e timp, întâmplările de-a mirărilea din satul nemuritor din Columbia. Vai, vai, vai!

joi, 17 aprilie 2014

Despre trădarea lui IIsus în poezia Ilenei Mălăncioiu

Să lăsăm războaiele interregionale şi interpartinice româneşti şi să ne aducem aminte că suntem în preziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Recitind absolut întâmplător din marea poetă Ileana Mălăncioiu, dau peste poemul Cer senin, îmbietor. Îl redau aici cu plăcere:

Cer senin, îmbietor,
Muntele urcă aievea până la cer,
Cine ar putea urca astăzi muntele
Ar intra în cumplitul mister

Ca în propria lui grădină
Şi ar pieri ca grăuntele
Spre a da înzecită roadă,
Dar cine mai poate urca muntele?

Totul a fost dinainte vândut,
Totul e bine, totul s-a aranjat,
Cu paharul care trebuia să fie băut
Se spală pe mâini dregătorul Pilat.

miercuri, 16 aprilie 2014

Şi noi, în genunchi

În cele peste o mie de postări de aici, după ce n-am mers eu la urne timp de 12 ani, am zis/scris că voi merge doar dacă se va institui votul obligatoriu, dat fiind procentul redus de votanţi. Dar, prost bătrân ce sunt, am mers în 2012 la vot, de două ori, neobligat. Cele mai mari dezamăgiri. Totul e pierdut. Până la sfârşitul vieţii, nu voi mai merge la alegeri nici dacă va fi amenda de 10 000 de euro şi voi muri sărac, om al străzii şi definitiv insolvabil.

Dar, în condiţiile României politice de astăzi, cum ar arăta alegerile? Păi, într-o mocirlă mare, de noroi negru şi puturos, se vor scălda nişte tipi cu costum şi cămaşă albă şi cravată şi-şi vor arunca în faţă cu ură, dar şi cu cinism, dar şi cu umor grosier, îşi vor arunca în obraz pumni de amestec de nămol şi căcat. Te uiţi, asculţi îndemnurile că trebuie să alegi, ca şi până acum, răul cel mai mic, şi te întrebi pe cine să alegi. Pe ăla care şi-a mai salvat un guler cât de cât alb? Pe cel care aruncă căcat cu mai mare abilitate/agilitate? Pe cel potopit cu nămol de sus până jos chiar dacă el mai strigă din când în când: "Vă rog! Pardon! Să fim totuşi civilizaţi! Platon şi Aristotel ziceau că..." Ziceau pe dracu'.

În cazul alegerilor obligatorii, peisajul va fi tot acesta, dar electoratul va sta pe mal scârbit, cu imaculatul buletin de vot în mână. Stropi de nămol şi căcat îl vor stropi de va puţi urna ca un closet din Parâng de pe şantierul tineretului  Bumbeşti-Livezeni. Ei, politicienii, vor înota în noroi şi căcat până la gât, iar noi, în genunchi vom vota cu ştampile muiate în pişat şi căcat. Am putea să le zicem candidaţilor noştri porci, dacă n-am jigni animalele de tăiat la Ignat, pentru că porcii intră în mocirlă doar pentru a se răcori, apoi îşi văd de treabă.

Ţară de căcat!

marți, 15 aprilie 2014

Îmbrăţişarea Băsescu-Ponta în săptămâna patimilor

Acum, în săptămâna patimilor, blândul mitropolit al Ardealului, Andreicuţ, lansează un simţit mesaj pentru Băsescu şi Ponta: "Unii pe alţii să ne îmbrăţişăm!" Hm! Aici, vine imediat întrebarea: cu cuţitul pe la spate sau cu pistolul în burtă?

În timp ce mitropolitul lansează invitaţii mieroase de pace, Băsescu şi Ponta se invită reciproc la puşcărie; e adevărat că acolo e locul amândurora, dar din păcate ocupă fiecare câte un palat din Bucureşti.

Nu se aşază bine în scaun mitropolitul, că Băsescu îl face pe Ponta mincinos şi şantajist şi corupt. Şi mai emite şi următorul aforism: "Abordarea populaţiei României (faţă de aleşii locali şi naţionali; n.m.): o fi furat, dar a şi făcut ceva pentru noi e păguboasă". Nu mă pot abţine să nu-i spun preşedintelui că "aforismul" în altă parte e valabil, în România - nu. Din simplul motiv că, de pildă, ministrul, primarul general al Capitalei şi preşedintele României cu numele de Traian Băsescu a furat (o flotă, o casă, un teren, mai ştiu eu ce...), dar de făcut pentru noi - nimic, nimic, nimic!

"Unii pe alţii să ne îmbrăţişăm!" îndeamnă blândul mitropolit în săptămâna patimilor. Înalt Prea Sfinţite, nu vă mai obosiţi! E ca şi cum Sfântul Apostol Petru ar intra într-o cârciumă din Ferentari şi i-ar îndemna pe minoritarii bruneţi să nu mai mănânce în vinerea mare fleici perpelite pe grătar şi să nu mai bea ca porcii, apoi scoţând săbiile unii la alţii...

Matelotul şi viespea

Îmi place la nebunie faptul că lupta politică a ajuns la faza pe ameninţări în direct la TV şi la oră de vârf. Marinarul Traian Băsescu a comis-o ca la masa lui Don Corleone. I-a zis-o fără frână viespei moldovence Gabriela Vrânceanu Firea: Dacă tot te joci de-a comisia Nana, e posibil să nu-ţi mai găseşti primarul acasă!... Ei, ăsta da bărbat, asta da vitejie! Acum se vor întâlni la tribunal. Îmi place la nebunie şi cum a reacţionat viespea! Românii au circ din plin, seară de seară în direct şi toată ziua următoare în reluare. Doar de pâine e criză.
La cremenal, birjar, la cremenal!

miercuri, 9 aprilie 2014

Bătălia totală a mafiilor de partid şi de stat

Politicienii lu' Peşte! Ponta şi Antonescu - nişte amaruri. Au pornit o ofensivă acum doi ani, ca un boxer gata să-şi facă adversarul KO în prima repriză. Au fost pe aproape, dar adversarul a fost salvat de gong. Şi-a revenit din pumni şi a început să-i altoiască pe cei doi la marea artă. O ţară de proşti, printre care cu (dez)onoare mă prenumăr, i-au ajutat să ducă treaba la capăt. I-au susţinut degeaba. Amarurile tot amaruri! Au luat milioane de voturi în decurs de câteva luni şi, în nici doi ani, s-au şters undeva cu ele.
O uniune de aproape 80 la sută e bătută mărunt zi de zi. Un marinar turnător şi hoţ şi corupt, fără partid în spate, dând în şanţ vechii camarazi care l-au salvat, de unul singur (mă rog!), matelotul îi freacă pe politicienii lu' Peşte de le merg fulgii. După ce au zis că să-i votăm că-i vor veni de hac, acum zic că mai sunt câteva luni până-n noiembrie, şi că atunci vom scăpa de calvar. Proştii! Ponta este un atât de mare politician, că iese la televizor toată ziua-bună ziua să se lupte cu Antonescu, să se joace cu electoratul care-l va vota necondiţionat - crede el -, să posteze pe facebook mesaje de adolescent întârziat. În timpul ăsta marinerul îi arestează baronii unul câte unul. Acum, nu-i vorbă, acolo e locul baronilor îmbogăţiţi peste poate din hoţie la cel mai înalt nivel. Dar, ditamai premierul care, cică, conduce o ţară de 20 de milioane, nu-l poate contracara în niciun fel. Personal, sunt de acord ca baronii PSD să stea la mititica. Dar, de ce un infractor aproape dovedit ca Băsescu să fie deasupra tuturor, în libertate şi ţinând discursuri de fată mare? De ce Anca Boagiu, Elena Udrea, Ioana Băsescu, Radu Berceanu să fie la bal? Pentru că dintre cele două mafii de partid şi de stat învingătoare iese doar a lui Băsescu. Băăă! Deşteptarea!

Dar, de ce mă enervez eu?! Ies în livada din grădină unde cireşii, vişinii, prunii sunt albi de flori. Magnolia îşi scutură petalele mari, violete. Iarba este plină de flori galbene de păpădie. Dacă în Rai există primăvară, eu trăiesc în Raiul de la Curtea de Argeş. Doar că peste parfumul livezii, vine din când în când putoarea politicii de pe Dâmboviţa. Puah!

marți, 8 aprilie 2014

Democraţia! A nu se atinge!

Coana Europa, doamna asta UE tot vrea să ne arate democraţia la faţă şi tot amână, se tot codeşte, se face că ne lasă mână liberă, dar ne dă liste cu ce avem de executat, ne promite prosperitate şi ne măreşte doar preţurile, într-un cuvânt numai că nu ne spune: "Măi românilor, noi v-am da şi vouă puţină democraţie, dar ce să faceţi voi cu ea?"

Nu ştiu de ce asta îmi aminteşte de ce mi-a povestit odată Cezar Ivănescu la o sticlă de vin roşu. Profesorul lui de română de la Bârlad a ales pe vreo trei elevi, printre care şi Cezar, să le arate celebra Istorie a literaturii române... a lui Călinescu. I-a aşteptat într-o seară la uşă şi i-a supus la un adevărat ritual. I-a pus să se descalţe şi să ia nişte papuci căptuşiţi cu blană de oaie. Apoi i-a dus la baie să se spele îndelung pe mâini, ca nişte chirurgi, apoi să se şteargă îndelung şi să aştepte să se usuce bine. Chiar le-a controlat mâinile, să le verifice umiditatea care în exces putea dăuna tomului. S-au aşezat cu toţii la masa din sufragerie, profesorul a scos cărţoiul din raft şi l-a adus în faţa nesăţioşilor elevi. Dar, când să pună mâna învăţăceii şi să răsfoiască nepreţuita carte, profesorul s-a răzgândit brusc şi le-a zis: "Staţi la locurile voastre, că vă arăt eu, nu vă apropiaţi prea mult!..." Tare dezamăgiţi au plecat spre case liceenii bârlădeni... Aşa de aproape fuseseră de a atinge o carte faimoasă despre care se ţeseau atâtea legende!...

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Invadatorii din grădina mea

Cum se scrie istoria? Simplu! La nivel mare, se scrie precum - la nivel mic - în grădina mea.

În cei 3000 de metri pătraţi de livadă din grădină, cu zece ani în urmă, am arat şi-am pus lucernă, cu care hrăneam vreo 30 de iepuri. Peste vreo doi ani, dintr-un colţ al grădinii şi-a făcut apariţia un parazit al lucernei, numit tortel. O iarbă mătăsoasă şi în acelaşi timp acaparatoare, ca nişte liane pe orizontală. Cu coasa normală n-o poţi tunde, doar cu motocoasa. În trei ani n-a rămas fir de lucernă.

Apoi, ani de zile, abia mai rezistau iarba sălbatică, pizda ţigăncii, cucuta, rostopasca şi  brusturele.

Anul ăsta, un trifoi frumos şi des ca frizura unui tânăr african face praf tortelul. Ce bucuros sunt! După ce voi tunde prima oară cu motocoasa toată livada, va fi un covor verde minunat.

Invadatorii sunt invadaţi.

Ca-n istorie!

vineri, 4 aprilie 2014

Cinci cărţi

Prietenul meu filosoful a publicat cu câteva zile în urmă o carte de filosofie, desigur. Dar, editorul i-a dat ca drepturi de autor doar cinci cărţi.
- Ce să fac eu cu cinci cărţi, mi se plânge, voiam să trimit şi eu la critici de filosofie, să scrie despre mine.
Atunci i-am făcut loc la un birou de lângă al meu, i-am pus acolo cinci mii de plicuri timbrate şi, timp de trei zile, a tot trimis cartea lui de filosofie la cinci mii de critici de filosofie din Arad, Avrig, Botoşani, Beleţi-Negreşti, Băicoi, Bicaz, Comăneşti, Curtea de Argeş, Crăcăoani, Craiova, Domneşti-Ilfov, Domneşti-Argeş, Domneşti, Dărăbani, Eşelniţa, Feteşti, Gheorghieni, Galaţi, Huşi, Horezu, Iaşi, Ineu, Ilia, Jimbolia, Limanu, Merişani, Nădlac, Orşova, Ploieşti, Pieleşti, Piteşti, Roman, Suceava, Turnu Severin, Turnu Măgurele, Turnu Roşu, Târgovişte, Uricani, Urlaţi,  Valea Călugărească, Zimnicea...
Şi criticii de filosofie au citit pe săturate şi le-a mai rămas de-au mai dus şi la anticariat.

joi, 3 aprilie 2014

Dan Şova, un tâmpit dintre aceia

Ministrul Transporturilor Dan Şova este un tâmpit dintre aceia care construiesc seară de seară autostrăzi la televizor, ca demn urmaş al lui Radu Berceanu, Anca Boagiu ş.a. Şi minte cum clipeşte, cum respiră, cum inspiră/expiră să nu se sufoce. Că stai să te întrebi: ori este tâmpit cu acte în regulă ca bravul soldat Svejk, ori e tâmpit amator şi ticălos profesionist. Iată ce spune spilcuitul ăsta cretin la o televiziune:

"Ministrul Transporturilor a precizat ca, pentru cei mai multi dintre romani, suma lunara pe care o dau pe combustibil va creste cu cel mult patru lei, iar alimentele si serviciile nu se vor scumpi semnificativ. De asemenea, pentru cei mai bogati impactul va fi de maximum zece lei.

"Pentru 75% din populatia Romaniei impactul lunar al cresterii de cheltuieli pe consumul de combustibil este intre 60 de bani si patru lei, iar pentru 25% din cei mai bogati romani se situeaza intre cinci si zece lei", a explicat Sova".


Aşa se vede România de la televizor.

Acum să-i arăt eu cum e România reală.

Am în faţă două bonuri de benzină, de la aceeaşi staţie.

 Am alimentat de 100 de lei pe data de 27 februarie 2014, deci înainte de mărirea accizei. Am primit în rezervor 17,19 litri.

Am alimentat astăzi, 3 aprilie, după mărirea accizei, tot de 100 de lei şi am primit în rezervor 15,92 litri.

Cu aritmetica mea primară am făcut socoteala şi mi-a dat o diferenţă de 1,27 litri. Înmulţind benzina aceasta cu 6,28 lei/litru rezultă, măgarule Dan Şova, o sumă de 7,97 lei. Ei bine, eu consum, mergând la serviciu, 20 de litri pe săptămână. Deci, într-o lună consum scurt cu aproape 40 de lei mai mult.

A, dacă vrea Dan Şova să merg doar 15 kilometri pe săptămână, e cu totul altceva. Aia a făcut-o Ceauşescu, dar sperăm să nu ne întoarcem acolo.

miercuri, 2 aprilie 2014

De ce ţipi, mă salariatule?!

Orice s-ar zice, instituţia preşedintelui (da, cu p mic!) României a evoluat. Nimic nu stă pe loc! În 1992, după cum se ştie, preşedintele Iliescu l-a luat de piept la Constanţa pe ziaristul vehement şi l-a apostrofat: "De ce strigi, măi animalule?!"

Aseară, butonând eu telecomanda într-o pauză de snooker de la Open-ul chinezesc, dau peste preşedintele (altfel ilegitim) Traian Băsescu care se încăpăţâna să nu răspundă întrebării jurnalistei de la Antena 3. "Doamna salariat, îi zicea el, nu ţipaţi!" Mititica aia nu ţipa, ea punea o întrebare. Dar, domnul de la Cotroceni o apostrofa că e salariatul lui Voiculescu. N-am înţeles nimic. Eu ştiam că salariatul este un om care primeşte un salariu pentru munca efectuată sub un contract cu angajatorul. În 2010, când dl. acesta coleric pe nume Traian Băsescu ne-a tăiat salariile, a zis că-l taie şi pe-al lui. Deci, şi el este salariat, la stat, e adevărat. Acum, sigur că Dan Voiculescu este un ticălos şi probabil un angajator rău şi hoţ, dar parcă nici angajatorul Stat nu e mai breaz! De asemenea, accept că Antenele sunt nişte televiziuni infecte din mai multe motive: unele că sunt politizate, altele că sunt tabloidizate, dar pe lângă nişte redactori vehemenţi, demenţi şi ticăloşi, sunt şi zeci de...salariaţi absolut oneşti. După cum, iar cred că şi la Cotroceni preşedintele actual este un infect din n motive: că e ticălos, beţiv, grobian, mitocan; dar aici sunt şi salariaţi decenţi care-şi fac treaba cu onestitate sub conducerea unui căpcăun.

Aşa a evoluat instituţia preşedintelui României - de la "De ce strigi, măi animalule?! la "De ce ţipi, măi salariatule?!" Halal evoluţie!

marți, 1 aprilie 2014

Ciuma ROGVAIV

1 aprilie este ziua românilor, adică a populaţiei păcălite de guvernarea roşie, portocalie, căcănie, în general criminală. A venit primăvara, îşi zic ei, ticăloşii din cele trei palate, facem scumpiri, îi belim pe români, că nu simt acum prea tare, abia pe la 1 decembrie o vor simţi până la os, timp în care noi furăm lejer!... 

Ce să alegi între ciuma roşie şi ciuma portocalie? Ce să alegi din ciuma ROGVAIV? Vine şi marinerul să ne spună că pune într-un an ţara pe şine, dacă e rugat. Păi, n-a avut-o în mână zece ani, ca să nu zicem că 24, că după 89 n-a fost tinichigiu nici o zi, ci numai demnitar? N-a avut-o el la dispoziţie ca pe Boc şi Udrea? Uite-o unde e! Boii care ne guvernează de 25 de ani ştiu un singur lucru: mărim taxele, preţurile, impozitele şi tăiem salariile. Orbeţii! Păi, aşa ştie şi un copil de la o şcoală de oligofreni să conducă ţara. Dar eu ştiam că un stat se conduce cu idei politice, economice, diplomatice, cu cinste, cu echitate, cu legalitate etc.

Singura soluţie rămasă mai e ieşirea în stradă. Să nu rămână piatră pe piatră din Palatul Victoria până nu pleacă guvernul. Celui nou să i se acorde perioadă de graţie 60 de zile şi dacă nu dă semne că guvernează  pentru ţară, repetat măcelul. Aici, trebuie făcută o precizare. Cine încearcă să câştige capital pentru un partid sau altul la manifestaţii să fie linşat cu pietre în piaţă, ca adulterinii în Vechiul Testament. Că tot curve sunt.

luni, 31 martie 2014

Ticăloşi din toate partidele, uniţi-vă!

Ultima statistică europeană a făcut săptămâna trecută profilul românului. Acesta este un sărac educat şi care moare repede. Are cel mai mic venit din Uniunea Europeană. Mă rog, ar mai fi sora noastră Bulgaria după noi, dar nu se pune, pentru că la raportul putere de cumpărare bulgarii stau mai bine. În schimb, la îndatorare, România este în partea cealaltă a clasamentului, în top ţări care au cel mai mic grad de îndatorare. Aşa era şi pe vremea lui Ceauşescu.

Ei bine, acestui român cică i se adresează cu mesaje ticălosul între ticăloşii politicii româneşti Victor Ponta. El îi asigură că în 2015 vor creşte pensiile cu 4 la sută. Cât cinism! Cu exact rata inflaţiei. Dar, nu spune şi că până atunci traiul se va scumpi cu peste 10 la sută, având în vedere măririle de preţuri şi taxe bezmetice. Pe cei activi îi asigură că nu vor creşte salariile, dar nici nu vor fi tăiate. Mitocanul, ticălosul, îmbuibatul! Ştie boul acesta din fruntea guvernului cum se trăieşte în România cu salariu de 700-800 de lei şi cu 500-600 de lei pensie? De unde ar mai putea tăia?

Toţi politicienii naţiei, nişte ticăloşi cu toţii şi nişte infractori de drept comun şi, generic, nişte porci îmbuibaţi, bat câmpii de dimineaţa până seara la tv despre şansele unora sau altora la europarlamentare şi la prezidenţiale. Pentru ce se bat ei? Aud? Ce guvernează ei? Cea mai săracă şi oropsită ţară din Europa! Ăsta-i marele lor orgoliu, că au adus ţara în sapă de lemn şi acum se bat pe ea ca pe hoitul unui cal mort de inaniţie. Ptiu! Cum n-avem mitraliere, să le dăm rafale de scuipat între ochi.

sâmbătă, 29 martie 2014

Orânduielile lumii



În numărul pe aprilie 2014 (deja) al revistei Curtea de la Argeş, scriitorul Horia Bădescu de la Cluj scrie un foarte interesant eseu stârnit întrucâtva de cartea mea Moartea noastră cea de toate zilele. Acesta este textul poetului, prozatorului, eseistului Horia Bădescu:
 
Pe noptiere mea se odihneşte, de o bucată de vreme, o carte rară! O carte căreia i-aş putea zice, fără ezitare, cu acea expresie franţuzească nespus de plăcută mie, „un livre de chevet”. O iau în mână, din când în când, ca să-mi tulbure spiritul cu câteva pagini, citite sau recitite. O aşez la loc până la viitoarea lectură, la căpătâiul patului, unde stă cuminte şi nevinovată, ei dar cum altfel ar putea sta moartea la căpătâiul patului decât cuminte şi nevinovată, tăcută, aşa cum stă ea de la începutul începutului lumii, fiindcă ce să vorbească ea cu sinele ei care în toate cele se află? Ce să vorbească ea, Moartea noastră cea de toate zilele, cum am uitat să vă spun că se cheamă opul cu pricina, cu noi aceştia din toate zilele pe care Dumnezeu i le-a luat ei ca să ni le dea nouă? Cu cine, adică, ar avea ea ceva de vorbit, spăimoşii de noi, sau cine s-o interpeleze, să-i scormonescă prin buzunare şi boccele, să o răsfeţe cu tandre poeme, cu întâmplări despre vieţuire-i, căci şi ea are o vieţuire, cu ziceri înţelepte, ale lui sau ale altora care s-au nevoit să-i pipăie închipuirea, dacă nu prietenul Dumitru Augustin Doman, autorul acestei cărţi „de potolit” moartea.
Carte aceasta, care a trecut uşure prin leşia canoanelor şi canonadelor literare, cu sfiala atâtor altor scrieri cu miez, cartea asta plină de sfâşietoare tandreţi faţă de gâdele nostru – nimic de mirare fiindcă avem atâtea mărturii despre tandra legătură care se instalează între călău şi victimă – gâdele acesta al tuturor, oameni şi plante şi pietre şi fiare, grăunte de pulbere şi galaxii, cu toţii egali în moartea noastră, cartea aceasta care probează încă o dată adevărul lui Leopardi: „a reprezenta moartea înseamnă a reda omului, măcar pentru o clipă, viaţa pe care a pierdut-o”, cartea aceasta m-a redat, fără să vrea şi fără să vreau, lumii copilăriei, în celălalt veac şi mileniu, în care inexistenţa IT-ului ne obliga la desuetul nărav al lecturii. Cartea aceasta mi-a readus în memorie fermecătorul, fascinantul, fabulosul univers pe care-l descopeream într-o ediţie dintre cele două războaie a cunoscutei culegeri a lui Petre Ispirescu, Basmele românilor.
Desigur, poate părea paradoxală legătura dintre cartea lui DAD şi vârsta aceea aurorală, în care moartea nu avea pentru mine alt înţeles decât acela al unui eveniment banal, ca atâtea altele, în existenţa satului în care am venit pe lume. Şi totuşi... Şi totuşi, ceva trebuie să se fi întemeiat în lăuntrul conştiinţei sau inconştientului meu de vreme ce, dintre toate minunatele întâmplări ale imaginarului fantast al românilor, memoria a păstrat, atât de vie în întâmplările ei, povestea care se chema „Finul morţii”. Poate că nu se chema ea întocmai, fiindcă s-a scurs destulă vreme de atunci, însă despre acest personaj straniu era vorba. Despre acest personaj vreau să vă povestesc, cu amintirile de atunci şi cu vorbele de acum.
Un personaj născut, desigur, din năstruşnica viziune a unui neam care la supărare ameninţă cerul cu săgeţi, bagă moartea în lada de zestre a fiului de împărat ori în turbinca lui Ivan şi-o lasă să se scovârgească, gata, gata să moară de foame, altoieşte dracii cu parul, care, ce mai, „dă cu puşca-n Dumnezeu”, vorba conului Leonida. Fiindcă numai dintr-o asemenea relaţie „familiară” cu transcendenţa, despre care am mai vorbit în alte circumstanţe, se putea isca ideea unui gospodar, nu numai de a porni pe întortocheatele căi ale tărâmurilor în care hălăduieşte jupâneasa moarte, nu numai de a sta în poveşti cu dânsa, precum prietenul DAD, ci de a o alege şi îndupleca a fi, i-auzi colea năzdrăvănie!, nănaşa pruncului tocmai venit pe lume. Poate va fi fost în mintea lui nădejdea unei oarecari protecţii. Dacă nu pentru el, cumătrul morţii, măcar pentru fiul lui, pentru finul acesteia. Cine ştie ce va fi fost în cugetul omului, ce socoteli, despre care povestea nimic nu spune, îşi va fi făcut?
Însă jupâneasa nu numai că a acceptat, dar şi-a şi luat rolul în serios. Şi-a învăţat finul, l-a şcolit cu osârdie, a făcut din el om învăţat. Numai că, aici începe genialul paradox al poveştii, ce l-a învăţat moartea pe finul ei? Care sunt ierburile de leac, care şi pentru ce suferinţe, cum se obţin din ele elixirurile vindecătoare, cum se folosesc ele, când, unde şi la ce vreme, adică numai lucruri care se-aşază obstacol în calea lucrarii dumisale. De mirare lucru cum îl învaţă ea să dea răgaz şi sprijin vieţii şi să-i stea împotrivă! Ce fel de învăţat a făcut năşica din finul ei? Doctor, doctor de seamă! Adică tocmai… Ciudat mai vede neamul acesta aşezările lumii şi afacerile jupânesei cu coasa! Că despre cum le vede ea… aici lucrurile stau altfel, cum vom afla mai încolo. Deodată însă, dumneaei i-a spus finului şi taina cea mare, leacul leacurilor: dacă nimic nu mai poate fi de ajutor bolnavului, dacă totul pare pierdut, atunci doctorul să-l întoarcă pe acesta cu picioarele pe pernă şi cu capul acolo unde-i şedeau picioarele. Să întoarcă ordinea lucrurilor, cum ar veni şi cum mă bate pe mine gândul, să pună sfârşitul în locul începutului şi începutul în locul sfârşitului, să-ncurce răul şi să-i dea vieţii o cale nouă! Leac absolut, împotriva căruia nici măcar ea, moartea, nu mai are nicio putere. „Însă numai şi numai atunci să te foloseşti de el, i-a zis naşa moarte, când nu m-ăi vedea pe mine la căpătâiul bolnavului. Fiindcă altminterea va fi rău!” Şi aşa a făcut doctorul cel mare şi mare-a ajuns. Până în ziua în care s-a îmbolnăvit de moarte – doamne, ce zicere tulburătoare, să te îmbolnăveşti… de moarte, cum te îmbolnăveşti de toate cele!! – fiica împăratului, cea frumoasă coz şi promisă, dimpreună cu jumătate din împărăţie, aceluia care o va scoate din necaz. Şi şi-au încercat puterile ştiinţei şi harurilor doctorii curţii şi vrăjitorii şi tămăduitorii din cele patru vînturi. Zadarnic! Într-un târziu l-au chemat şi pe doctorul cel mare. Şi doctorul a văzut că la căpătâiul fetei şedea naşa moarte. Şi naşa i-a făcut semn că nu. Însă fata era frumoasă coz şi jumătate de împărăţie nu e de ici-colea! Aşa că a scăpat fata de la moarte şi s-a ales cu beneficiul promisiunilor.
După care s-a dus să se roage naşei, în genunchi, de iertare. „Bine, a zis aceasta, de data asta te iert! Fiindcă eşti finul meu.” Iată, până şi moartea poate uita şi ierta ce e atins de orbirea amorului. Că doar aici despre asta e vorba, chestiunea cu împărăţia fiind doar un beneficiu colateral, cum am spune noi, astăzi. „Însă ţine minte că nu mai există o altă dată!” Şi n-a mai fost o altă dată până când nu s-a îmbolnăvit împăratul însuşi şi la căpătâiul lui nu s-a aşezat răbdătoarea moarte. Şi doctorul cel mare a stat în cumpănă. Însă atât s-a rugat de el frumoasa şi iubitoarea-i nevastă, atâtea lacrimi a vărsat, încât doctorul, de dragul ei şi cu gândul, poate, la cealaltă jumătate de împărăţie, s-a făcut că nu-şi vede naşa şi şi-a vindecat augustul socru.
Până-aici toate bune şi frumoase, numai că moartea nu vorbise-n dodii. Şi-acu nu s-a mai dus el la naşa să-şi pună ţărână-n cap, ci a venit naşa la dânsul. „Ce-ai făcut finule?” „Ce să fac, năşică, negânditul şi nejudecatul de mine – s-a jeluit acesta, cu ochi-n ochii morţii – că nefăcuta de minte proastă şi de drag de nevastă am făcut-o. Iartă-mă, că altul în viaţa mea n-oi mai face!” „Aşa zici?”, a întrebat moartea uitându-se şi ea lung la el. (Că doar „moartea este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna, exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem”, după spusele înţeleptului DAD). „Atuncea hai cu mine să-ţi arăt ceva!” Şi l-a dus cu ea în înalturi, în văile cerului şi-n valea ei unde „suflă vântul atât de fin că nu se mişcă măcar un fir de praf de pe cărţi, de pe morţi, de pe casele pietrificate” (aici vorbeşte iarăşi DAD) şi unde era o puzderie de lumânări: care abia aprinse, care pe la un sfert, care pe jumătate, care aproape să-şi termine flăcăruia. „Da ce-s astea, nănaşă?, a întrebat uimit doctorul cel mare. „Apoi ce să fie, finule? Iacă vieţile oamenilor!” „Ş-a mea care e?”, şopti, pierit, finul. „Asta!”, răspunse moarte arătându-i un căpeţel gata să se stingă. «”Vai de mine şi de mine, nenorocitul! Vai de mine, naşă, nu mă lăsa! Fă ceva, rogu-te! Aprinde o lumânare nouă pentru finul dumitale!” „Bine!”, zise moartea şi-l privi iar adânc, adânc. Şi luând o lumânare nouă se făcu a o aprinde şi dădu drumul căpeţelului care se stinse. Şi pe dată finul morţii îşi dădu duhul.
Fiindcă nici moartea nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Cum nici omului nu-i este îngăduit a se pune împotriva lor. Nici măcar dacă te-a năşit moartea. Iar de aici înainte liber e fiecare să judece şi să preţăluiască. Să judece lăcomia şi prostia omului sau dreptatea ori cinismul morţii. Eu unul nu mă încumet s-o fac nici acum, cum n-am făcut-o nici atunci, în copilărie. Atâta doar mă trudesc să nu uit, că viaţă fără de moartea ei nu există! Dar nici moarte fără de viaţa ei.
                                                                        Horia Bădescu

vineri, 28 martie 2014

160

28 martie 1854. Războiul Crimeei. Marea Britanie şi Franţa declară război Rusiei. Aşadar, 160 de ani. O aniversare, care va sa zică! Cum se sărbătoreşte? Cu taca-taka-tak? Cu fâş-pâş-câş? Cu ptiu, să nu te deochi!?

Că istoria se dovedeşte încă o dată ciclică.

joi, 27 martie 2014

Specialist în eşecuri

Ascult radio doar în maşină, dar suficient, circulând zilnic. După ce am încercat acum vreo zece ani mai toate posturile particulare, de vreo şapte-opt ani ascult exclusiv România Actualităţi. E cel mai potrivit pentru mine, la vârsta mea. Ascult ştiri de interes, muzică şi de acum treizeci de ani, şi de acum zece, şi de astăzi. Şi mi se pare şi echilibrat politic, în raport cu toate mass media, mai toate partizane.

Două lucruri mă deranjează la Radio România Actualităţi, şi acestea ţin de ştirile sportive. Când sunt anunţate evenimentele ce vor urma spre seară, respectiv meciurile de fotbal sau de handbal sau de box, nu ni se spune niciodată pe ce post de televiziune se vor transmite, ci doar că se vor transmite la RRA. Ştirea nu e corectă. Din motive de falsă concurenţă, ştirea este eliptică, incompletă. E o politică proastă a celor de la radioul public.

Apoi, există o reporteră sportivă, Catrinel O., cu o voce de radio extraordinară, caldă, cu o dicţie perfectă etc. A prezentat cu mulţi ani în urmă radiojurnalul. Acum, doamna este specializată pe...polo. Dacă în toate radiojurnalele, sportul în general este prezentat în ştiri scurte şi la obiect, ei bine, polo-ul are parte de interviuri, de amănunte relatate de Catrinel O. Şi toate ar fi cum ar fi, dar sportul acesta în România este mort, înregistrează - vorba Ebei - numai eşece. Iar Naţionala şi nu ştiu ce echipă din Oradea nu bat pe nimeni. Dar, doamna Catrinel ne explică evoluţia scorului, cum echipa noastră ar fi putut învinge, dar n-a fost să fie. Apoi ne spun antrenorii şi jucătorii înainte de meci cum s-au mobilizat ei şi cum vor scoate un rezultat bun, iar după meci cum au pierdut fie că adversarii au fost mai buni, fie că au avut ghinion pierzând la şapte puncte diferenţă, dar că data viitoare... Şi tot aşa... Cronicar pentru "eşece". La ce bun?

Povestiri de dragoste exemplare



      Prozatoarea Doina Popa a publicat acum doi ani un volum antologic, Pasărea cerului, în cunoscuta colecţie Opera omnia a editurii Tipo Moldova, cuprinzând două romane şi o nuvelă. Citisem atunci de acolo romanul Porumbeii sălbatici, un roman cu textură densă, dar cursiv totuşi, un roman cu atmosfera unei familii prinsă foarte bine, nu doar realist, dar şi psihologic. Îmi închipuiam că destinul autoarei acesta e, de romancieră pour toujours.
Surprinzător însă, Doina Popa publică ulterior un volum de proză scurtă: Himera cu sfeşnic aprins (Editura RAFET, 2013). Deşi povestirile sunt scrise de-a lungul anilor, cu acţiune înainte de 1989 sau după, volumul este totuşi unitar stilistic şi tematic. Prozele sunt exemplare pe linia realismului, nişte decupaje semnificative din cotidian, cu personaje nesofisticate psihologic sau social, ci din lumea comună. Predomină variaţiuni pe tema dragostei, poveşti de dragoste de actualitate, cu oameni marginali care-şi caută dramul de fericire şi de cele mai multe ori nu şi-l găsesc, aceasta fiind exact ce se spune în titlul cărţii: o himeră.
În Vară pribeagă, povestea de iubire este melodramatică, plină de certuri, scandaluri, mizerie, sărăcie cât cuprinde, împăcări compromiţătoare… Cuplul este uşuratic, comic, dar şi nefericit.
Dragoste de provincială scoate în relief un personaj feminin ciudat, sucit, nehotărât şi, în fond, nefericit. Şi tot aşa, fiecare proză dezvăluie nişte destine de umiliţi şi obidiţi, de oameni cu care soarta n-a fost tocmai îngăduitoare.
Dar, poate că povestirea cu adevărat impresionantă este cea intitulată În afara vârtejului, cu personaje cehoviene într-un tablou de apăsătoare promiscuitate, de sărăcie lucie şi de unire nu a două destine, cât a două nefericiri. Numitul Vlase (ca să folosim apelativul administrativ pentru anonimi) este fiu de familie „bună”, de profesori, care-i şi aranjează un mariaj cu o profesoară de franceză. Dar, din egoismul părinţilor şi din delăsarea fiului, mariajul eşuează, iar fiul scapătă, ajunge muncitor într-o întreprindere oarecare şi ia, cum se zice, darul beţiei. Se însoară cu o femeie de joasă condiţie socială, îi toarnă unul după altul trei plozi, vine acasă mai mereu beat şi, în mizeria în care locuiesc, mai iscă şi scandaluri melodramatice: „Bărbatul înaintă bâjbâind prin întunericul holului, lovi cu piciorul oala de noapte, care se balansă cu zgomot un timp, apoi îşi revărsă pe duşumea conţinutul. Pătrunse în cameră, singura locuibilă de altfel, cealaltă era încă neterminată şi stătea astfel de câţiva ani buni. Aerul uscat, mirosul ascuţit de urină şi transpiraţie şi tot învălmăşagul de boarfe risipite  aiurea îi produse, brusc, o strângere a stomacului. Înjură încet…” O trezeşte, ca de obicei, pe soţia docilă şi-o alungă cu picioare în fund în via din grădină, cu plozii după ea, unul fiind sugar. Dar, după ce bea zeama de lobodă găsită pe sobă, îi aduce pe oropsiţi înapoi, se împacă brusc, aşa cum de altfel s-au şi certat, fac dragoste şi-şi croiesc planuri de viitor… O candoare şi o tandreţe care ţes o proză excelentă.
Textele volumului Doinei Popa sunt nişte povestiri de dragoste exemplare.

miercuri, 26 martie 2014

Pentru o săptămână, încă mai am bani de mers la serviciu

La câţi bani (nu) câştig eu, mâine ar trebui să merg pentru ultima oară la slujba mea de la Piteşti, să merg doar pentru a scrie o cerere de demisie: "Domnişoara Directoare, vă rog să-mi acceptaţi demisia din funcţia de redactor-şef al revistei "Argeş" pentru că soţia mea nu mai are bani să mă trimită zilnic la serviciu".

Dar, soţia mea nu este una normală, a mers cu mine în oraş şi mi-a cumpărat trusă medicală, triunghi şi extinctor pentru maşină, plus că mi-a pus benzină în rezervor şi pentru săptămâna viitoare.

Las' c-o văd eu după 1 aprilie când acciza la benzină nu ne va mai permite drumul Curtea de Argeş - Piteşti!

luni, 24 martie 2014

Busola lui Dumnezeu




         S-a uitat la ea, curios, poate şi puţin speriat. Să fie una din fiinţele acelea ciudate de la Animal Planet? Să fie cel mai ciudat animal? se întreba. Căci ea nu semăna cu nimic ştiut de noi, cu nimic văzut de noi de-a lungul chinuitei noastre vieţi. Cine să fie creatura nemaivăzută, nemiîntâlnită, umblând ea pe câmpie, cu alaiul ei de flori?
                                                           *
         Moartea îşi trimite în avanposturi bătrâneţea şi boala, cu micile/invizibilele lor buldozere şenilate să creeze şanţuri prin ficat, de-a lungul inimii, varice pe glezne, riduri pe faţă. „Să-mi spuneţi când aţi desăvârşit totul, să intru eu în acţiune!” le zice doamna Moarte suratelor ei veşnic tinere şi oarecum milostive.
                                                           *
         Busola lui Dumnezeu. Tramvaie, maşini, oameni, vaci indiferente, cai nărăvaşi, femei de toate vârstele – toate merg în marş de voie, ca o turmă oarecare, spre nord. În faţă le apar ba furtuni cu tunete şi fulgere menite să-i oprească din drum, ba nămeţii cât palatul, ba canicula mistuitoare, dar şi nori de lăcuste plus ucigaşele păsări cu clonţ de oţel. Dar paşnica armată terestră – vaci şi boi şi cai şi oameni, motorizaţi sau per pedes – merg neabătut spre nord, spre hulpava şi uriaşa gură larg deschisă care-i hăpăie ca pe-un grăunte. Nimic nu-i opreşte . Urmăresc cu toţii busola lui Dumnezeu şi înclină periculos pământul spre nord, să se scurgă de sus în uriaşa gură cu gratii de fier beton, prin care alunecă uşor, dar înapoi - nici gând, nici gând de răzgândire.
                                                           *
         Adie un miros, aşa, de sfârşit, constată cu voce tare pescarul de pe digul de stabilopozi. Pe şezlongul de pe plajă, o doamnă corpolentă îşi ridică greu capul şi priveşte într-o parte şi-n cealaltă: „Se simte un miros de sfârşit!” îşi zice. La ghişeul unei bănci comerciale din centrul Capitalei, omul de afaceri constată în timp ce i se printează extrasul de cont: „De undeva se insinuează un miros de sfârşit!”... De pe ecranul mare de pe peretele staţiei de metrou, o tânără sexy, cu picioare lungi şi fustă mai puţin decât scurtă, le urează călătorilor: „Vă doresc un sfârşit fericit! De an!”
                                                           *
         Cine moare trăieşte de două ori.
                                                           *
         Muzeograful principal de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii era un locatar permanent al aşezământului. După închidere, se plimba prin săli ca vodă Carol I prin parcul Castelului Peleş, iar când afară se întuneca, se aşeza pe canapeaua lungă de sub o vitrină cu un schelet strălucitor de alb. De după acest schelet scotea o sticlă de votcă neîncepută, îi desfăcea dopul de tablă aurită, şi se auzea un pârâit discret şi drăgălaş, ca o dezvirginare de fecioară. Muzeograful principal se retrăgea pe nesimţite în întunericul gândurilor lui, în singurătatea visurilor lui şi bea încet, economicos, direct din sticlă, o picătură şi încă una şi alta şi alta, până la ultima picătură. Şi se culca spre odihnă acolo, pe canapeaua lungă, iar dimineaţa se trezea mai totdeauna după sosirea primului grup de vizitatori ai muzeului. Şi o fetiţă vigilentă, că fiecare grup avea şi o fetiţă deosebit de vigilentă, îl observa pe muzeograful principal mişcându-se încet în somn, în timp ce visa că pescuieşte rechini. Şi fetiţa vigilentă mergea la conducătoarea grupului şi-i raporta: „Doamnă învăţătoare, pe canapeaua aceea se mişcă exponatul”.
         Dar, în dimineaţa de vară, în dimineaţa celei mai lungi zile a anului, muzeograful principal de la Muzeul Ştiinţelor Naturii nu mai visa că pescuieşte rechini şi nu se mai întorcea de pe o parte pe cealaltă. Muzeograful principal era rece şi liniştit, iar fetiţa vigilentă îl privea cu ochi voioşi, exclamând: „Ce exponat frumos! Parcă-i bunicul când face pe mortul!”
                                                           *
         Horia Bădescu: „În fiecare bătaie a inimii – o moarte”.
                                                           *
         Doamna aceea uscăţivă avea, împletiţi printre picioare, rugi lungi de trandafiri galbeni. Cum păşea ea rar de-a lungul străzilor pustii ale oraşului, în amurgul sângeriu, printre flori se scurgea încet un sânge negru, vâscos, care se făcea repede nevăzut pe asfaltul la fel de negru al străzilor.
                                                           *
         Într-o viitoare istorie a literaturii române poate că va exista şi un vast capitol Poezia anxietăţii, reprezentat de un Anton Jurebie, un poet al secolului XXI de pe malul Dunării – Balta Verde – care, în copilărie, îşi petrecea vacanţa în Infern, apoi sta sub cortina de ger din satul în care „mori singur de singurătate bună”, într-o familie în care cel mai vechi obicei era acela de a muri, de a muri, de a muri…
                                                           *
         De iubit nu trebuie să-i iubeşti decât pe cei din jurul tău, nu şi pe tine însuţi. Cu tine trebuie să fii doar într-o relaţie de pace de sine pentru a-i putea iubi pe ceilalţi.
                                                           *
        
         În 2013, în Mexic a apărut o antologie de proză ultrascurtă, tot bucăţi de zece-cincisprezece rânduri. O reţin pe aceasta de Salvador Elizondo (1932-2006), intitulată Colofon: „Moartea este acea operaţiune a spiritului prin care tu, cititor, şi eu, autorul acestei scrieri, ne pierdem importanţa; chiar dacă relaţia noastră rămâne intactă”.
                                                           *
         Vasile cel Bătrân trăieşte de mai multe decenii într-un bordei de la marginea satului de munte. O cămăruţă de patru metri pătraţi săpată în burta dealului, cu o sobă de tuci într-un colţ, un pat şi o măsuţă de brad. Din iarba acoperişului iese un burlan negru de tablă în chip de horn. Iar Vasile cel Bătrân stă la soare pe-un scăunel cu trei picioare şi priveşte cerul albastru în oglinda liniştită a râului. Câte o creştină din sat, când îşi aduce aminte, trece şi-i aduce o bucată de pâine cu brânză, o plăcintă, o casoletă cu ciorbă de linte sau o sticluţă de ţuică nu mai mare decât o fiolă cu ser fiziologic. Le primeşte pe toate cu bucurie umilă, zice bogdaproste! înclinându-se în faţa mironosiţelor mai tinere sau mai trecute şi mănâncă apoi acolo, pe scaunul cu trei picioare. Într-o dimineaţă de septembrie, vine cea mai frumoasă dintre creştinele din sat cu o crăticioară de ciuperci prăjite şi se alintă: „Cred că mă aşteptai, moş Vasile!” Iar Vasile cel Bătrân îi răspunde sincer: „Eu aşteptam moartea… Cam e momentul!...”
                                                           *
         - Răbdare, zice Teofil, răbdare e tot ce ne trebuie.
         - Şi ce înseamnă răbdare?
         - Păi, aşteptarea cu încredere a ghindei să devină stejar.
                                                           *
         Moartea e o fiinţă? O noţiune? O sperietoare? Aş, e doar un cuvânt, implacabil, dar un cuvânt…
                                                           *
         Trece ea la deal, la vale, mai după răsărit, mai după-miază. Siluetă neagră, umbră luminoasă, siluetă mereu de aceeaşi înălţime, umbră luminoasă mai scurtă, mai lungă, retezând câmpia ca o sabie de Toledo un tort de ciocolată cu frişcă…
                                                           *
         Întrebarea retorică a lui Cioran: „Există vreun viciu mai mare al spiritului decât resemnarea?” Întrebarea are un răspuns în plan uman. Înainte de a trece dincolo, tot muribundul este resemnat. Puah!
                                                           *
         Treizeci şi şapte de ani a ţinut bunica sicriul în pod. Când a împlinit 50 de ani – vârstă socotită înaintată acolo la noi în obsedantul deceniu şase! – a strâns jumătate de sat la o „pomană de viu”. S-a pus sicriul căptuşit cu pânză albă şi căpătâi de lână în mijlocul curţii, iar bunica primenită s-a aşezat în el cu mâinile pe piept pentru a-l proba, iar surorile şi cumnatele au jelit-o cu triluri din cântecul zorilor din Plaiul Cloşani: „Rămâi casă sănătoasă/Că Polina a plecat/Dintr-o casă-n altă casă,/Dintr-o lume-ntr-altă lume/Nu ştiu la rău ori la bine,/Dintr-o ţară-n altă ţară/Şi dintr-un sat în alt sat…” Apoi, primenită cum era, a ieşit din sicriul pe care l-a umplut cu o sută de batiste prevăzute toate cu bănuţ şi lumânare, i-a pus capacul de brad proaspăt geluit şi bărbaţii l-au urcat în podul casei. „Aşa! a dat ea indicaţiile, de-acum trebuie să fiu pregătită pentru când va veni momentul…” Apoi totul s-a lăsat cu un praznic mare, pe mese alcătuite ad-hoc din uşi vechi întinse pe buşteni de fag. Cu ajutorul păhărelelor de ţuică, praznicul s-a transformat în chef, în paranghelie, în dezmăţ. De la amiază până după apusul soarelui a fost un praznic de râsu-plânsu’! Răbdătoare, a aşteptat exact treizeci şi şapte de ani până sicriul a fost coborât din pod, scuturat de praf, deschis cu greu şi bunica primenită a fost aşezată în el definitiv. Sosise momentul. „Rămâi casă sănătoasă/Că Polina a plecat…”
                                                           *
         Când aude cuvântul moarte, ochii-i rătăcesc aiurea pe dealul de la apus. Iar pe dealul de la apus cerul apasă ca o planetă de oţel albăstrui  pe-o lume de carton.
                                                           *
         La sfârşit, va fi cuvântul… moarte.
                 
(Fragmente din volumul Moartea după moarte, în lucru, apărute în revista Conta/martie 2014).

duminică, 23 martie 2014

Daniela Păun, un debut poetic remarcabil



 Daniela Păun a apărut ca poetă anul trecut aşa, pe neaşteptate, ca din spuma mării, ca un fluture alb în vară, ca o margaretă în florile Câmpiei Române. A publicat grupaje de versuri în mai multe reviste din România (chiar şi în Argeş, fără s-o cunoaştem pe autoare!), a luat nişte premii la concursuri naţionale (la unele am votat noi înşine, fără s-o cunoaştem pe autoare!), apoi a debutat editorial cu volumul Embleme şi tranzacţii (Tracus Arte, 2013), volum lansat şi vândut (!) în mare măsură la Târgul Gaudeamus din toamna lui 2013.
Dincolo de titlul acesta prozaic, ca să nu spunem de-a dreptul tehnico-comercial, cartea este una eminamente lirică. Poeta este nostalgică, de-o mare sensibilitate, aşternând în budoarul liric poeme de iubire melancolice, fiind „domnişoara de liceu, nesigură şi însingurată./logodnica unui foc năvalnic ce m-a ars pe dinăuntru/ani de zile la rând”. Deşi Pascal Bruckner susţine că „ dacă astăzi mai există romantism, el este de natură libidinală şi nu sentimentală”, Daniela Păun ţine să întoarcă poezia la sensibilităţile ei de totdeauna şi o face convingător, cu o candoare bine trăită/bine simţită/bine consemnată, intimistă ca-n acest pastel de toamnă: „Cad frunzele/cu nişte zgomote aproape metalice,/în această toamnă bântuită de vânturi despletite,/nişte zgomote pe care doar eu le aud/pentru că sunt aidoma/celor făcute de amintirile mele/despre tine – din vremuri imemoriale./Vreau să le strâng pe toate şi să le dau foc,/privindu-le cum se contorsionează,/în dansul limbilor roşietice,/şi să fac apoi din cenuşa lor/un tuş cu care să-mi tatuez toamna asta pe suflet…” De altfel, din tatuaje, poeta îşi face un adevărat motiv poetic: „”N-am închis uşa după mine când am plecat…/Zorii trandafirii îmi desenau pe piele tatuaje/cu vorbele tale…”
Dar, cel mai bun poem, cel care o reprezintă cu adevărat pe Daniela Păun este cel intitulat O parte din mine: „Mi-ai promis că n-o să doară…//Când mi-a fost smulsă prima aripă,/cerul meu,/din albastru s-a făcut violaceu./Nu te opri, am spus…//Când şi a doua aripă a fost smulsă,/un ţipăt prelung, ca un cocor rătăcit,/s-a înălţat spre cer,/lăsând dâre de lumină în urma lui.//M-am privit în oglindă/şi nu mă mai cunoşteam.//Şi mi-am zis/s-ar putea ca tocmai zborul fără aripi/să fie cel adevărat”.  Este arta poetică şi adevărata legitimaţie de poetă a Danielei Păun.
Pe coperta a patra, poeta este legitimată, de altfel, şi de un important poet român contemporan, dar şi critic şi eseist şi universitar, Mircea Bârsilă: „Dimensiunea intimistă a discursului  liric propus de Daniela Păun are valenţele unei moderne – şi mature – insurgenţe de tip feminin./…/Talentul de a pune în lumină paradoxala relaţie de înrudire dintre reculul existenţial şi elanul vital particularizează viziunea poetică a Danielei Păun”.
Concluzia? Avem de-a face cu un debut poetic strălucit. Dacă un al doilea volum semnat Daniela Păun va fi la fel de echilibrat valoric, putem conta pe o adevărată poetă demnă de luat în seamă.
      (Recenzie apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2014).

vineri, 21 martie 2014

Rusia anexează Reşiţa

Pentru plată şi răsplată. În anii '50, Dan Deşliu scria o poezie intitulată "Reşiţa slăveşte pe Stalin".

După vreo şaptezeci de ani, Rusia vrea să anexeze Reşiţa. Acţiunea a început azi-dimineaţă, cu un prim pas, mai puţin spectaculos decât în Ucraina. Dar, începutul a fost făcut. Un TIR rusesc a spulberat câteva maşini şi câţiva oameni şi a intrat într-un bloc. Aşa pornesc toate invaziile, încetul cu încetul, azi un bloc, mâine altul...

Este de aşteptat reacţia dlui preşedinte al Consiliului Judeţean Sorin Frunzăverde, fost ministru al apărării!