marți, 20 iunie 2017

Poeme jucăușe și șugubețe



                          
         Scriitorul clujean Horia Bădescu (originar din Aref pe Argeș – cum se prezintă el însuși) este om de carte în sensul deplin al cuvântului, cu peste 30 de volume apărute în România și în multe alte țări, cu doctorat în Litere, cu premii ale Uniunii Scriitorilor și ale Academiei Române, dar și cavaler al Ordinului național francez Les Palmes academique, ca și comandor al Ordinului național român Meritul Cultural. Iar literatura scrisă de el este una gravă, în general plină de înțelepciune, ceea ce e o raritate în zilele noastre. Dar, din când în când, își permite câte o „vacanță”, ca să zic așa, publicând câte o carte vioaie, veselă, sprințară. Este cazul celei mai recente apariții editoriale: Decameronice (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017), o carte în care calitatea scriiturii se întâlnește fericit cu grafica de calitate, aici ilustrațiile cu nuduri fiind realizate de poeta și pictorița Mariana Bojan.
         Poemele acestei cărți sunt închinate femeii, erotismul lor e unul vesel, jucăuș, vioi colorat: „Unde s-au ascuns fătucile/cu țâțele ca nucile/de ne-ncurcau răscrucile,//nesățioasele muieri/care sminteau ziua de ieri/a nărăviților becheri?//Unde-s sprințarele studinte/de până și domnul părinte/uita de toate cele sfinte,//mult prea frumoasele filoloage/punând pe suflete zăloage/și inimile să se roage?//Umbrite crame și stradele/unde făceau de toate cele/heruvii nărăviți la rele...” Dedicațiile către femei sunt de-o mare savoare, ușor ironice și șugubețe și parodice: „Îți mai aduci aminte, doamnă,/când nu era târziu, nici toamnă/și când mă invitai la ceai/ce sâni însomnurați aveai?/Și ce mai coapse încopsate/în dimineți încercănate/în care-ți lepădaseși ia/să te cuminece pustia...”
         Fericit poetul care știe a-și lua o mică vacanță de la cele grave și serioase, fericit poetul, dar și cititorul.

duminică, 11 iunie 2017

Mercenar în războiul cu cartea



                          
 Un președinte american a spus senin într-un interviu că el nu citește cărți, dar că are prieteni care citesc. Să fie vorba despre niște mercenari care citesc cărți pentru un om politic care n-are timp de așa ceva? Cred că eu însumi aș putea fi un asemenea mercenar. Aș citi pentru președintele nostru sau pentru premier, pentru miniștri, pentru senatori și deputați. Pentru o soldă decentă aș citi, le-aș face fișe de lectură, conspecte, le-aș livra la botul calului citatele cele mai suculente, aș fi cel mai sârguincios mercenar al aprigului război cu cartea.
                                                                  *  
În dimineața de primăvară înflorită, cei doi condeieri stau pe terasa goală, sub copertina pe care țârâie ploaia încet, ca o idee de ploaie. Mănâncă brânză cu scobitoarea și beau un vin spaniol acrișor. Trag alene din pipă și vorbesc de dragul de George Bălăiță, prăpădit cu o zi în urmă. Și recitesc cu voce tare fragmentul de acum peste 40 de ani din Lumea în două zile:
„Săracul, ieri am vorbit cu el, era viu.
Era viu.
Eu azi-dimineață, era viu.
Mi se pare că are un băiat student, nu?
Avea ceva cu ficatul?
Urmările nefaste ale alcoolului.
Suferea cu inima?
Nimic.
Era viu, extraordinar, era viu.
Patru scânduri, doi metri cubi de pământ. Era viu.
Mai puțin de doi.
Cine stă să calculeze!
Era viu. Era viu. Era viu.
Azi ești, mâine nu ești. Era viu. Era viu...”
                                                     *
            Ce nu citim la timp, s-ar putea să ne răsplătească indolența peste ani cu multe revelații pe care la eventuala recitire nu le-am fi trăit.
                                                       *
            De notat surprinzătoarea decență a unui savant orgolios peste măsură ca Freud: „Pe oriunde am umblat, poetul a fost înaintea mea”.
                                                     *
            Ion Caraion: „E vremea suavelor nerușinări ale naturii”.
                                                          *
            Definiția efemerului?: „Soarele scrie lumini pe frunze ce-n vânt au să plece” (Adrian Maniu).
                                                            *
            Poem despre trecerea timpului: „Drumurile, noaptea, sunt solitare și a fost văzută o umbră, în seara aceea, la San Nicola, aproape de capelă. Atunci, câte unul desprinde pușca din perete, o scutură de praf și cumpără cartușe. Rămâne o pată lungă pe perete, acolo unde era rezemată pușca. Și totuși, ți se pare că ieri a fost folosită ultima oară./.../ Parcă a fost ieri, și totuși, încet-încet s-a făcut pata pe perete. Chiar  așa trece timpul” (Dino Buzzati – Barnabo).
                                                             *
            Un prânz de o geometrie muzicală, pe Insula Laputa: „Mâncăm întâi o pulpă de miel tăiată în triunghiuri echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi și cârnați în formă de cicloide. Rândul al doilea se compune din două rațe, cu aripile și picioarele legate, având forma unei viori, salam și cârnați semănând cu niște fluiere și oboaie, precum și un piept de vițel în forma unei harfe. Servitorii tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme și mulțime de alte figuri geometrice.” (Swift – Călătoriile lui Gulliver).
                                                              *
            Cum încep romanele? Uneori diplomatic-ironic. „Înainte de a întreprinde descrierea evenimentelor atât de stranii, survenite recent în orașul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experiență, să arunc o privire fugară într-un trecut mai îndepărtat și să dau câteva amănunte biografice despre Stepan Trofimovici Verhovenski, un om foarte respectabil și de mare talent...” (Demonii). Într-o singură frază: „lipsa de experiență” a naratorului, „respectabilul” domn Verhovenski, orașul în care nu se petrecea nimic remarcabil!...
    (fragmente apărute în revista „Acolada”, nr. 5/mai 2017)

marți, 30 mai 2017

Barbu Cioculescu cel acribios



                 
         Aflat la senectute, anul acesta împlinind 90 de ani, Barbu Cioculescu (poet, critic și istoric literar, eseist și traducător) este un scriitor prodigios, publicând frecvent în presa culturală, ba chiar ținând cu punctualitate rubrici în câteva reviste. O astfel de rubrică, ținută cu regularitate nu mai puțin de 15 ani, cea din revista Litere de la Târgoviște, este strânsă acum într-un volum masiv (430 de pagini format academic): Litere, litere (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017). După cum mărturisește în Cuvânt-ul înainte, revista de la Târgoviște i-a fost „foișorul din care am urmărit viața unei societăți în posesia unei bogate literaturi clasice și moderne și la fel de tânără sub alte raporturi, ca în trecutul secol.”
         Cartea este una de articole critice, portrete, medalioane ale unor scriitori, într-un cuvânt cuprinzător, o carte de eseuri. Pentru că eseul este, după opinia noastră, mai mult decât o cronică literară, decât o recenzie. Barbu Cioculescu a văzut multe, a trăit multe și  se folosește de acestea în scrierea textelor sale critice. Iată cum începe un asemenea text despre mentorul cenaclului Sburătorul: „Eugen Lovinescu face parte dintre marii bărbați cărora nu le-am fost prezentat, iar de văzut îndeaproape l-am văzut o singură dată. S-a întâmplat în Cișmigiu, unde tata (celebrul Șerban Cioculescu; n. DAD) mi l-a arătat, mergea cu pași măsurați puțin înaintea noastră, noi am încetinit pasul, spre a nu-l ajunge. Într-un pardesiu foarte lung, cum se purta pe atunci, omul foarte înalt, încovoiat, slăbit, părea, paradoxal, uriaș. Tata mi-a atras atenția că este bolnav, foarte suferind...” Tot așa este evocată o vizită acasă la George Călinescu, apoi perioada din redacția revistei Luceafărul sub șefia lui Eugen Barbu, sau personalitățile generației sale, reprezentanți ai celebrei Școli de la Târgoviște: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George... Totul scris cu grijă pentru exactitatea istorică, dar și cu acribie totală privind limba română, în general, ca și stilul ales, demn de un urmaș al lui Șerban Cioculescu.

miercuri, 24 mai 2017

Eveniment editorial

          „Da, pregătit sunt Doamne/să îmbătrânesc/să devin străvechi ca aurul”

* Marian Drăghici – lunetistul&cocoșul de tablă (Tracus Arte, București 2016), ediția a II-a revăzută; postfață de Gabriel Nedelea

            Marian Drăghici face parte din clubul select al poeților care publică volume puține, dar valoroase, fiecare apariție editorială fiind o adevărată antologie de autor. Este și cazul acestui volum care cuprinde doar cinci poeme (revăzute) reluate din prima ediție din urmă cu 20 de ani plus unul inedit. Ca și în cazul lui Ion Mureșan, unul din congenerii lui M. D. din clubul de mai sus, poemele de aici sunt arhicunoscute în lumea literară, ele fiind rostite inimitabil de autor de-a lungul anilor la diferite festivaluri din țară sau din străinătate.
            Textele lui Drăghici au tensiune, au viaţă, dar ce viaţă!, bântuită de spectrul morţii; tonul e unul de la senin-amar până la amar-amar şi până la disperat, de la acela de luptător trăgându-şi sufletul în reverie pentru a putea să ţină din nou piept asaltului ce va să vină până la acela de războinic încordat. El îşi destăinuie… jocul cu moartea: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.
         Spectacolul  poeziei lui Marian Drăghici se desfăşoară în două acte. Unul e cel al imaginarelor şi exoticelor călătorii dezinvolte din inima Africii negre, unde „soarele răsare din negresă ca oul/din găină, gata apus”, până la Caracal „Sighişoara mea” cu combinatul lui de porci şi până-n alba pădure rusească de mesteceni scârţâind în gerul iernii, la nesfârşita partidă de biliard cu Galina Sorocina… E uvertura de suprafaţă. În actul al doilea, însă, „harta” poetului e una interioară, a trăirilor intense, la limită, a iubirii şi a morţii, temele care revin (împletite) mereu şi mereu, obsesiv, în culori sumbre, în negru compact, în portrete şi autoportrete expresioniste.
            Un exact portret critic îi face tânărul Gabriel Nedelea în al său eseu-postfață: „Puțini, foarte puțini sunt poeții care au puterea să esențializeze fără să abstractizeze sau să abstractizeze esențializând, care-și smulg persoana (persona) și o poartă cu malioțizitate în spate, sau ca pe o umbră, în timp ce-și privesc ființa în față, cum ar privi moartea și ar bea din păhăruț cu îngerul acesteia la masă. Ce altceva face Marian Drăghici, pândindu-l pe lunetist, dacă nu această prometeică muncă, distilând alcoolurile tari ale Styxului, limpezindu-și privirea și călindu-și uimirea aducătoare de poezie? Lovind cu ciocanul platonic în moalele (infra)realității, unde, înainte vreme, cu precizie Barbu, Arghezi și Mazilescu mai loviseră, el toarnă cocoșul de tablă în forme  mai trainice decât simbolurile pe care le poate presupune și îl înalță provocator pe acoperișurile de unde caută să fotografieze poemul”.
            Cartea n-ar fi pe deplin un eveniment editorial, dacă n-ar fi apărut și în condiții grafice excelente, cu copertă retro în alb-negru, cu tehnoredactare impecabilă și presărată din loc în loc cu facsimile ale manuscriselor muncite de poetul veșnic perfecționist și veșnic demulțumit

marți, 9 mai 2017

Cititorul de plăcere




         Nemuritoarea carte rea. E o carte rea și de aceea am depus-o într-o seară în raftul cel mai îndepărtat ca-ntr-un sarcofag. În zori însă am găsit-o pe masă, întredeschisă, îmbiindu-mă la lectura toxică. Am depus-o iar spre uitare în raftul-sarcofag, dar dimineața în zori era pe masă, la vedere. Am dus-o în magazia de vechituri, am aruncat-o peste gard într-o fermă de capre spre devorare, am dat-o gunoierilor cu mașina lor care transformă totul în nimic... Și totuși, îmi încep ziua de fiecare zi cu cartea cea rea etalată în față, pe masă. Ploile cele acide, focul, bacteriile ucigașe, nimic nu poate distruge cartea cea rea și mândră-n toate cele.
                                                                 *
         În fața mării de-un albastru verzui, stă ea cu o carte albastră-albastră în mâini, privind cerul albastru azuriu cu ochii ei de-un albastru tulbure.
                                                                *
         Stephan Roll, punând ordine în spațiu și timp: „O mână umblă prin legăturile astrale de chei, cealaltă presară pe ceasornice cenușă”.
                                                                 *
         Nu doar scriitorul trebuie să fie inspirat, dar și cititorul care trebuie să anticipeze ce va rămâne dintr-un autor contemporan, din viața sau opera acestuia.
                                                                 *
         Nemaiputând fi decadent, expresionist , în mijlocul voiosului realism socialist, în martie 1957, deci cu două luni înainte de sfârșit, Bacovia măcar devenea eminescian: „De-aș fi artist/Eu ți-aș descri/A tale mândre gesturi./Din al meu dor/Ar mai pieri/Când te-aș ceti/În versuri...//Ca pictor/Eu te-aș picta -/Mi-ai fi icoană-n viață,/Din al meu dor/Aș mai uita/Când te-aș privi/În față...//Ca muzicant -/Eu ți-aș șopti,/Cu flaut,/Sau cu struna,/Din al meu dor/S-ar povesti/De tine-ntotdeauna”.
                                                               *
         Întâlnire admirabilă. În toiul reveriei, citind din Jules Renard: „Reveria nu e decât un gând care nu se gândește la nimic”.
                                                                *
         Una dintre scenele inconfundabile din proza lui Nicolae Velea: „Văru Stănică, acum teafăr, a ieșit în curte și a început să-și bată câinele cu bocancii. Lătrătorul nu se prea ferea, venea și lingea botul bocancilor, poate și pentru că pe acolo rămăseseră pete de grăsime de la porcul tăiat sau pentru că el era mic, și credincios, și lacom. Și-l privea în ochi cu lacrimi de fiară mică și de curte”.
                                                                 *
         Confluența științelor. Un sociolog observă că poeții de obicei visează, iar un contabil crede că această activitate nu prea e rentabilă financiar.
                                                                 *
         Vorbind despre alții vorbești în fond despre tine? Sau îi întâlnești pe alții pentru a te găsi pe tine?: „Critica literară este singura formă civilizată de autobiografie” (Oscar Wilde).
                                                                 *
         Cititorul de plăcere este un produs al romantismului revolut. El mai supraviețuiește pe ici, pe colea, pe ascuns, ca un răufăcător.
                                                                  *
         „Un bou se uită la mine. Are o expresie bună și blajină și răbdătoare...” Boul din satul lui Jules Renard, de la 1904, eram eu. Chiar voi scrie jurnalul boului care se uita blajin la Jules Renard.
                                                                 *
         „Ori de câte ori te afli în fața unui text prea bine scris, să știi că n-ai de-a face cu un înțelept” (Cioran). Deci, înțelepții nu sunt interesați de stil?!
                                                                  *
         Crezul artistic de diarist al lui Jules Renard: „Fiecare însemnare trebuie să aibă savoarea unei căpșuni”.
                                                                 *
         Radu Petrescu cel minuțios: „Frazele strâng bine în gheare hârtia”.
                   (Fragmente apărute în revista „Acolada”, nr./aprilie 2017)