joi, 3 septembrie 2015

Spiritul Şcolii de la Târgovişte nu moare


         Ion Mărculescu se vrea un vădit continuator al faimoasei Şcoli de la Târgovişte.  Domnia sa scrie romane, dar mai ales jurnale, unele nu intime, ci pur literare, în spirit, dar şi în răspăr faţă de Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa. Exemplar pentru acest tip de scriere este Jurnalul de la Marcona (Însemnările) (Editura Trei, 2015). Membrii Şcolii de la Târgovişte, după cum se ştie, au debutat editorial după 40 de ani, programatic, aşteptând să se încheie „obsedantul deceniu” pentru a-şi scoate la iveală cărţile altfel deloc angajate politic, cum se cerea în epocă.  Dar şi jurnalele lor  - scrise în perioada lor de „prohibiţie - sunt curate, în sensul că sunt livreşti, fără a fi împănate cu „şopârle” sau alte aluzii, în afară poate de fundalul subliminal în care trăiau protagoniştii: să vedem contextul social în care-şi scria jurnalul Radu Petrescu, lucrând la un institut agricol de la Băneasa, total în afara preocupărilor sale filologice, şi cu un salariu la limita subzistenţei, altfel el fiind captat până peste cap de literatura antică, medievală şi modernă; cam la fel se întâmplă şi cu Mircea Horia Simionescu cel din jurnalul Trei oglinzi, el fiind în acea perioadă redactor la Scânteia sau consilier în CC al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, dar deloc angajat social-politic. Era totuşi perioada în care autori de jurnale erau persecutaţi, de la personajul fictiv al lui Constantin Ţoiu din Galeria cu viţă sălbatică Chiril Merişor, până la autori reali ca Ion Caraion şi Gheorghe Ursu, acesta din urmă fiind ucis în închisoare din pricina jurnalului său.
         Ei bine, diaristul Ion Mărculescu, în condiţii de deplină libertate de expresie, scrie jurnal la fel de…neangajat, ca şi celebrii săi „concetăţeni” din fosta cetate domnească, şi el aşteptând o vârstă matură pentru ieşirea în lume. Altfel zis, jurnalul la Ion Mărculescu este un fel de roman compozit, un roman în jurnal, nici măcar autobiografic, ci despre nimic şi despre tot. De altfel, autorul are un  apetit nesăţios pentru gratuitate, dar pentru o gratuitate care trimite subliminal la parabolă şi pildă dintotdeauna, pentru minimalism, proiectând la pag. 286 chiar un program estetic: „Să vorbeşti sau, de ce nu, chiar să scrii un roman despre tot şi despre nimic. Ăsta chiar poate fi un program literar! Să scrii despre tot şi să nu spui nimic, să scrii despre nimic şi să spui tot. Să spui tot despre tot şi nimic despre nimic. Să nu spui nimic, dar prin asta să spui tot. Să nu spui nimic şi nimic să rămână. Cel mai greu este să spui! Chiar şi când nu ai nimic de spus”. Cine l-a cunoscut pe Mircea Horia Simionescu, şi cine l-a şi citit, îl regăseşte întrucâtva printre aceste rânduri ludic/programatice. Mă rog, nu doar printre rânduri, dar şi ca personaj al jurnalului, Ion Mărculescu descriind câteva întâlniri cu autorul Dicţionarului onomastic la reşedinţa lui MHS de vară de la Pietroşiţa.
         Deşi datat 2007-2012, jurnalul acesta nu este unul propriu-zis, deloc de urmărit cronologic, ci o operă în sine, o colecţie de portrete (reale sau fictive ori real/fictive), situaţii, subiecte de romane visate, la modul serios sau parodic, comentarii savant-spumoase speculativ la ştiri actuale de interes naţional sau mondial, tablete de actualitate sau poveşti de demult, amintiri cu tâlc, cu morală… Nu avem de-a face cu un jurnal document, ci cu unul pur literar, cu un jurnal ca literatură, oniric şi ludic, autorul dându-se adesea în spectacol, făcând pe claunul nu fără umor şi autoironie. Jurnalul acesta a fost scris, ne asigură autorul, pentru că „oamenii au nevoie de poveşti. Daţi-le oamenilor salam şi poveşti!”  Şi autorul – credincios programului său - ne oferă cu fiecare pagină din jurnal poveşti în care echilibrează popularitatea cu ştiinţa naraţiunii.
         Masivul volum al lui Ion Mărculescu cuprinde literatură din cea mai diversă, scrisă toată cu o (auto)ironie remarcabilă, cu o ironie bonomă, ca să zic aşa. Predomină scurtele povestiri absurde sau suprarealiste: „Marele fior ne bagă răceala în oase: se apropie vertiginos anul 2012. Anul Apocalipsei. Anul Sfârşitului Lumii. Semnele sunt clare chiar şi pentru mine care, de felul meu, nu sunt un prăpăstios: o pisică a murit călcată de o maşină, pe mine mă doare un picior la genunchi, a fost interzis europenilor consumul de mărar şi de canabis, mi-am pierdut un inel pe care aveam cheile de la mai multe uşi, lui Jan Ju, consăteanul lui Galileo Galion, i-a apărut o gâlmă într-un vers cu rimă, care promitea a fi perfect din punct de vedere literar, am visat urât azi-noapte, se făcea că eram prin Germania şi mă rătăcisem de grupul de turişti cu care venisem în excursie, celebra Tanţa s-a lăsat de descântece. Şi mai sunt şi alte semne…” Un adevărat poem, după cum se vede, net superior banalului subtitlu al volumului de Însemnări.
         Dar Ion Mărculescu, luat de condei, scrie veritabile pagini de literatură suprarealistă, în spiritul lui Daniil Harms, pagini care nu au nimic comun cu genul diaristic, având în schimb cu literatura modernă adevărată: „Lucrurile s-au întâmplat astfel: în timp ce pilotul făcea tumbe cu avionul, traista cu mâncare, pe care o avea lângă el în carlingă, i-a căzut şi l-a lovit mortal pe singurul ţăran care se afla pe acel câmp./Apoi avionul a căzut cu pilot cu tot, dar nu oricum, căci elicea acestuia, într-o ultimă rotaţie, a retezat capul aviatorului. Capul aviatorului a mai zburat aşa, uimit cum era, încă vreo douăzeci de metri (cu aproximaţie) după care s-a oprit într-un boschet plin cu furnici./Alte amănunte nu avem./De fapt, în ultimul moment, am aflat că lucrurile s-au întâmplat astfel: nu era avion, ci un elicopter care zbura şi el aşa cum zboară orice elicopter. Un ţăran care zbura pe deasupra lanurilor de porumb şi avea şi o sapă în mână, a fost lovit de elicea elicopterului, care i-a retezat capul. Pilotul, de fapt, n-a păţit nimic, dar el susţine că, probabil, ţăranul era beat şi şi-a tăiat singur, din greşeală, capul cu sapa pe care o avea în mână şi care, nu se ştie de ce, era foarte, foarte ascuţită”.
         Jurnalul acesta are şi o impresionantă galerie de personaje, unele fictive probabil, altele reale, pe care eu însumi le recunosc: poetul Grigore Doi, Domnul Mişu etc.
         Dar, dacă vom conveni că jurnalul nu e propriu-zis jurnal, el putând lejer să nu fie datat fără a pierde ceva, jurnalul nu e nici de la Marcona decât în infimă măsură, el fiind de fapt de la Târgovişte. La Marcona, autorul merge din când în când să se întâlnească amical cu bătrânul său tată, veteran de război, nonagenar obsedat de vârstă şi  de durerile de măsele; dar merge şi pentru a-şi îngriji gospodăria de acolo, prilej pentru alte pagini savuroase.
         În fine, avem de-a face cu o carte de literatură autentică, o literatură îndeosebi de actualitate. Dovadă este şi finalul volumului de 480 de pagini, un final parabolic, unul care închide o carte cu o viziune, ci nu un jurnal „la rând”: „Ca o concluzie: Patria îţi va fi recunoscătoare./Doi angajaţi ai primăriei te vor lua de mâini şi de picioare şi te vor arunca peste alte cadavre în groapa comună. Apoi vor arunca pământ peste tine. Bolovanii de pământ îţi vor intra în gură. Vorbele tale de acum încolo vor fi pământ şi vei vorbi pământ./Cei doi angajaţi ai primăriei vor mormăi nemulţumiţi că sunt prost plătiţi pentru munca depusă. Primăria e zgârcită. Guvernul e zgârcit. Partidul aflător la putere e zgârcit. Toţi, de la o margine la alta, sunt zgârciţi. Pământul care te înghite e zgârcit. Groapa în care ai fost aruncat e prea mică. O groapă zgârcită. A trebuit să te chirceşti. A trebuit să strângi genunchii la gură. A trebuit să te culci pe o coastă, ca să-i faci loc şi celuilalt cu care patria a fost recunoscătoare”.
         Scris formal în răspăr faţă de jurnalele membrilor Şcolii de la Târgovişte, dar, în fond, în duhul acestora, Jurnalul de la Marcona dovedeşte un singur lucru, că spiritul celebrei Şcoli de la Târgovişte nu moare.
                 (cronică apărută în Argeş nr. 8/august 2015)

sâmbătă, 29 august 2015

A 241-a zi din calendarul gregorian



     M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără măcar un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe Ioan Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem, Soliman Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă pentru turci, aceştia capturează la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei. La 1756, Frederic cel Mare atacă Saxonia, dând lovitura de începere a Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a încheiat Războiul Opiului prin tratatul de la Nanking, dinastia Qing acordând privilegii comerciale europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong Kong. La 29 august 1949, Uniunea Sovietică testează prima bombă atomică în Kazakhstan. Era bună, numai bună de speriat lumea. Iar la 29 august 1991, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a suspendat activitatea Partidului Comunist al URSS. Şi mai bine! La 29.08.1948 se năştea politicianul Constantin Făină. Macină moara politică, macină! Abia peste alţi 10 ani, în aceeaşi zi, se năştea Michael Jackson. 29. 08. 2003: Ayatollahul Mohammed Sayed Baqir al-Hakim, liderul musulman şiit din Irak, este asasinat într-un atac terorist, împreună cu aproape 100 de credincioşi, lângă o moschee din Najaf. Ce ziceam eu, m-am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că victoriile din toate războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite, tot într-o zi de 29 august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.

sâmbătă, 22 august 2015

Respiraţia Mării Negre la Tuzla



                                  După ce conduci vreo cinci ore, pierdut într-o pânză de maşini multicolore lungă de peste 200 de kilometri, spre prânz adormi pe plajă cu o carte pe piept. Ajuns la hotel, în oglindă îţi descoperi un bust roşu rac fiert cu un profil de carte albă semideschisă. * Întâmplare banală. Duminică seara, eseista Aglaia Filipciuc şi-a uitat pe bancheta din spate a Trabantului tânărului poet Eugeniu Mirciulescu-Emir: lenjeria intimă, ochelarii cu ramă de ceramică de Horezu şi însemnările nepreţuite despre un volum de poeme fracturiste. Luni, la prânz, poetul o sună la telefon pentru a i le returna. „Dragă, îi răspunde eseista, te rog să le păstrezi ca pe nişte relicve din epoca roşie a metapostmodernismului!” * Şi în Istoria Regelui Gogoşar, ca-n toate celelalte romane, Radu Aldulescu creează câte un personaj cu viziune apocaliptică, cu discurs alunecând în ton profetic. Aici, un bătrân slinos, un boschetar din Balta Albă, un „jidov rătăcitor” îl abordează – fără a-l cunoaşte - pe Emanuel Victor Calomfirescu, în stradă bucureşteană, în apogeul „epocii de aur” şi-l mustră în stil biblic: „Degeaba că minciuna îţi dă să mănânci şi-ţi ţine de cald, că nu vei mai creşte nici un centimetru, ba tocmai dimpotrivă. Vei scădea. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Până n-ai să înveţi să citeşti şi să pătrunzi, n-ai nicio şansă să scapi. Calea mântuirii e strâmtă şi necăjicioasă, stimate domn, aşa că strâmtorează-te şi necăjeşte-te. Tot răul spre bine, omule, şi mai ales, omule, nu uita datoria pe care o ai faţă de om. Să nu uiţi, omule… Glasul i se limpezea treptat, devenind tot mai ridicat, atingând în sfârşit un apogeu bubuitor: Pocăieşte-te! Tu l-ai omorât pe Iisus! îl împunse cu arătătorul în piept. Ia-ţi seama, omule! Pocăieşte-te!” (Luni, 20 iulie 2015).


                                                           *                                                        
         La ghiol, ca ologii la Capernaum: femei obeze şi cu celulită, bătrâni semiparalitici în baston, dar şi femei tinere, însă, cine ştie, cu beteşuguri ascunse. Aici m-am operat, doamnă dragă, (arată pe la coapse), nici nu mă puteam mişca, dar nămolul acesta de Techirghiol m-a pus pe picioare! Un grup mai mare de ucraineni, ele blonde şi suple, ei – atletici, având grijă de copii. O femeie tânără traversează plaja cu sânii înnegriţi de nămol, ca două pătlăgele vinete mai mari, umflate cu azotat…* Radu Aldulescu, transformând pe nesimţite, din când în când, monologul interior în…dialog interior. * Pe sticla de bere din care mă hidratez pe plajă scrie: „Meriţi mai mult după o zi plină!” Bogdaproste! zic în sine-mi, deşi nu ştiu dacă am avut o zi plină. Poate doar plină de soare”. (21).
                                                           *
         În librăria din Mangalia (ca de obicei, cu ofertă bogată), găsesc „poemul” Moscova-Petuşki de Venedikt Erofeev şi, cucerit de la primele rânduri, întrerup lectura la Regele Gogoşar. * Corectez cel de-al patrulea volum de memorii al lui C.A. şi mă descopăr a fi un fel de…Moş Virgulă. Pe fiecare pagină tai două virgule nelalocul lor şi adaug alta unde se impune. * Călătoria lui Erofeev cu trenul pe ruta Moscova-Petuşki, însoţit de o valiză mică din care tot scoate băuturi cu care face diverse cocteiluri. Iată cocteilul „Măruntaiele căţelei”: Bere jiguliovskoe (100 gr.), Şampon Sadko, negustorul bogat (30 gr.), Spray pentru curăţarea părului de mătreaţă (70 gr.), Adeziv BF (12 gr.), Lichid de frână (35 gr.), Insecticid pentru distrugerea insectelor mici (20 gr.)/…/După două pahare din cocteilul acesta, omul devine atât de inspirat, încât te poţi apropia de el şi, timp de o jumătate de oră, poţi să-l tot scuipi în bot, de la un metru şi jumătate, iar el n-o să-ţi zică nimic”. (Miercuri, 22 iulie 2015).
                                                           *
         Pe-o plajă pustie la Tuzla, faceţi nudism şi priviţi marea care trimite şi retrage valuri albe şi înspumate ca bărbile ierarhilor din Sfântul Sinod. E un fel de respiraţie a Mării Negre, cu o expiraţie zgomotoasă şi inspiraţia înfundată. * Ideile pe care le uiţi după trei minute; înseamnă că nu sunt bune de nimic, îţi zici. Dar, poate că şi ideea genială a lui Einstein a fost în mai multe rânduri o idee de trei minute şi uitată, şi poate nu doar a lui Einstein, dar chiar şi a altor înaintaşi sau contemporani de-ai săi. M-a ferit Dumnezeu să fiu înaintaşul sau contemporanul său. Oricum, fie vorba între noi, nu reprezentam nici un pericol, eu neînţelegând bine nici acum formula asta cică genială: e=mc2. * E a patra zi în care nu văd nici un nor, necum negru, dar nici vânăt sau alburiu ca de vată. Din zori şi până-n seară, o catastrofă de cer albastru peste o catastrofă de întindere de apă bleumarin, între ele tronând soarele ca un uriaş nucleu atomic gata să detoneze Universul din clipă în clipă ca pe-un nimic… * Foarte expresiv, în violenţa lui, tabloul revoluţiei în 21 decembrie 1989, „pictat” de Radu Aldulescu în mijlocul romanului lui. * Iar, la ora 18,00, pe plajă, mesajul de pe sticla de bere: „Meriţi mai mult după o zi plină!” Bogdaproste! (Joi, 23).
                                                           *
         Un cocteil după modelul Erofeev s-ar putea numi „Troica financiară”. * Toată dimineaţa, pe plaja pustie de la Tuzla, valurile mari fac pe mal un dig moale, pufos sub tălpi, verde, de alge. Pe creasta valurilor, pescăruşii borţoşi se lasă ridicaţi-coborâţi ca nişte păsări de plastic, dar ei îşi văd nestingheriţi de pescuitul cu ciocul, mai rentabil decât cel cu lanseta, plasa, setca etc. * Un lucru românesc dezastruos bine făcut! Acesta poartă numele de Vama Veche. Cică, Sudul sălbatic! În zece ani, dintr-o plajă virgină la malul mării, la graniţa cu Cadrilaterul, s-a făcut un amestec cretin de clădiri în toate stilurile (non)arhitectonice posibile, de la bojdeuci acoperite cu trestie, până la hoteluri simandicoase de patru stele ca la Paris, de la restaurante ostentativ rustice, cu rogojini pe jos, unde ospătăriţele te servesc desculţe, până la altele de lux. Totul înşirat de-a lungul unor drumuri/străzi de pământ, cu praful până la glezne, ca-n Depărăţeanu. Şi pentru asta, nişte fundaţii care se lăudau că salvează Vama Veche au tocat un car de euro. Concurenţa la preţuri este însă pe dos, nu cine oferă cel mai bun preţ (apropiat de cel corect), ci cine oferă pe cel mai umflat. Şi observ că multor turişti asta li se pare de bon ton… (24).
                                                           *
         Pe plaja ghiolului, citesc alternativ: o secvenţă de cinci-şase pagini din revoluţia de la 1989 din romanul lui Radu Aldulescu, apoi o povestire de două-trei pagini din „poemul” lui Venedikt Erofeev. * Apocalipsa cerului albastru şi a mării bleumarin. * Seara, pe terasele de pe faleză e Marea Crăpelniţă. Bărbaţi, femei şi copii bagă-n ei de parcă mâine ar veni sfârşitul lumii. Cozi la şaorma, hamburgheri, covrigi calzi, pepeni, îngheţată, mititei şi cârnăciori, la bere şi carafe de vin, baclavale şi bragă… (Sâmbătă, 25 iulie 2015).
                                                           *
         În librăria din Mangalia, pe acelaşi raft cu Venedikt Erofeev, Marta Petreu, Radu Aldulescu, Albert Camus, Adrian Alui Gheorghe… se află şi volumul Mihaelei Rădulescu – Cum iubesc bărbaţii. Mi-e lene şi lehamite să-l răsfoiesc, dar cred că, de fapt, cartea – autobiografică fiind – ar trebui să se intituleze Cum fac sex milionarii. * În sfârşit, şi pe litoral mai apar nişte zdrenţe de nori; măcar la şapte zile o dată. * Seara, trei ore la localul Pura Vida din Vama Veche. Bem bere şi-o ascultăm pe Navi, acompaniată la chitară de Victor al nostru, mă rog, aici Mihail. Fata cea plinuţă face show adevărat. Când ajungem în Eforie Sud, puţin după miezul nopţii, faleza e încă plină de lume. Mâncăm mititei pe terasă la Paradox şi bem bere. (26).
                                                           *
         Ce final trist al voiosului „poem” Moscova-Petuşki! Beţia naratorului ajunsă la apogeu, eşuată într-un întuneric compact şi în descrierea crudă a persecuţiilor, imaginare sau reale, la care e supus. * Un moldovean din Bălţi vine pe plajă cu doi pepeni într-o mână. „Cu doi pepeni într-o mână e cam greu!” zice proverbul. Dar, iată, nu imposibil. Grupul său de băieţi şi fete tocmai terminase primul bidon de bere şi-l destupase pe-al doilea. Între două bidoane de bere merge bine un pepene. (Luni, 27 iulie 2015).
                                                           *
         Un fel de tautologie. Pe plaja de la Venus, pe malul mării, citesc versuri de Iulian Talianu, versuri obsedate tocmai de marea care „m-a încercuit precum o câmpie/ea nu a lipsit niciodată/din insomniile mele…” * Finalul romanului Istoria Regelui Gogoşar, parcă accelerat. Radu Aldulescu încearcă să aducă din romanele precedente câteva personaje, de data asta în plan secund, parcă pentru a nu uita cititorul de ele. De pildă, Robert Stan alias Robert Satan, din Îngerul încălecat, aici doar un gropar într-un cimitir. Dar şi moartea lui Emanuel Victor Calomfirescu e accelerată, o moarte provocată de opulenţă, de lipsa de măsură în toate, de excese. Aldulescu are, de altfel, vocaţia de creator a unor oameni bolnavi moral… (Marţi, 28).
                                                           *
         Dimineaţă cu ceaţă deasă, cum n-am mai văzut niciodată în plin sezon estival. Drumul de la Eforie la Venus a fost o orbecăială. Dar pe la 10,00, pe toată întinderea mării s-a luminat cu nori alburii. * Melancoliile de toamnă ale lui Iulian Talianu: „vine toamna şi dimineaţa abia/se mai urcă pe ziduri”; şi: „vine toamna şi neliniştea este vie/ca o picătură de sânge”; în fine: „tăcerile se înlănţuie toamna/şi umbra începe să facă paşii tot mai mari/în urma mea flutură pânza de păianjen/a zilei de ieri”. * Bere. „Meriţi mai mult după o zi plină”! Ce prieteni nesperaţi găsesc în producătorii de bere. (Miercuri, 29 iulie 2015).
                                                           *
         La ginul tonic din zori, de pe terasa hotelului, recitesc din Esculapii rurali ai lui Cehov. Felcerul Kuzma Egorâci îl doftoriceşte pe basul Mihail Fedotici Izmuncenkov cel răguşit. Felcerul îl ceartă pe cântăreţ că bea prea multă vodcă, dar basul se scuză: „E drept că vodca produce şi başilor răguşeală, dar, după cum ştii, Kuzma Egorâci, octava se face mai bună de pe urma răguşelii… Noi nu putem fără vodcă. Ce fel de cântăreţ ar fi acela care n-ar bea vodcă? N-ar fi cântăreţ, ci, iartă-mi expresia, o curată ironie!... De n-aş avea îndeletnicirea asta, nici n-aş lua-o în gură, blestemata de ea! Vodca este sângele satanei!...” * Nu mai faceţi plajă. Vă bucuraţi de faleza pustie în dimineaţă şi vă plimbaţi pe ea, la deal, la vale… * După masa de prânz la Paradox, revenirea acasă. 400 de kilometri – patru ore. Iar acasă, seceta şi-a făcut de cap. O victimă la prima vedere: un prunişor uscat. Dar mă consolez cu sticla care mă firitiseşte/amăgeşte: „Meriţi mai mult după o zi plină!”(Joi, 30).
    (text apărut în Argeş, nr. 8/august 2015)
                  

joi, 20 august 2015

Josef K. la 2015

      În Procesul lui Kafka, Sistemul trebuia să condamne un individ luat aleatoriu din așternut: "Josef K., procuristul unei bănci, a fost arestat în mod neașteptat de doi agenți neidentificați de la o agenție nespecificată pentru un delict nespecificat". Așa a început acum o sută de ani literatura absurdului. Realitatea absurdului exista însă de mult timp și ea dăinuie și astăzi. 
     Să luăm două cazuri din România zilelor noastre. Cazul Rarinca. Doamna aceasta a trecut într-un moment nepotrivit, prin locul nepotrivit, prin fața Sistemului care tocmai se trezise dintr-o vremelnică ațipeală. A pus mâna pe ea, ce mână?!, o adevărată gheară de fier forjat, și o strânge până o să-i iasă ochii. Cei doi agenți care l-au înhățat pe Josef K. n-aveau nume și personalitate. Cei doi agenți care au prins-o în mreje pe doamna Rarinca au chip și nume: Livia Stanciu și Laura Codruța K. (sic!). În Procesul lui Kafka, un K. este victimă, în Procesul din România anului 2015, un K. este călău. Doamnele astea de la DNA și ÎCCJ au fost recrutate de faimosul marinar pentru a răspunde la comenzile Sistemului. Iar lumea, ca proasta, vorbește de independența justiției. Care independență, care justiție? Azi e Rarinca, mâine putem fi oricare dintre noi. Într-o dimineață în zori, când te pregătești să pleci la serviciu, vin și te iau doi musculoși și te bagă într-o dubă, că așa vor mușchii lor. Este limpede că doamna Rarinca va fi condamnată fără vină. Sunt curios dacă noi vom face ceva. Măcar la 25 de ani o dată să ieșim în stradă. Să ne amintim că-n 16 decembrie 1989, o hotărâre judecătorească abuzivă a scos lumea în stradă la Timișoara.
      Dar, nu s-a terminat bine cu cazul Rarinca și încă unul e pe tapet. Te-ai aștepta ca premierul Victor Ponta să facă parte din Sistem. Și poate chiar a făcut și poate că încă mai face. Și totuși, pentru simplul fapt că nu vrea să se dea la o parte din fața tăvălugului format dintr-un Rățoi mecanic și-o flașnetă blondă, Victor Ponta va fi și el o victimă a Laurei K.
      Sistemul lucrează cu gheara de fier forjat.

miercuri, 19 august 2015

Specialiști în falimente vrem guvernare!

      Aflu din ziare că PNL are conturile blocate pentru datoriile acumulate, de la publicitate până la chirii și utilități. Acesta este partidul care a dat actualul președinte al țării. Iar partidul acesta (unde sunteți voi, Brătieni!) ține neapărat să dea guvernul meu locatarului de la Cotroceni sau de pe unde o locui de vreo lună. Îmi închipui ce guvern! La Economie probabil că va fi numit ministru unul care a falimentat un chioșc de răcoritoare dintr-o stație de autobuz, iar la Finanțe un realizator de contabilitate primară care a băgat în insolvență două sereleuri.
      Mai zice doamna asta Alina Gorghiu că Ponta e populist că mărește salarii și mai returnează sume de bani luate abuziv de colegii ei liberali. Da, doamna asta, ca să-i zic așa, vrea ca și până acum două Românii: una care face frumos la Bruxelles, o imagine de micuță colonie ascultătoare și una a milioanelor de proști care nu contează, care pot pieri liniștiți cu salarii de Africa Centrală..
      Sunt liberal prin structură, am avut rubrică în 1990 la Viitorul, ziarul liberal, iar în 1991 am fost angajat la Viitorul românesc al patronului liberal Viorel Cataramă. Dar, acum situația e de așa natură încât recunosc că dintre două catastrofe o prefer la Palatul Victoriei pe cea numită Victor Ponta, deloc pe cea liberală numită Alina Gorghiu.

luni, 17 august 2015

August 2015, peisaj lunar

       Merg două zile la mama, în Podişul Mehedinţi, de hramul Sfintei Marii. În afară de cablu şi curent electric, se trăieşte ca-n Evul Mediu. E o caniculă de simţi cum îţi ţâşneşte sudoarea prin piele. Iau o sticlă de ţuică pentru a mă hidrata şi o pornesc pe câmp. Iarbă înaltă, dar nici un fir verde, totul galben-maroniu. Din pomi cad frunze ruginii la mijloc de august. Foile de viţă sunt răsucite de parcă ar tot arde focuri în vii zi şi noapte. Pământul e plin de crăpături în care-ţi intră piciorul de nu eşti atent. Dealurile, câmpurile, văile se numesc Strungă, Nevăţ, Piribani, Mohorna, Padina, Poiana Lungă... Totul în jur e ofilit, galben bolnăvicios, iar un strat gros de praf acoperă pădurile, viile, tufişurile, rugii de mure. Oamenii duc vitele la adăpat cale de trei kilometri. Tot de acolo aduc şi apa de băut sau de gătit. Dar, instinctul de proprietate e foarte dezvoltat. Nişte râpe aride, crăpate ca după cutremur, pline de ciulini, buruieni şi mărăcini şi pălămidă sunt înconjurate de garduri înalte de sârmă ghimpată. Sărăcia lucie trebuie conservată şi apărată cu străşnicie!
      Satul Şovarna din Mehedinţi, România, Uniunea Europeană.

joi, 13 august 2015

Alaiul de joi dimineaţa


         Pe drumul de imaş ce duce-n Colibaşi, în zi însorită de februarie, trece un alai vesel şi lung ca un balaur. Oameni îmbrăcaţi în pardesie şi costume se înşiră în urma lăutarilor. Un saxofon, o vioară, o tobă, un ţambal pus după gâtul unui etnic conlocuitor voios, o cântăreaţă blondă cu ten negroid şi gras-unsuroasă, cu toţii cântă de-alea de lume, au-au-au! şi au-au-au! şi la-la-la! şi tra-la-la! „De la moară pân’ la gară, toate carele coboară, leana mea!” şi „De la primărie-n sus, toate lămpile s-au stins”. Iar cei din alai, cu sticle de băutură în mână răspund veseli nevoie mare, ca la nuntă: Uiu-uiu-uiu! şi uiu-uiu-uiu! Lumea pe la porţi şi pe drumul negru, străjuit de mormane de zăpadă murdară, priveşte ca la urs, vorba noastră din popor, alaiul voios.
         „Ce să fie, ce să fie?!” întreabă un bătrân nedumerit sub salcia de la poartă. E joi, ora 9,37 dimineaţa, ante meridian, cum ar veni, generaţia tânără nici nu s-a trezit, muzică, lăutari, băutură… Înmormântare nu e că nu sunt ciocli şi popi şi prapuri. Petrecere la încorporare iar nu e, că tinerii nu mai fac armata. Trimiterea unui tânăr la studii în Anglia, în Germania sau la Chişinău iar nu e, că aici, pe deal, nu e nici aeroport, nici gară, nici măcar o autogară de ţară. Să fie o reuniune a cenaclurilor literare din judeţ şi din toate oraşele? Să se filmeze pentru vreo emisiune TV? Niciuna din ipoteze nu stă în picioare.
         Uimit eu însumi, mă ataşez alaiului şi-l abordez pe ultimul om din coada balaurului, un ins cu un pardesiu negru şi lung, de-i atinge călcâiele, înalt şi slab şi tras la faţă, trist rău şi aparent adâncit în gânduri.
         „Vă rog să mă scuzaţi şi să nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici?” l-am abordat eu.
         „Mmm!” a mormăit el.
         „Ce e alaiul acesta? E parastas, nuntă, banchet, încorporare?...”
         „Cum, nu ştii?! Şi nici nu presupui? Ce eşti dumneata de meserie?”, mă interoghează el cu o arogantă bunăvoinţă.
         „Scriitor”, răspund eu umil, ca unul prins asupra faptului jenant.
         „Hm! Eu sunt Ştefan Achim, ziarist de investigaţii cronice şi acute”.
         Şi, în timp ce înaintăm în pas de înmormântare, dar cu lume veselă, domnul Ştefan îmi întinde sticla de vin roşu, să trag şi eu o duşcă.
         „L-ai văzut pe cel din capul alaiului, cel cu pardesiu de la Paris, cu costum Armani şi cravată cum nu există în judeţul nostru, cel cu sticla de whisky original, de la mama lui, cum ar veni, cel înconjurat de lăutari?” mă întreabă ziaristul.
         „Nu!”
         „E Cristian Libertian, tânărul preşedinte al Tribunalului Judeţean. Părinţii i-au pus numele Cristian să rimeze cu Libertian, ca la Ion Caraion, Ana Blandiana, Jean Valjean... Oameni cultivaţi!”
         „Se însoară, acum, joi dimineaţa?” întreb eu bezmetic.
         „Domnule, ce dracu’ de scriitor eşti? În ce lume trăieşti?! Nu citeşti ziarele?”
         „Ba, le mai citesc?”
         „Nu prea le citeşti. Că atunci ai şti cine este Cristian Libertian, preşedintele Tribunalului, că e o vedetă naţională, nu doar judeţeană, ce dracu’! E însurat, are o soţie blondă şi frumoasă, doctor în mecatronică, vezi bine, şi un copil la fel de blond şi chiar mai frumos, sunt amândoi în dreapta lui, lângă saxofonist.”
         „Şi ce sărbătoresc?”
         „Păi, cum să spun, sărbătoresc mergerea la puşcărie, aici, la Colibaşi, a preşedintelui de Tribunal.
         „Aoleu!, dar ce-a păţit?”.
         „Hm! Ce-a păţit, ce-a păţit! N-a păţit nimic. A luat o mită de un milion de euro pentru trântirea unui proces important. O nimic toată, cum ar veni…”
         „Şi toată lumea asta sărbătoreşte?!”
         „Altfel cum? E o faptă publică, de notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ’50, noaptea, cu Volga neagră cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi organiza un chef de încarcerare, să fii în rândul lumii. Toată noaptea am chefuit la o pensiune de lux de-aici, să fim aproape şi să putem veni la momentul oportunist, când e programat la gratii bietul preşedinte. Sigur că nu sunt probleme, poate veni şi peste două-trei zile, că domnul nostru Cristian este prieten cu Ionel Didi, cu accentul pe ultima silabă!, directorul închisorii care închide ochii, că de aia sunt banii bani.”
         „Şi dumneata eşti invitat la această paranghelie?!”
         „Ei, ce’şti copil! Sunt nu invitat, sunt invitat de onoare. Eu l-am dat în gât, cum ar veni. Trei ani am făcut anchete despre şpăgile pe care le lua, despre trântirea grosolană a proceselor, trei ani am băut din whiskiul lui în biroul de la etajul întâi al Tribunalului şi am împărţit şi aceleaşi piţipoance pe canapele, nu doar fripturile şi chiftelele cu murături asortate…”
         „Adică, beai cu el şi pe urmă îl desfiinţai în ziar?”
         „Păi, cum?! Trebuia să-l fac praf. Deontologia înainte de toate! El însuşi era de acord. El a luat vreo 20, 30, 75, dracu’ mai ştie câte zeci de milioane de euro, iar eu trebuia să-l dau în gât doar pentru un pârlit de milion, din care mi-a dat şi mie, şi unor judecători şi procurori şi  a făcut şi ditamai paranghelia asta. Că domnul acesta este un artist, în felul lui. Pentru el, un om foarte sensibil de altfel, corupţia este o faptă de vitejie, un spirit de aventură, un fel de socializare cu marii rechini din ţară. Plus, fireşte, că presupune inteligenţă şi cultură, dacă nu chiar geniu. Cum s-ar zice: Spune-mi cu cine te înhăitezi la jafuri de peste un milion de euro ca să-ţi spun cine eşti! Are şi o teorie interesantă despre justiţie, justiţia adevărată fiind cea care ne face dreptate nouă, nu duşmanilor noştri.”
         „Şi acum nu e un om nenorocit pe viaţă?”
         „Nicidecum, are tot viitorul înainte, viitor de aur! Aici, la închisoare, îşi va deschide un birou de avocatură în celulă. A fost prevăzător, s-a înscris pe şest în barou încă de când era preşedintele Tribunalului. El îi va apăra pe toţi încarceraţii, inclusiv la CEDO împotriva condiţiilor inumane din penitenciar. Directorul închisorii i-a şi făcut o listă de priorităţi.  Plus că va scrie o carte, de fapt un adevărat tratat despre combaterea corupţiei în România o dată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, îl va scrie în româneşte, pentru noi, şi în engleză pentru cititorii din UE”.
         „Vrei să spui că un corupt va scrie un tratat despre corupţie?!”
         „Păi, cine ştie mai bine decât el mersul complex al corupţiei în ţara asta?”
         Mai trag o gură de vin roşu din sticla ziaristului de anchete, îl salut şi mă întorc din drum. Mai lungă-mi pare calea acum, la întors acasă, pe drumul de imaş ce vine din Colibaşi.

(povestire apărută în revista Tomis cultural, nr. 4/iulie septembrie 2015)

           

sâmbătă, 8 august 2015

Cântarea cântărilor, o nouă traducere

      Poeta Ileana Roman, trăitoare la Severin, pe malul Dunării, a publicat acum câteva luni o nouă traducere a Cântării cântărilor, una uşor polemică, explicată în note şi comentarii, cu un cuvânt înainte despre poem. Din această prefaţă reiau aici următorul fragment: "În Cântarea cântărilor nu există decât un singur anotimp, cel al primăverii exaltate, al flagranţei naturale, cu revărsări de miruri, de flori şi de răcoarea primelor fructe - rodii, struguri, smochini, curmali. Un vernisaj al miresmelor, al efluviilor eterice din fructe locale şi exotice. Iubiţii când se întâlnesc sunt tot o mireasmă, de pe buzele lor picură miere, de pe degetele lor picură mirul, nardul, smirna. Nu cunosc alţi poeţi, de oriunde, care să reverse în versurile lor atâtea miruri, miresme, mirodii. Ca un făcut, în limba română, din cuvântul sacru mir emană îmbelşugător: mire, mireasă, mireasmă, miros, mirare, miracol, miraj. Ba încă în limbajul popular s-a întrupat cuvântul miroznă (şi miros şi mireasmă). Şi totuşi nu avem un poet din ale cărui versuri îndrăgostite să ţâşnească "turnuri de miresme", deşi un Macedonski, un Anghel, un Bacovia aveau poezia în nări".

vineri, 7 august 2015

Poetul despre poetică

       L-am mai citat aici pe poetul minunat care este Horia Bădescu, argeşean de la Cluj, dar şi de la Paris...
       De data aceasta, mi-a trimis o carte de studii poetice (studii de poetică, comunicări la festivaluri internaţionale de poezie, texte din reviste franceze plus interviuri cu poeţi români importanţi, dar mai ales de limbă franceză). N-am terminat de citit cartea, dar m-am "împotmolit" într-o zicere memorabilă şi vreau s-o reproduc aici:
       "Poemul dezvăluie o proximitate dar nu o limită, un contur. El oferă o ţesătură, o plasă, o întru-aflare fluidă şi evanescentă. Poemul deschide misterul pentru a-l închide într-o nouă deschidere. Cunoaştere revelatoare (Blaga), poezia este nevoită să ascundă dezvăluind, să sporească nu numai in-finitul, ci şi impenetrabilul, misterul, ascunsul. Şi dacă esenţa Fiinţei este misterul ei, atunci poezia - şi prin ea Omul în umanitatea lui - este creatoare, însoţind Fiinţa în perpetua facere a lumii. Poemul deschide misterul pentru a-l închide în orizontul unei noi deschideri".
       Iar poetul Horia Bădescu nu este deloc un "ipocrit", toată poezia lui se încadrează în acest program.

joi, 6 august 2015

Funar ni-l recuperează pe Iisus cel născut în Dacia

        La un recent congres de dacologie, Gheorghe Funar (vă amintiți de el, deputat, președinte PUNR, PRM, primar de Cluj și candidat la Președinție...), chiar el, Gheorghe Funar a expus o teorie la care o mare parte dintre dacologi s-au aliniat din prima clipă.
        Teoria ex-primarului de Cluj, expusă într-o operă nemuritoare de 32 de pagini de broșură, este aceea că Iisus s-a născut în Dacia, poate că la Urlați, la Jibou sau la Sânicolau Mare... Argumentele, tot unul și unul. Mântuitorul s-a născut într-o iesle, iar Funar spune că ieslea fusese inventată de agricultorii geto-daci. Probabil că la Bethleem vacile și măgarii mâncau din tipsii de aramă, ceea ce înseamnă, logic, că Iisus nu s-a născut acolo... 
        Și încă un argument: "În România, pe cruci şi pe troiţe, apar iniţialele INRI care semnifică, după unii, Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Se ştie că Iisus nu a fost nazarinean şi niciodată rege al iudeilor. După alţii, INRI înseamnă Iisus Nu-i Regele Iudeilor". Ca să vezi analiză teologico-filologică!
       Nu-l putem contrazice pe Gheorghe Funar, și atunci mai bine îi acceptăm teoria, ba chiar i-o îmbogățim cu alte asemenea argumente. Cică, nu doar că Iisus s-a născut în Dacia, dar el și trăiește pe teritoriul vechii Dacii. Unde? Păi, la Socola, la Bălăceanca, la Poiana Mare, Predeal și-n alte așezăminte de glumeți. Fiecare din aceste locuri are câte un Iisus Cristos. Acolo îi poate cunoaște dl. Funar, se poate interna câte un an în fiecare din aceste așezăminte și să-și ducă teoria până la capăt, împreună cu ceilalți dacologi.

marți, 4 august 2015

Profesie: șofer al înfietorilor străini de copii români.

        Profesiile anterioare ale președinților americani, de pildă, erau: mari oameni de afaceri, șefi de servicii secrete, senatori din tată-n fiu, actori, activiști pentru drepturile omului...
       La noi, ca la noi. Profesiile de bază ale primilor patru președinți au fost, în ordine: cizmar, inginer hidrolog, geolog, marinar. Profesia celui actual: șofer de înfietori străini de copii din România. El însuși a mărturisit-o în campania electorală. Din această profesie, am înțeles eu, și-a cumpărat șase case. De aceea n-am mers eu la vot, că nu puteam pune ștampila pe practicantul unei asemenea meserii.
       Dar, cum toate profesiile sunt nobile în felul lor, mai puțin aceasta din urmă, pe mine nu mă afectează că un președinte accede la Cotroceni dintr-o profesie sau alta. Eu sunt enervat că nu pot fi un cetățean normal al țării mele; în sensul că eu nu pot urma sfatul unui președinte american, că să nu mă întreb ce face țara pentru mine, ci să mă întreb ce fac eu pentru țară. Am ajuns la situația și la vârsta la care să întreb cu ranga în mână pe președinte, senatori, deputați și miniștri (aceștia toți fiind țara): Bă, nenorociților, eu știu ce-am făcut pentru voi timp de 60 de ani, pot depune raport de activitate, voi ce-ați făcut pentru noi? Aud?

sâmbătă, 1 august 2015

Gellu Naum - 100

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum, un poet extraordinar care a păstrat, chiar şi în vremurile grele ale comunismului, spiritul suprarealismului poetic românesc. Reproduc aici un poem excelent marca Gellu Naum:

Acolo lânga mal

Acolo lângă mal sub mănăstire
o fată îi ardea şuturi unuia cu pălărie gri
eu m-am oprit Habar n-aveam de ce
(poate nefericita mea nevoie de-a reintra în cauzalităţi pierdute)
ea m-a simţit şi s-a întors spre mine Avea o geantă extraordinară
Mă jerpelitule mi-a zis ce te holbezi aşa Nu vezi că facem dragoste

Eu m-am întins pe iarbă Luceam pe dinăuntru
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

Aş fi putut să le răspund urât sau chiar să le înec motocicleta
pesemne însă că luceam atât de tare
că ochii lor au început să lăcrimeze
şi fata ca un fluture s-a înălţat de la pământ Plutea spre mine
venea ca o mireasă oarbă ca un cireş ceva în genul ăsta

oricum mi-era egal Pluteam şi eu
cerul se ridica din ce în ce mai sus
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

duminică, 19 iulie 2015

Un interviu



 „Cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului”
                                   -  Dumitru Augustin Doman în dialog cu Iulian Talianu –

-          Vă invit, domnule Dumitru Augustin Doman să povestiţi (pentru că aveţi un mare talent de povestitor) cum se simte un scriitor în anul de graţie 2015?
-          Mă flataţi! Nu ştiu ce mare povestitor sunt, ca să fiu sincer. Un scriitor se simte la anul 2015 ca un rahat în ploaie, sincer! Îţi e o mare jenă să te declari/recomanzi, în tren sau pe-o terasă, scriitor, că automat eşti asimilat cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă, George Copos sau Gigi Becali… O mai penibilă situaţie în acest aspect n-a fost niciodată.

- Aţi citit în tinereţe  o carte de care nu vă puteţi despărţi nici azi?
- Este vorba nu de o carte, ci de un autor, acesta fiind Ivan A. Bunin, laureat Nobel în anii’ 30. Prin 1919, a fost denunţat la NKVD că ar scrie subversiv şi a fugit din URSS în Franţa, stabilindu-se într-un sat. A locuit acolo într-un sublim anonimat peste un deceniu până poştaşul a întrebat pe toată lumea dacă ştia un locuitor pe numele său Ivan Bunin, că are o telegramă de la Academia Suedeză. L-a găsit săpându-şi grădina! Când aveam vreo 22 de ani, Nichita Danilov m-a bătut la cap luni de zile să-l citesc, iar eu îi răspundeam că în materie de mari prozatori ruşi sunt satisfăcut până peste poate de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, în ordinea asta. Dar, când într-o seară, la un anticariat de pe Strada Lăpuşneanu din Iaşi, Danilov mi-a cumpărat şi mi-a pus în braţe două volume de Nuvele şi povestiri de Bunin, traduse de diferite doamne filosovietice şi stilizate de Ştefan Aug. Doinaş, am intrat într-o lume absolut fermecătoare. Volumele sunt acum ferfeniţă. La ora 5,00 în fiecare dimineaţă recitesc câteva capitole din Biblie, iar la ora 19,00 în fiecare seară recitesc o povestire din Bunin care e scriitorul meu de suflet de câteva decenii. Au scris despre mine vreo 30 de critici, dar niciunul n-a remarcat că aş fi influenţat de Bunin, şi probabil că nici nu sunt, decât poate într-un sens absolut subiectiv. Bunin este un „tolstoian”, în nuvelele de început, admirând modul de viaţă şi de gândire al patriarhului de la Iasnaia Poliana, iar eu sunt un tolstoian în modul de a trăi. După ce stau o oră la computer, îmi pun un pahar de palincă şi ies în livada din fundul grădinii, chiar şi iarna, îi dau un târcol, admir cerul, văd cum le merge pomilor, şi revin în casă liniştit. Iar vara, acum, tot la două săptămâni, dau cu motocoasa prin livadă. Buninian sunt probabil în modul de a scrie, în sensul că încep şapte-opt povestiri şi le las aşa cu anii până le găsesc o rezolvare. La Bunin găsim câte o nuvelă amplă datată 21-23 decembrie 1901, dar găsim şi câte o povestire de o pagină şi jumătate de carte datată, să zicem, 1913-1932!

-          Cum şi când aţi început să scrieţi proză?
-          Dacă-mi amintesc bine, cred că pe la 17 ani. Eram un elev foarte singuratic. Mergeam la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene de la Turnu Severin şi citeam o carte pe zi. Mă simţeam în al nouălea cer. Şi acum, viciul meu (pedepsit, de data aceasta!) este lectura în neştire. Ajuns acasă, făceam exerciţii de scris şi încercam din răsputeri să nu imit pe scriitorii citiţi. Ajunsesem în armată când am debutat în revista Orizont de la Timişoara, care m-a mai publicat de vreo două-trei ori cu texte scrise cu pixul în unitatea militară de la Mangalia.

- Să tipăreşti o revistă de cultura  în vremurile de azi e o aventură. Ce înlesniri ar trebui să aibă  revistele de cultură?
- Sigur că e o aventură, probabil că o trăiţi pe proprie piele. Deocamdată, Primăria Piteşti a înţeles că revista Argeş are deja o istorie, anul viitor ajungând la jubileu, aniversând 50 de ani. Sper ca şi după sărbătoare (dacă va avea loc, cum îmi doresc!) să continue s-o finanţeze. Unei reviste de cultură adevărate îi trebuie finanţator sigur, libertate de expresie, toate înlesnirile pentru a-şi etala proiectul/programul.

- Ce aveţi pe masa de lucru?
- Pe masa de lucru!... E un fel de a spune. Cărţile mele se scriu singure, publicându-le iniţial fragmentar în reviste sau pe blog. În momentul de faţă, pe lângă cele şapte cărţi publicate, am încă patru în manuscris. Nu ştiu când le voi publica, motivele economice fiind insurmontabile. Am un volum de vreo 400 de pagini, toată proza mea scurtă, solicitat de Editura Tipo Moldova de la Iaşi, am o cărţulie de 101 tablete (din cele 1397 de pe blog), volumul II din Generaţia ’80 văzută din interior şi vol. II din Cititorul de roman, carte de cronici despre romane scrise după 2000.

-          Care sunt tinerii romancieri de azi în care aveţi mare încredere?
-          Nu-mi prea pun problema în termenii aceştia, tinerii romancieri… Eu citesc un roman pe săptămână, despre care şi scriu. Dar, nu contează generaţia. Dintre tineri? Cred în impetuozitatea lui Dumitru Crudu de la Chişinău şi în cea a lui Adrian G. Romila de la Piatra Neamţ, dar şi în Cristian Meleşteu. Altfel, mari romancieri contemporani cred că sunt Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Dan Perşa…

-          Vă invit să faceţi portretul generaţiei dvs. Aveţi vreo reţinere?
          - Ei, un portret nu pot face. Doar nişte consideraţii care nu ştiu să se fi făcut până acum. Generaţia ’80 conduce acum, ca să zicem aşa, viaţa culturală, academică şi mai ales literară în România. Dar, trebuie ştiut de viitorii istorici literari că această generaţie a fost cea mai oropsită. Profesori universitari, chiar decani şi rectori, directori de Direcţii de Cultură din judeţe, directori de Biblioteci Judeţene, redactori-şefi de reviste de elită, cu toţii optzecişti, sunt acum de la scriitori de primă mână, până la doctori în litere, dar în anii ’80 au lucrat în mină, în fabrici şi uzine, unii au făcut liceul la seral, au fost profesori prin sate inexistente pe harta României sau vânzători în librării şi anticariate, săriţi de la publicarea cărţilor, atacaţi de Săptămâna lui Eugen Barbu, refuzaţi la intrarea în USR, consideraţi subversivi pentru literatura română şi marginalizaţi cu bună ştiinţă…

-          Care sunt cei mai interesanţi prozatori români de azi ?
-          Mai sus, am chiar spus (ca să fac rime!). Mai sunt, desigur, un Radu Mareş, Şerban Tomşa (un romancier absolut extraordinar), Constantin Arcu, Viorica Răduţă, Emilian Marcu (venind dinspre/dintre poeţii optzecişti), ca şi Ştefan Mitroi, Nicolae Stan...

- Mai am o întrebare: economia de piaţă îl ajută pe cititor să redescopere plăcerea lecturii?
- Nu, categoric nu! Economia de piaţă îl ajută pe cititor să devină vânător de-o leafă puţin peste cea minimă pe economie, din care să-şi permită seara o bere. Circumstanţe în care cititorul nu mai e cititor. Chiar şi cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului.

-          Şi o curiozitate: cum a fost ieri la Pitesti?
-          Domnule Talianu, nu ştiţi un amănunt din biografia mea. Locuiesc la Curtea de Argeş, la vreo 700 de metri de celebra Mănăstire, şi fac naveta zilnic 40 de kilometri la Piteşti. Cum de două zile n-am fost la Piteşti, răspunzându-vă eu în zi de duminică, ei bine, nu ştiu cum a fost ieri la Piteşti. Dar, am sursele mele care-mi spun că a fost o mare plictiseală, adormeau pisicile în mers pe acoperişuri, lalelele moţăiau cu floarea-n pământ, iar orice milionar în euro era un Oblomov de tranziţie, bând şampanie cu biberonul, că-i era lene să-şi toarne-n cupă…

(interviu apărut în nr. pe iulie-septembrie 2015 al revistei Tomisul cultural)

sâmbătă, 18 iulie 2015

Primarul Şase Case a devenit Preşedintele O Vilă?!

      Neavând eu cont pe facebook, mă iluzionam că n-am nici preşedinte, acesta ţinând legătura cu ţara pe acea reţea de socializare. Ei, dar mai sunt ziare şi televiziuni care traduc ce (nu) spune dl. Iohannis sau ce se zice despre el. De pildă, ieri am aflat că dl. nostru preşedinte n-a promulgat Codul Fiscal pentru că s-a redus TVA-ul şi pentru că au mai fost tăiate nişte taxe şi accize care ne apăsau ca nişte pietre de moară. Ei bine, nu, dl. Iohannis este de acord doar cu triplarea salariului domniei sale, ca să nu mai fie corupt. Aşa a zis, că mărirea salariilor demnitarilor este o piedică în calea corupţiei. Tot zilele acestea, Regia Protocolului de Stat a anunţat că guvernul a alocat vreun milion de euro acolo pentru renovarea Vilei Lac 3 a preşedintelui în care se va muta din cele şase case de la Sibiu. Pentru reducerea TVA nu sunt bani, dar pentru renovarea vilei sale, da. N-ar trebui totuşi să i se renoveze şase vile? Să vii de la şase case la doar o vilă - asta nu e o avansare de la primar la preşedinte! Cum vor titra televiziunile: "Primarul Şase Case a devenit Preşedintele O Vilă"?! Nu prea merge.

luni, 13 iulie 2015

Axa București-Berlin-Madrid trece prin Sibiu

     Fostul președinte TB (mi-e scârbă să-i mai scriu numele!) a mizat pe axa București-Londra-Washington, pe axa marelui licurici, cum ar veni.
     Nu știu sigur pe ce axă mizează Klaus Iohannis. Poate pe București-Berlin-Washington sau pe alta/altele. Un lucru e sigur, însă. Toate axele vor trece prin Sibiu. Avionul prezidențial va face totdeauna escale la Sibiu să preia pe președinte și pe ilustra sa soție, prima doamnă, vezi bine!
     Așa s-a întâmplat ieri, la plecarea președintelui în vizită la Madrid. Ghinionul meu este că dl. Iohannis n-a fost primarul Curții de Argeș, că altfel mă alegeam și eu cu un aeroport pe Valea Argeșului.

duminică, 12 iulie 2015

Un poem de Mircea Bârsilă

         Poetul Marian Oprea de la Timişoara a publicat recent o antologie de poezie erotică intitulată Sexul frumos. În această dimineaţă de duminică, îl citesc pe Mircea Bârsilă cu acest minunat poem jucăuş:

                               Obişnuita oră de trezire

Chiar dacă faptul de a fi femeie îmi pare o boală
(o boală a materiei!), îmi plac al naibii de mult fetele:
sunt la fel de simple şi de frumoase ca bicicletele
şi femeile-femei din marile oraşe - din metropole
şi din capitale - între douăzeci şi cinci şi treizeci
şi opt de ani, cu părul şi buzele vopsite
nişte insecte - ochii lor - cu tentacule mişcătoare,
bijuterii cutiuţe cu farduri şi sticluţe cu lac de unghii
forfecuţe mărgele
pensete pentru sprâncene şi anticoncepţionale
ciorapi sutiene pălării mătăsuri
du-te poemule şi spune-le cât de mult îmi plac,
inclusiv cele tunse băieţeşte,
dar care nu se sfiesc, aflate în pat, alături de cel iubit,
să-i arate până unde se pot depăşi pe ele însele,

hai, du-te, poate eşti aşteptat,
şi ajută-le, cu un sărut după ureche,
să se trezească mai uşor, dimineaţa, la obişnuita oră a lor de trezire.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Scribul spălând Cartea în „sânge de vişin”



         Octavian Doclin este un poet emblematic al Banatului de sub munte, în general, al Reşiţei, în special, oraş care nu mai e de mult timp unul al siderurgiei, ci mai ales unul al poeziei. Această plasare geografico-istorică a lui Doclin nu este o marginalizare, ci aş putea spune că e o încadrare într-un centru literar unanim recunoscut: vd. revista Reflex condusă de poetul în discuţie, colocviile anuale ale acesteia de la Băile Herculane, cu invitaţi din toată ţara şi din Serbia, editurile şi mass media electronice din Reşiţa care acordă spaţii şi timpi de emisie cu generozitate literaturii…
         Octavian Doclin este şi un personaj pitoresc, un boem autentic sau unul jucat (fiind el totuşi redactor-şef de revistă literară, iar un red.-şef nu e tocmai boem!). Cât e boem şi cât se preface a fi ne putem da seama din următorul poem din recentul volum Sânge de vişin (Editura Marineasa, Timişoara, 2014, cu un studiu introductiv de Valy Ceia): „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul). Aşadar, e greu de cântărit cât e boem şi cât e poză, cabotinism superior, artistic, după cum e greu de decelat cât talent nativ se află la originea poeziei sale şi câtă elaborare savantă bazată pe cultură poetică. Dar, cred că discuţia despre poezia aceasta trebuie pornită de la observaţia exactă a lui Ion Pop că Doclin „poetizează faptul de a scrie”.
         Mereu inspirat, inclusiv mistic (v. datarea şi localizarea unor poeme în biserică, duminica şi la sărbători), poetul meditează chiar la inspiraţie şi la rezultatele ei, la poem şi la poemă, la textul programatic. Textele sale sunt îndeosebi scurtissime, sunt fulguraţii în care coexistă trăirea intensă de moment a Scribului şi aprecierea reflexivă a acestuia asupra respectivului text. Iată – spre exemplificare - un poem în doar trei versuri: „poemul înstelat deasupra mea/şi legea voluptăţii durerii în mine -/artă poetică subînţeleasă”. Rezumând, am putea spune că Doclin este un autor de metapoezie. Şi, tot aşa, să relevăm raportarea paradoxală, oximoronică la cuvânt: „fiindcă ochiul e orb în lumină/cuvântul mut în cuvinte”.
         Octavian Doclin se transpune – ca la originile poeziei - parabolic în Scribul, în Robul cuvântului şi aşterne texte despre zădărnicia scrisului precum în poemul care dă titlul volumului: „Spăla în sânge de vişin/în fiecare dimineaţă Cartea/aşa cum săruta în fiecare seară/semnul de pe umărul stâng al iubitei/cu geamănul de pe umărul său drept/din contopirea aceasta împotriva căreia nu se putea opune/un dat o poruncă din naştere/se năştea întotdeauna un cuvânt nou/găsindu-şi firesc locul lângă celelalte/astfel că după spălarea de dimineaţă/Cartea sângera într-atât/încât nici Stăpânul n-o mai putea citi/de înţeles nu mai putea fi vorba/uitată fiind mai repede decât crezuse//(trădată mai repede decât s-ar fi crezut/gândi surprins şi cu părere de rău Scribul)”.
         Poetul scrie ca Ion Pillat şi poeme într-un vers, aforistice şi memorabile. De citat: „O umilinţă mai puternică decât bucuria” sau: „Blând să fii ca poemul fără cusur” sau: „Devin, deci exist”.
         Dar, Doclin scrie din când în când şi poeme ample autobiografice, cu mult epic, ca-n Liliecii lui Marin Sorescu, fără încheierea însă cu poantă, el nefiind oltean hâtru, ci bănăţean grav: „era tata tatălui meu/îl strigam Nieniea/scris aşa apelativul acesta nu se înţelege/nu se aude/în puţina lui avere împreună cu Maica/mama tatălui meu/ajuns cel mai vestit maistor cojocar din satul/în care am fost ridicat la lumină/cu porunca de a-i purta numele…”
         Într-o carte dedicată Cercului doclinian, Adrian Dinu Rachieru scrie la un moment dat: „Discursiv, dezinvolt, de o susţinută ritmicitate, reînnoindu-se, făcând figura unui romantic temperat, ajuns în pârgă şi devenind personaj al propriei lirici, Octavian Doclin este un poet cu program. Trăieşte poezia cu <> şi, în pofida << ductibilităţii talentului>> (Al. Cistelecan), n-a renunţat la obsesiile sale reducţioniste, năzuind a scrie, la nesfârşit, laconic, poemul despre poem”. O emblemă cât se poate de exactă pentru poetul reşiţean a criticului de la Timişoara. Vorbeam de “cercul doclinian”? Titlul cărţii lui Rachieru despre poezia aceasta a lui Doclin îşi are originea în următorul poem reprezentativ din 1999, intitulat sugestiv Identificare: “Un cerc în alt cerc se închide/orbirea şi căinţa/plăcerea suavă şi mântuirea// alt cerc un alt cerc deschide/mâna şi trupul/indecizia şi umbra//cerc închis peste cerc deschis/sublima identificare”. Este, poate, cel mai bun poem doclinian, un “joc secund”, un poem ludic şi ermetic în acelaşi timp, de o concentrare maximă, în care se întrepătrund ingenios geometria, metafizica şi mistica. 
        (recenzie apărută în Argeş, nr.7/iulie 2015)

luni, 6 iulie 2015

Grecia, pe mine să nu contezi!

        Ca de obicei, când se întâmplă ceva important, se găsesc analiștii și experții în orice care să-și dea cu presupusul. Este situația Greciei din zilele noastre. Nu știu la Atena, centrul democrației, dar la noi este o inflație de analiști. Sunt doi-trei specialiști în macroeconomie mondială pe metrul pătrat. Ceva de speriat.
        Grecii nu au decât să citească ziarele românești, să se uite la televizor la Monica Tatoiu și Miron Cozma , pe facebook și pe forumuri și vor alege soluția care li se pare la îndemână. Eu spun Greciei atât: pe mine să nu conteze, că nu mă pricep neam.

       Tot ce-am reținut e că pe greci i-a întrebat cineva dacă vor austeritate, dacă vor să li se taie salariile și pensiile ca peste 50 de ani să le fie bine. Au fost întrebați și au răspuns că nu. Bravo lor! La noi, bag mâna-n foc că peste un an se va repeta anul 2010 și nu ne va întreba doamna (?!) Alina Gorghiu ce vrem. Va ieși la televizor de-a dreapta tătucului ei Iohannis și ne va spune că țara e în criză etc. etc. Scenariul cunoscut.

duminică, 5 iulie 2015

Poezie/poveste

      La sărbătoarea de 150 de ani ai revistei Familia, la Oradea, l-am cunoscut pe poetul Attila F. Balazs, poet născut la Târgu Mureş, dar care trăieşte din 1989 în Slovacia, fiind publicist şi director de editură la Bratislava. Mi-a dăruit un volum antologic - Cravata lui Villon. Primul poem este o bijuterie:

                                Poveste

au venit au adunat
clopotele
din ele-au făcut tunuri

au adus apoi clopote
făcute din tunuri
le-au pus în turnurile taciturne

au revnit au adunat
clopotele

au uitat să le mai toarne
iarăşi -

miercuri, 1 iulie 2015

Nu trageți în Simona! Vă sugerez să trageți în generalul Oprea de la apelul bocancilor!

         Văd că peste tot românii o trag de urechi pe Simona Halep pentru pierderea primului meci la Wimbledon în fața slovacei Cepekova, locul 106 WTA. Eu zic s-o lăsăm în pace pe Simona. Se descurcă ea.  Dacă fiecare oraș din România ar aduce în doi ani aproximativ 10 milioane de euro, cât a adus ea, am fi bogații lumii.

        Eu zic să ne concentrăm atenția pe generalul de la apelul bocancilor de seară pe numele lui de curvă politică Gabriel Oprea. Omul a fost angajatul lui Miron Cozma la Jiul Petroșani și la Federația de tenis cu piciorul și asta spune cam totul. Căcatul pe care-l mănâncă de vreo 15 ani, pe care-l plescăie cu mare poftă, se numește cu o sintagmă de cazarmă interesul național. Are un partid cu o intenție de vot de doi la sută. Ei bine, cu procentul ăsta șchiop, generalul de căcat de la popotă face și desface guverne. El îi arată pisica șchiopului Victor Ponta: Dacă nu ești cuminte, fac guvernul meu lui Iohannis! Iar Alinei cea însărcinată de un bărbat însurat (citat din revistele Ciao și Can-can!) și lui Vasile Blaga le spune: Dacă sunteți cuminți, îl dărâm pe Victor Ponta cu guvernul lui cu tot. În numele căcatului...mmm...interesului național. Se știe că politica e o curvă patentată, care trădează, îi iubește pe toți la fel, în funcție de grosimea portofelului, îi duce la pat să-i odihnească, le spală picioarele și ce mai trebuie, care reprezintă soluția imorală pentru toți, care spurcă cearșafurile pe unde se culcă... Și pentru că această distinsă curvă trebuie să poarte un nume, să-i zicem pe scurt Gabriel Oprea, general.

luni, 29 iunie 2015

Un policier ingenios



  • Ion Ladner – Scorpionul de sub pălărie (Editura Juventus Press, 2014). Un roman care începe ca-n Balzac şi chiar pe vremea acestuia, în Paris, dar care se continuă inginereşte în zilele noastre şi tot pe Sena. Scorpionul… este, în fond un policier, dar unul ingenios, cu un criminal în serie, care este purtătorul unui blestem transmis pe parcursul mai multor generaţii. E, dacă vreţi, un bun scenariu de film de acţiune cu suspans şi happy end, cum îi vine bine unui asemenea film, un scenariu cu capitole-scene scurte şi percutante. Personajele sunt vioaie, bine conturate şi bine individualizate, unele cu filozofie de viaţă simplă şi sănătoasă („…dar ce e viaţa? Minciună, joacă şi noroc”), dar altele mai sofisticate. Ghyslain, de pildă, este un personaj remarcabil, având o experienţă limită de Robinson al zilelor noastre. Stilul este unul alert, ironia bonomă e strecurată peste tot în text, atmosfera e degajată. Romanul se citeşte pe nerăsuflate, dintr-o singură vizită la fotoliul de lectură, cartea având viaţă palpitantă, dialoguri vii, structură epică de puzzle care te ţine mereu în priză.


duminică, 28 iunie 2015

Poet mistic


Pr. Sever Negrescu – Din cuvinte răstignite (Editura Doxologia, Iaşi). Sever Negrescu este preot şi poet, scriind deopotrivă volume de poezie creştină, dar şi altele de poezie pur şi simplu, ca şi alţi poeţi preoţi: Ioan Pintea, Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Daniel Ploscaru. Volumul acesta este unul integral de poezii creştine, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. De citat poemul Vinerea mare, cu două strofe, una tristă, transpunând personal ziua cea mai sfâşietoare a omenirii, şi cealaltă strofă, plină de speranţa învierii: „Seară de seară adorm citind/şi literele din Carte se desprind/alunecând la vale încet/ca vinul în sângele fiert//În fiecare dimineaţă adun cuvintele/din toate colţurile ca preotul sfintele/şi le repun bucată cu bucată în Epitaf/pentru Ziua învierii ştergându-le de praf”. Sever Negrescu este un autentic poet creştin, unul profund şi inspirat, nerămânând la suprafaţa cuvintelor şi simbolurilor sfinte, ci reuşind să transmită un real mesaj mistic.