sâmbătă, 6 februarie 2016

Cartea de aur



                                 
                  Când scriu de mână, am totdeauna grijă să „desenez” punctul cu un abia imperceptibil gol în mijlocul lui; şi asta din teama de explozie. Energia punctului trebuie eliberată cumva, moderat.
                                                           *
         Cartea cu înţelepciune. Toată înţelepciunea lumii s-a adunat în 7000 de ani, zice Teofil, s-a adunat cuvânt cu cuvânt într-o carte subţire cât o scoarţă de brad. Cartea, spun unii, s-ar afla într-o peşteră din Munţii Făgăraş, alţii că e în Pustiul Sinai, dar unii jură că e ascunsă absolut la vedere într-o mică bibliotecă sătească dintr-o iurtă din Mongolia de Nord, iar ceilalţi că e pierdută – dimpotrivă – într-o vastă bibliotecă naţională din Europa de Sud-Est. Dar nici nu mai are vreo importanţă, mai zice Teofil, un înger i-a arătat-o în vis azi-noapte, i-a deschis-o încet filă cu filă şi toată înţelepciunea a curs din ea cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, precum apa dintr-o cană de lut crăpată. Şi s-a risipit pe pământ.
                                                           *
         De necrezut, Baudelaire  face pe socialist-comunistul, el, poetul care era consumator de haşiş şi de vin: „Munca nemijlocită, chiar proastă, face mai mult decât reveria”! Sau îşi nota aceasta când tocmai era visător?
                                                           *
         Cioran, din cunoştinţă de cauză: „Pentru un scriitor, să-şi schimbe limba înseamnă să scrie o scrisoare de dragoste cu dicţionarul”.
                                                           *
         Orice roman e un labirint în care romancierul îşi împinge personajele, lăsând salvarea lor în seama cititorului/cronicarului.
                                                           *
         Ioan F. Pop, rezonabil: „Scrisul nu se învaţă, doar se inventează. Dacă scrii bine, fluent, expresiv, poţi deveni cel mult scriitor. Dacă scrii împiedicat, bolovănos, căznit, poţi deveni cercetător, profesor universitar. Dacă nu prea ştii să scrii, poţi deveni om de ştiinţă, academician. Dacă nu ştii nimic, poţi deveni orice. Dacă nu ştii absolut nimic, poţi să-ţi închipui că eşti Dumnezeu”.
                                                           *
         Cum moare o carte? Pe nesimţite. O mână scheletică o pune în raftul-sarcofag şi peste vreo sută de ani din raft curg cuvinte, litere, praf, cenuşă. Cenuşa e luată de vânt şi aşezată în strat fin ca de polen peste iazul cu peşti adormiţi de la poalele dealului.
                                                           *
         Portret de Sacha Guitry din romanul Memoriile unui trişor: „Doamna Morlot nu era înaltă. Slabă şi negricioasă, avea un chip asimetric şi nişte sprâncene ca două omizi care se ciorovăiau nas în nas. Nările ei, fremătându-i mereu, de parcă le-ar fi puţit ceva, păreau contrariate să se afle atât de aproape de gură./…/Avea mustăcioară şi purta lornion”.
                                                           *
         Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.
                                                           *
         Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion trece prin Carul Mare ca prin nimic.
                                                           *
         Disperarea poetului. Trakl: „Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/dar e atât de multă moarte”.
                                                           *
         Psihologie exemplară (şi paradoxală) la un personaj de-al lui Teodor Mazilu: „S-a trezit la un moment dat şi fără caracter şi cu încadrare minimă. Ca un vultur îşi rotea indignarea. Să-ţi iroseşti caracterul degeaba, să minţi, să nu primeşti nimic în schimb, să fii ticălos şi să n-ai maşină personală, e frumos? E drept?”
                                                           *
         În fiecare moment al vieţii sale, scriitorul este somat de o voce: „Dacă ai ceva de scris, scrie acum, altfel să nu mai scrii niciodată”.
                                                           *
         Cartea de aur. Cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident şi-a publicat capodopera în coperte de aur şi scrisă cu litere de aur de 24 de karate. Literele, cuvintele, frazele îţi luau ochii. Nu înţelegeai nimic citind textul, totul era de-o simplă şi străvezie abstracţiune aurie, dar aurul cărţii te cucerea. Încă înainte de prima cronică despre carte, cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident a fost găsit în biroul său sufocat de vreo tonă de aur lichefiat.
                                                           *
         O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.
                                                           *
         Nicolae Coande, poetul care descoperă de nedescoperitul, de altfel aceasta fiind şi menirea poetului: „frumuseţea n-a murit, locuieşte/singură/în copci de gheaţă,/e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi…”
                                                           *
         Dacă ai putea extrage din Biblioteca universală tot întunericul, toată negura exprimată şi pusă la un loc, Pământul n-ar mai avea ieşire la Soare şi ar muri sufocat într-un anonimat perfect, într-o sferă de negură groasă de jur-împrejurul său.

      (text apărut în revista Acolada, nr. 1/ian. 2016).
        
        
        
        

vineri, 5 februarie 2016

Balena de aur

     Încă o schiţă apărută în revista Spaţii Culturale, nr. 44/ian.-febr. 2016:



Jan Porojan şi balena de aur

         Într-o zi de toamnă frumoasă, cetăţeanul european Jan Porojan pescuieşte undeva pe malul Mării Nordului. Încă de la prima lansare, el prinde o balenă. Şi balena îi spune cu gura ei cât craterul Vezuviului, îi spune cu o voce mieroasă:
         „Dragă cetăţene, eu sunt balena de aur, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc trei dorinţe”.
         „Hm! Ia, să vedem. Aş vrea nişte vile, cabane şi hoteluri la Poiana Braşov, Tuzla, Predeal, judeţul agricol Ilfov…”
         „Ele sunt deja la locul lor”, îl asigură balena de aur.
         „Aş mai vrea acţiuni majoritare la 17 combinate, fabrici şi uzine capitaliste, foste socialiste”.
         „Le ai, la cele mai profitabile. Şi a treia dorinţă?”
         „Aş vrea şi două tone de carne de balenă, că tocmai i-a crescut preţul la Bursa din New York”.
         Cetăţeanul Jan Porojan s-a întors de la pescuit şi şi-a completat declaraţia de avere cu cele de mai sus şi cu altele, că a mai prins el şi alte balene de aur.

joi, 4 februarie 2016

O nouă schiţă



                                 O pleurezie norocoasă în amor

         Noiembrie rece, cu lapoviţă, ba şi cu ninsoare, dar şi cu frig. Florin Petrean, un copil acolo de optsprezece ani şi jumătate, face alergări de întreţinere pe Bulevardul Carol I, fost Lenin, fost Averescu… După norma de trei kilometri, transpirat şi obosit, în faţa blocului său de zece etaje, se opreşte şi bea apă de la cişmeaua care parcă pe el îl aşteaptă. Apă rece ca de gheaţă. Bea de parcă nu s-ar mai sătura, bea simţindu-şi esofagul parcă străpuns de ace de gheaţă.
         Peste două zile are febră, delir în cap, şi două picături făcute cu pixul pe un plămân desenat din două linii de medicul radiolog de la cabinetul de la parter. Cu astea se duce la spitalul judeţean şi e internat pe loc.
         Două zile stă în rezervă cu un bătrân cătrănit pe regimul unui preşedinte bezmetic, marinar veneric şi multe alte epitete care caracterizau regimul sau mai curând marinarul preşedinte sau preşedintele marinar. Dar, bătrânul e externat şi Florin scapă de cenaclul politic.
         A treia zi, la şase seara, apare cu trusa de injecţii asistenta Olguţa, vreo 25 de ani, blondă spre roşcată, suplă-suplă, cu nişte pistrui simpatici în vârful nasului în vânt, cu halatul economicos în lungime şi decoltat pe lăţime. „Pregătit pentru injecţie?” îl întreabă ea. „Pregătit”, răspunde el, deşi nu e, că-i e o teamă animalică de injecţii. Se întoarce automat cu fundul în sus şi-şi trage puţin pijamaua. Olguţa îi mângâie câteva secunde fesa încordată, i-o mai mângâie alte câteva secunde cu vata udată în alcool sanitar şi-i face injecţia atât de uşor, că nici nu simte nimic. Apoi, lucrurile cam scapă de sub control, cum se zice. Olguţa îi trage mai jos pantalonii de pijama şi-l mângâie pe ambele fese, îl învăluie cu mâna pe sub, apoi îl întoarce cu faţa în sus, se sărută, ea închide uşa cu o cheie, „acum ar cam fi cazul să mă injectezi tu” , zice asistenta şi aşa începe pentru Florin Petrean o săptămână de vis, după prima seară de vis hormonal.
         Există oameni trişti că ies sănătoşi din spital? Există. Cel puţin unul: Florin Petrean.
         Ajuns acasă în ultima zi de noiembrie umed şi friguros, Florin se lasă răsfăţat de părinţi, mănâncă împreună, el mai mult se face că-i e foame, mintea-i merge aiurea, vede pe fereastră, la etajul opt, picioare de femei şi peruci roşcate plutind la deal şi la vale, ca dronele peste câmpii…
         Imediat după masă, se echipează cu un trening subţire, aleargă o normă dublă pe Bulevardul Republicii, fost Lenin, fost Averescu, vine leoarcă de transpiraţie şi, obosit, bea peste măsură de însetat de la cişmea apă rece, parcă plină de ace de gheaţă, visând cu ochii deschişi la două picături pictate cu pixul de medicul radiolog pe un plămân desenat din două linii. 

(apărută în revista Spaţii Culturale, nr. 44/ian.-febr. 2016)


miercuri, 3 februarie 2016

O schiţă

      De la 1 decembrie, scriu în fiecare dimineaţă o schiţă. Cândva, producţia se va strânge într-un volum. Până atunci, le voi publica pe rând în reviste. Cea de mai jos a apărut în nr. 44/ianuarie-februarie 2016 al revistei Spaţii Culturale:



                                             Repetent votat democratic 

       În ziua de 1 iunie, zi care anunţă deja o vară călduroasă, la şcoala gimnazială din Delureni Vale, se desfăşoară un consiliu profesoral extraordinar. Soarele pătruns pe lângă perdele face feţele profesorilor străvezii.                               
       „Dragi colegi, începe doamna directoare Sidonia Popescu, doamna Sida, cum i se spune, să trecem direct la subiect: ne aflăm într-o situaţie cam complicată. Anul viitor, în clasa a cincia vor fi doar 14 elevi, iar legea spune că trebuie să fie cel puţin 15. Deci, dacă nu putem alcătui clasa, rămânem fără catedre întregi, fără salarii…” „Şi ce putem face?” întreabă panicată Geanina Cocoran, profesoara de biologie, datoare dintotdeauna la trei bănci şi la patru colegi de cancelarie. „Există o soluţie, zice directoarea, de fapt singura soluţie. În clasa a şasea sunt 16 elevi. Lăsăm pe unul repetent şi echilibrăm situaţia, iar anul viitor avem clase întregi. Eu zic să-l lăsăm pe Vasilică Miculescu.” Aici intervine pensionabilul domn Dumitru D. Dumitru cel cărunt ca Moş Crăciun, profesorul de matematică: „De ce pe Vasilică? Sunt şapte în clasa asta de acelaşi nivel cu el, toţi de patru-cinci, mai aproape de patru. De ce să nu-l lăsăm pe Ionel Păsculete?”
         Priviri încrucişate peste masa de consiliu. Se ştie că orfanul de tată Vasilică, împreună cu mama lui, îl ajută prin gospodărie pe pensionabilul domn Dumitru, la curăţenia de primăvară, la prăşit grădina, toamna la strâns prunele. Tot aşa se ştie că Ionel este vecinul doamnei Sidonia, doamnei Sida, iar tatăl loazei îi mai duce directoarei un miel de Paşti, un purcel de Crăciun, de, ca-n obştea sătească.
         Domnişoara de română propune şi ea pe Costin Minculete, doamna de istorie pe Lizica, proful de sport pe Andrei… Fiecare are un preferat.
         „Dragi colegi, pune piciorul în prag directoarea Sida, aşa nu ajungem la nici un rezultat. Eu zic să fim operativi, să votăm în secret. Scrieţi pe câte o hârtiuţă numele repetentului şi cu asta basta.”
         Cu trei voturi „pentru”, repetent a fost declarat Vasilică Miculescu.
         Doamna directoare închide şedinţa: „Acestea fiind zise şi votul cu totul democratic, trebuie să recunoaşteţi, vă invit pe terenul de sport unde ne aşteaptă elevii şi părinţii să sărbătorim ziua copilului. Vă mulţumesc şi vă spun de pe acum la mulţi ani şi noi succese!”

duminică, 31 ianuarie 2016

Un medic bou sau un bou medic

        Aflu că ministrul tehnocrat/retardat al Sănătăţii se numeşte Patriciu Achimaş-Cadariu. Şi ce declară acest domn la o conferinţă de presă, acest domn, că în democraţie tuturor boilor trebuie să le zicem domni: că sistemul sanitar românesc este peste media societăţii româneşti. Ca să vezi ce a aflat el în două-trei luni de când e ministru! Şi, textual: "Vrem o ţară ca afară? Perfect, să muncim ca afară!" Domnul ăsta ministru, boul ăsta de unde a apărut? El pe ce lume trăieşte? Eu muncesc de 40 de ani ca afară. Şi după munca asta, dacă mâine îmi spune tomograful că am cancer, eu deja am hotărât că mor. Îmi fac rost de morfină de pe piaţa neagră şi nu merg la nici un spital pentru că n-am bani de medicamente, de operaţie, de şpagă la medic... Poate doar dacă boul ăsta de Achimaş mă operează fără şpagă! Hi-hi-hi!
        Totuşi, vreau să-i spun boului ăsta de ministru care, după poză, pare a avea vârsta de 40 de ani, exact cât am cotizat eu la sistemul de sănătate: "Măi, domnule bou ministru, eu am cotizat 40 de ani la sistemul de sănătate şi n-am avut nici măcar o zi de internare şi nu mi-a dat nimeni niciodată nici o reţetă gratuită. Banii ăştia ai mei unde sunt? Şi te mai întreb, boule: Dacă mor pentru că nu mă pot umili să fac o colectă publică şi n-am nici bani pentru o operaţie, în urma scrisorii mele deschise către tine, boule, vei avea şi tu un minut de regret pentru moartea mea? Îţi vei aminti zece secunde de depunerea jurământului lui Hipocrate, mă nenorocitule? Vax!

vineri, 29 ianuarie 2016

Doamna senator Cristiana Anghel este proastă. Aceasta nu e o insultă!

       Trebuie să mă conformez, dicţionarul ne spune clar că senator este exclusiv de genul masculin. Deci, doamnei învăţătoare îndrăgitoare de greva foamei (măcar de-ar fi fost de greva foamei de putere!) nu-i pot spune decât doamna senator. Se zice că a ieşit supraponderală din greva foamei, dar eu nu cred, cred că e vorba de bârfe. De ce sunt însă sigur este faptul că doamna aceasta este ultima căzută din căruţa de la Caracal. Aşa că trag o concluzie clară ca lumina zilei de ianuarie senin: Doamna senator Cristiana Anghel este proastă. Şi adaug imediat: Vă rog să remarcaţi gentileţea mea că n-am zis că e o oaie, una neagră, răzleţită de turmă. Pentru că, la întâlnirea oierilor cu Parlamentul, peste gardul Casei Poporului, doamna senator a mers la întâlnire şi i-a zis unui proprietar de turme: "Eşti prost!" Dacă doamna a zis aşa, înseamnă că această propoziţie nu e insultă, că atât de vacă nu e doamna să se condamne singură.
       Aşadar, dacă-l faci pe cineva prost la prima vedere nu e insultă. Altfel, doamna senator n-ar fi fost prostită încă o dată să iasă în faţă cu proiecte pe care le-au ticluit alţii; acum reîncriminarea insultei şi calomniei, cu bătaie scurtă la ziarişti. Şi, cică, nu penal, ci civil. O zi de amendă însemnând 150 de lei, rezultând un maxim de 4500 de lei pentru insultă sau 45 000 de lei pentru calomnie. Acum, sigur că caracaleanca (cacofonia e la locul ei!) nu prea mai ştie ce înseamnă 150 de lei, doamna învăţătoare ratată trăind pe picior mare, dar orişicât!...
      Concluzie: Doamna senator Cristiana Anghel este o vacă...o oaie...mnn, nu asta voiam să spun, e o proastă! Ne vom întâlni la tribunal, la cremenal. Mi-am pus deja pe stick filmuleţul cu doamna oaie zicându-i oierului: "Eşti prost!"

marți, 26 ianuarie 2016

O cronică la Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi

         În nr. 1/ianuarie 2016 al revistei Viaţa Românească a apărut această cronică:



Ştefan Ion Ghilimescu 
                 Proza lui Augustin Doman; bilanţ de etapă şi perspective                    
                               

În lipsa unei obligatorii note lămuritoare, din bibliografia ataşată la cea mai nouă apariţie editorială semnată Dumitru Augustin Doman, şi care înglobează (mai puţin obişnuit): data şi locul naşterii, studii, debut absolut, nume de reviste literare în care a publicat, responsabilităţi editoriale etc., etc., prezum că, ieşită recent de sub teascurile Tipo Moldova (sfârşitul anului 2015), “Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi” este o culegere  – sau poate un florilegiu – de proze din creaţia edită a autorului mai sus numit, respectiv, în ordinea publicării şi antologării, din Povestiri cu contrapunct (1985); Sfârşitul epocii cartofilor (1999); Meseria de a muri (2001); Concetăţenii lui Urmuz (2007); Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Li se adaugă în final un număr de şapte eşantioane, probabil de dată mai recentă, din periodice.
Urmând  instrucţiunile de folosire din dedicaţia autorului, am ales să citesc vastul material (circa şapte sute douăzeci şi ceva de pagini), pe sărite, nimerind, graţie exclusiv întâmplării, mai întâi, peste prozele scurtissime din Concetăţenii lui Urmuz, texte pentru mine, din cine mai ştie ce motive, complet necunoscute până acum. Impresionează de la bun început aici atmosfera, să zicem, uşor grizată, dar à la manière de (lipsită evident de orice reverenţă faţă de autorul lui Ismail şi Turnavitu); şvungul de proză anticalofilă, realist-absurdă şi caraghioasă care izbucneşte efectiv din orice şi se dezvoltă rapid pe câţiva zeci de cvadraţi; efectul artistic de amprentă  a unei lumi burleşti înecată în propria suficienţă… Iau un exemplu, dincolo sau dincoace de ironia sau dezgustul manifest al autorului.  În schiţa Covrigi şi rahat, la aniversarea de zece ani a covrigăriei lui Ali Beizadea (vai!), cu toată crema oraşului la faţa locului, Giovani Borcani (“om de afaceri, bănci şi automobile”) nu găseşte alt nimic mai bun decât să rumege în sine: «Are dreptate Marcus Aurelius că raţiunea îşi poartă rodul său în interesul social, şi pentru sine însăşi. Şi din ea se nasc celelalte roade de acelaşi fel cu raţiunea». La aceeaşi sindrofie, tot la chec cu rahat şi apă minerală rece, George Dinulescu (“redactor şef de revistă culturală, eseuri şi sărăcie”) îşi spune şi el: «Din ajutorul de şomaj nu se poate trăi. Nu se poate trăi nici din salariu. Se poate trăi dintr-o şpagă frecventă, de o frecvenţă cât mai mare. O şpagă consistentă şi repetată des este salvarea noastră!... ». Pare schiţată din câteva linii, mai sus, o tipică  atmosferă de raţionament ilogic, meditaţie sofistică şi absurd de început de veac nou, dar nu e tocmai exact, pentru că «un urmuz, imortalizează Dumitru Augustin Doman o “voce falsă” din piesa care deschide capitolul trei al cărţii, este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine». În altă ordine de idei, nici vorbă de vreo tragedie a limbajului aici – deşi nu m-aş încumeta să jur ca în cazul unui urmaş urmuzian, precum autorul Rinocerilor, să zicem, ci, mai curând, comedie,  răzvrătire şi panaramă de mitici, şpagă şi striptease, dezgust general,  limbuţie gregară  şi iar limbuţie, ca un blestem…
Pe o asemenea canava Dumitru Augutin Doman compune sprinţar Despre curul mare şi alb ca un uriaş caş, de Făgăraş, al marelui judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie, subiect predilect de talk-show, dar şi  de teză de doctorat pe viitor; despre cât de  lipsit de protecţie şi escroc trebuie să fii pentru a intra, de gratia et libero arbitrio, în partidul de guvernământ; despre cum un şomer fericit se poate nenoroci una, două jucând şi câştigând la Loto; în fine, despre multe şi mărunte, neuitând  evident lungile zile de la Senat ale parlamentarului nostru reprezentativ (“Când se prezintă un cadru la televiziune cu Sala Senatului, vezi un om mare, gros, cu cravată pe comandă şi bretele late, tot pe comandă, înconjurat de – cum să zic – oameni şi fotolii goale. Chiar asta pare a însemna Senatul României: Marius Luca-Caracal şi ceilalţi. În permanenţă, senatorul are pe pupitru o tavă de pe care înfulecă ba o chiftea, ba o măslină, telemea cu ceapă, un ecler sau un cremşnit, nu neapărat în ordinea asta, mai curând  în ordine inversă. Din când în când îşi stinge arsurile de pe esofag cu bere la cutie”).
Îndelung exersat, ironic şi înşelător pe cât de lustral şi lipsit de fasoane, scrisul urmuzian sui-generis cu evidente note realist-magice, pe alocuri, sau involuntare urme de duct ziaristic ici, colo, are darul, în Concetăţenii lui Urmuz, de a scoate măşti şi de a arunca în aer  convenţionalisme, de a demistifica şi a trage din orice poziţie, cu toate mijloacele şi posibilităţile arsenalului din dotare. Ca şi marele său afin, Doman scrie poate fără să vrea o antiproză viscerală, populată cu zeci de marionete fără nicio consitenţă, încercuind însă cum-necum o lume apocaliptică şi bizară, în descompunere, lumea de lângă noi, dacă poftim cumva o delimitare...  În exerciţiu diurn de scriere-rescriere, realitatea aceasta când devine ludică, bolboroseşte, fierbe şi dă peste margini, când scade la foc mic, se chirceşte şi prinde coajă… Ilustrez la repezeală ambele ipostazuri. Primo: “Cristina Gâscă şi Marinel Albuţ s-au cunoscut, cum le place să spună, în jungla tranziţiei. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o maşină de îngheţată cu cacao, iar el, lângă ea, ocupa alt metru pătrat cu o tarabă de ziare(…). Coup de foudre! Marinel a avut o revelaţie. Fata asta durdulie şi cu faţa toată ciupită de vărsat are mult tupeu, e o scroafă! şi-a zis el cu admiraţie şi s-a îndrăgostit (în felul lui) de ea acolo, pe trotuarul comercial! Tot acolo a şi cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. ş.a.m.d. (vezi Divorţul cu dar sau sângele tânăr al ticăloşiei)”.  Secundo: Urmare a faptului că personajul Augustin Doman (!!!) scrie un articol despre cele două căţele care terorizau trecătorii, “Cele două căţele n-au mai atacat trecătorii, ci l-au dat în judecată pe Augustin Doman. După confruntări repetate cu cele două, cu o judecătoare, o avocată şi o procuroare, apoi cu alte trei judecătoare, altă procuroare şi altă avocată, rezultatul a fost că cele două căţele au trecut de la confort IV maidan la confort I sporit vilă centrală. În schimb, spre Crăciun, Augustin Doman nu mai avea casă, nici nevastă, nici aragaz, cu atât mai puţin frigider, că oricum  era ger de minus douăzeci şi trei de grade afară, nici maşină, nici costume de haine, nici fotoliul în care-l citea şi recitea pe Dostoievski, nici patul în care cândva visa… ş.a.m.d (Mai multe căţele)”. Dincolo de liniaritatea bătătorită de proces verbal a punerii în scenă, efectul de autenticitate - una din mizele prozei acestui scriitor – scoate capul şi se îţeşte la fel de decoltat în ambele piese.  
Scrisul la diapason urmuzian al lui Augustin Doman este al unui dezabuzat şi al unui misogin intratabil, un individ în orice caz care ştie prea bine câte parale face un hurmuz (în turceşte, de unde l-a împrumutat Arghezi şi l-a atribuit lui Demetrescu-Buzău, perlă de sticlă; fals…). De la Aura şi Carmina (Roşu şi negru- poveste de dragoste horror -) şi până la ziarista de şcoală nouă, pe nume Loredana, cea care visează la o redacaţie alcătuită numai din fete care scriu tot ziarul cu hormoni (Orgasmul din editorial), calul de bătaie mai la îndemână al acestui scriitor, care este convins că nimic nu există dacă nu îl găseşti într-o carte, sunt femeile, o subspecie în care umanul regresează fără speranţă spre bestial.  Asemeni lui Ismail care “este  compus din ochi, favoriţi şi rochie”, “Doamna Marinela Moma are o sută şaptesprezece kilograme (după chef, chiar o sută treizeci şi şapte! n.n.), faţa lătăreaţă, coafura nonconformistă, în sensul că v-o puteţi închipui oricum şi nu greşiţi, şi e consilieră în Ministerul Culturii. Ea nu e blondă, nici şatenă, de brunetă nici nu poate fi vorba, nici roşcată nu e. Altfel zis, e o femeie în felul ei. Când este veselă, domna Marilena se înnegreşte la faţă, se învineţeşte şi te simţi dator să dai telefon la ambulanţă. Când e senină, i se ingălbenesc ochii de parcă ar avea icter. Când însă e supărată… Ei, dar când nu e supărată Doamna Marilena? Ea e mai totdeauna supărată. Aşa am cunoscut-o eu. Supărată rău. M-a oprit pe holul Ministerului etc., etc. (Doamna consilier îşi reprimă timiditatea)”. Cu asemenea specimene în circulaţie liberă, nu te   mai miră deloc faptul că “un poet din Ploieşti avea trei picioare şi două penisuri”, şi nici că “al treilea picior îi servea poetului tocmai pentru scris…”
Repunând în drepturi ordinera şi luând-o cu lectura da capo, cartea lui Dumitru Augustin Doman se deschide cu un grupaj de patru piese publicate  în urmă cu 30 de ani  în  Povestiri cu contrapunct. Spre deosebire de urmuzienele cu instanţă auctorială îndeterminată, materialul cu care se deschide volumul antologic este în exclusivitate scris la persoana întâi şi are  mai curând un caracter anecdotic, deşi nu s-ar zice că observaţii de genul “prăpădita asta de viaţă ar fi o comedie totală şi perpetuă”, nu anticipează in nuce binecunoscutul univers exitenţialist la limită din proza de astăzi a lui Doman. Selecţia din Povestiri cu contrapunct rămâne însă o bornă de unde trebuie începută absolut orice încercare de măsurare a evoluţiei scrisului acestui prozator original, ajuns astăzi la o deplină şi fructuoasă maturitate artistică. Chiar dacă, mie personal, îmi pare că autorul a intervenit (poftim!), acum în urmă, cu o perie fină pe textul iniţial (n-am verificat!), calitatea lui de martor rămâne în continuare indubitabilă.  Cât priveşte “nuvela” Sfârşitul epocii cartofilor (1999), despre care, dacă îmi amintesc bine, am scris la vremea respectivă o cronică de întâmpinare în Luceafărul, rămân la părerea că ea consacră, ca ingenioasă matriţă de turnare într-o formă aproape perfectă a mentalităţii şi metehnelor comuniste ale sfârşitului  epocii Ceauşescu, un exponat de vitrină pe cale de clasicizare.
Miezul materiei din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi îl constituie  fără doar şi poate “selecţia” din  cele două volume: Meseria de a muri (2007) şi Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Tema cu variaţiuni a morţii (singurătate, disperare, absurd, gândul sinuciderii, neantul…) devine aici obsedantă. Dar iată ce­-şi însemnează în programul său riguros de la masa lucru D.A.D. “Temă unică de scris: moartea. Despre ea se scrie şi se poate scrie la infinit. Despre moarte ca vindecare, ca (falsă) aşteptare, ca ipoteză, ca concluzie. Ca subiect: moartea ca un cuvânt inefabil. Moartea ca femeie tragic de frumoasă. Moartea ca o inimă leneşă, ca o veşnicie fără relief, ca noroc, ca o răbdare grăbită. Să scrii despre moarte ca despre o tragedie la care plâng şi vrăbiile. Moartea ca o boală mortală, ca o iubire mortală, ca o sănătate mortală, ca o urmă mortală, ca o ură mortală, ca o plictiseală mortală, ca un pleonasm mortal. Moartea ca un somn, ca o trezi(r)e, ca o loterie. Moartea ca o matroană în rochie de seară. Moartea ca un râu pe care curge aceeaşi apă mereu. Moartea ca o biografie  în veşnică băltire. Moartea ca o poveste fără zgomot şi fără furie”.
Senin sau înnegurat ori de-a dreptul buimac şi fantezist, placid şi flegmatic ori răstignit  în lanţurile normelor comune de bun-simţ, dispreţuind în aparenţă convenţionalismul eticii religiose şi ignorând pe Dumnezeu, pe care nu-l invocă aproape nicăieri,  autorul Zidului de ceaţă scrie despre moarte (cu miză literară sau nu, însă mai întotdeauna cu  însufleţire) ca despre vecinul de vizavi  sau zilierul care îi sapă grădina.  Moartea precum o pisică cenuşie torcând şi frecându-se de piciorul nostru, “moartea şerif cu o tâţă galben-roşcată în loc de insignă (!)”, moartea precum băutul cu disperare al cafelei pentru a rămâne treji şi a ne autoînşela că am  pasat-o, ca în Şeherezada, moartea  sosind pur si simplu  pe neaşteptate din lumina strălucitoare a soarelui; în absolut orice conjunctură şi sub orice înfăţişare a spaimelor noastre reale sau imaginare, în viziunea nedivulgată a lui Doman, moartea nu este decât reflexul din oglindă al existenţei, semnul specular al finiţei, cum scrie inspirit Doman în Semnul roz al mortii: “de dinainte  de copilărie, din altă viaţă, de  la începutul lumii”. Scriind despre moarte (mai précis despre gândul morţii)  Dumitru Augustin Doman scrie, în fond,  pe dos, despre viaţă. “Moartea notează el inspirat, este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna, exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem. În această oglindă ne vedem şi ne văd alţii dinspre exterior  spre interior şi invers. Coaja e un punct şi miezul o sferă atotcuprinzătoare, dar şi miezul devine un punct pierdut în coaja ca o sferă vastă. Cele două puncte se intersectează iar în jurul lor se rotesc intersectate cele două laturi  ale sinelui în oglinda pătrunzătore care e moartea”.
Ironic, sceptic, dezabuzat sau cinic, îndrugând, paradoxal, fără urmă de prejudecată stilistică  cuvinte tâmpite îndelung meşteşugite : “un posibil titlu (de poeme, în versuri şi în proză)”, Augustin Doman  vorbeşte despre moarte cu largheţea insului jignitor de calificat, în stare, de dragul adevărului, să filozofeze, chiar şi în răspăr, în maniera lui Cioran (deşi acesta e mai degrabă un metafizician);  eventual, să caute în suflarea îngheţată a celui mai teribil mister clipe de intensă şi frustă poezie… Pe de altă parte, prolix şi aproape redundant, Doman  are mania sau înţelepciunea, dacă vrem,  de a face din gândul morţii o obsesie domestică; spus altfel, de a institui cu îndărătnicie şi  indubitabilă forţă un exerciţiu sui-generis de exorcizare a angoaselor existenţiale  şi a fricii de neant. Mai mult, cu moartea permanent în faţa ochilor, după un precept moral însuşit de la Epictet, “niciodată (omul), acceptă el, nu va gândi ceva josnic, nici nu va pofti ceva cu multă ardoare”.
Pentru Dumitru Augustin Doman, potrivit unei însemnări cu caracter programatic, “proza este liberatate, libertinaj, destrăbălare de creator, chiar iresponsabilitate”. Cu această lecţie bine învăţată, prozatorul nu are nici o problemă să scrie nereţinut despre tot ce-i trece prin minte (din auzite şi văzute sau pur şi simplu inventând); nicio rezervă sau scrupul calofil  privitor la puritatea sau calitatea subiectului şi coerenţa întregului, care trebuie să se lege cumva de la sine. Din acest punct de vedere, eu unul nu am găsit nicăieri în proza română cantităţi atât de însemnate de literatură reflexivă (panseuri, aforisme sau judecăţi originale), nici atâtea însemnări  în genul jurnalelor lui Jules Renard sau Julien Green, o materie ce ar putea pune serios sub semnul întrebării textura prozei comisă de Doman, dacă nu i-ar conferi în aceeaşi bună măsură o individualitate şi chiar distincţie aparte.  
În materie de proză scurtă, maeştrii declaraţi ai lui Doman sunt scriitorii ruşi Gogol şi Cehov, dar şi un Ivan Bunin ( si el tot rus), preţuit la fel de mult la noi şi de un Radu Cosaşu, el însuşi o slăbiciune a lui Doman, un scriitor căruia îi place efectiv să citească şi să recitească până la ultimile cote de înţelegere legibilă o serie de câţiva mari maeştri de la care a deprins nu numai secretele meşteşugului de prozator pe spaţii relativ restrânse, dar şi  frecventarea unor subiecte şi teme atât de specifie spiritului şi abisalităţii sufletului slav.  
O surpriză o constituie în economia prozelor din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi cele şapte piese (Din periodice) care încheie volumul şi care, păstrând oarecum tonul evocator, dar mai atente cu criteriul determinărilor exchibate peste tot de “novelele” lui Radu Cosaşu (“cine? ce? când? cum? unde?”), revine la o proză stenică, preponderant realistă, de pastă bogată, întinsă pe pânză direct cu cuţitul. Efectul este înviorător şi bine-venit, cu atât mai mult cu cât  - o spunea undeva şi Alain -  nimic nu înfrânge gândul trândav al morţii ca o faptă grabnică. Şi apoi, observa acelaşi jurnalist şi filosof, pe măsură ce-ţi împlineşti viaţa mai mult, îţi este tot mai puţin frică s-o pierzi. Or, Dumitru Augustin Doman, scriitor ajuns  la o atare maturitate biologică şi profesională, îşi poate permite, după părerea  mea, de acum înainte, nu numai să scrie fără nici un complex  despre un fenomen întors deja pe toate feţele, dar să şi trăiască ca şi când - de ce nu?  -muritori, noi, oamenii, am fi nemuritori.

                                                            
                                                                    

luni, 25 ianuarie 2016

Gigi Becali: scriu şi plâng!

           La o televiziune românească, s-a mărturisit unei reportere, ca la Domnul nostru Iisus Cristos, Gigi Becali. Scriitorul Gigi Becali. Cu cărţile pe masă, cu cele cinci cărţi scrise la închisoare, recunoscând că de citit n-a citit decât două-trei în toată viaţa lui, că lui nu-i place să citească. Acum, să nu ne pierdem umorul şi să-l urmărim pe autorul Gigi în febra creaţiei:
           "Dacă ai să citeşti cartea asta, asta-i cea mai interesantă, Muntele, plângi. Chiar eu am plâns, când am scris-o pe asta. Dacă o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o, eu şi-acuma plâng. Că sunt lucruri prea frumoase. Care nu poate să scrie Manolescu aşa ceva. Şi nici Pleşu nu poate să scrie aşa ceva. Trebuie să simţi aşa. Nu poţi să scrii ceea ce nu simţi. E adevărat, sunt unii filozofi, cum este Liiceanu care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deştepţi..."
        Încercând a trage noi o concluzie, în afară desigur de el, Gigi Becali ot Pipera, ceilalţi scriitori sunt nesimţiţi/nesimţitori care nu pot scrie ceea ce nu simt. Cu excepţia lui Liiceanu, care şi el e nesimţitor, dar e atâta de deştept că scrie şi ceea ce nu simte."
        Aş zice că Manolescu şi Pleşu pot să-şi bea liniştiţi cafeaua şi coniacul după ce-i desfiinţează Jiji. Mai complicat e cu Liiceanu. Când te laudă Gigi Becali, ar cam trebui să intri în panică.
Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#more-10749

Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
mihai_vasilescu_gigi_becali
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#more-10749

Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
mihai_vasilescu_gigi_becali
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#more-10749
Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#sthash.Q2cwfsFx.dpuf
Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#sthash.YpawQYS7.dpuf
Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#sthash.YpawQYS7.dpuf

vineri, 22 ianuarie 2016

Un poet hedonist



                            Sterian Vicol este un poet „aşezat”, cu cărţile pe masă, la locul lor, iar el la locul lui în dicţionarele scriitorilor români. Născut în 1943, a debutat în 1968 în revista Amfiteatru, iar editorial în 1976, prin concurs la Editura Eminescu, cu placheta Harfele grâului, între timp publicând vreo 15 volume de poeme şi grupaje prin mai toate revistele literare din ţară. El este de 15 ani redactor-şef al revistei Porto Franco, dar şi un bun activist cultural, preşedinte al Societăţii Scriitorilor „Constantin Negri” din Galaţi şi organizatorul Festivalului „Grigore Hagiu” de la Galaţi şi Tg. Bujor. Şi ca vârstă, dar şi ca stil poetic, Sterian Vicol se află la graniţa dintre promoţia şaptezecistă (după Laurenţiu Ulici) şi optzecişti, mai aproape de primii, cu cei din urmă având în comun în special dimensiunea ludică a poeziei sale. Are, în acelaşi timp, poeţi preferaţi pe contemporanii săi Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, iar în boemă pe Fănuş Neagu şi Grigore Hagiu, iar în general are cultul prieteniei literare, la festivalurile literare din ţară fiind un conviv fermecător. Ziceam de boemă? Sterian este, printre altele, creator de cafenea literară în centrul Galaţilor.
         Principalele elemente/motive ale liricii lui Vicol sunt femeia, vinul şi poezia, despre care poetul scrie cu fervoare, el fiind un hedonist, un epicurian, în vers clasic sau liber.
         În ultimii ani, Sterian Vicol a publicat o „trilogie”: Memoria lui Femios. Primul volum este, până la un punct, unul de memorii, pur şi simplu: copilăria poetului expusă în povestiri scurte, nostalgice, cu personajele satului natal care l-au marcat până la plecarea la liceu şi mai apoi la facultate. Pe urmă, el o sfârşeşte tot în vechea patimă a poeziei. Criticii au fost reticenţi la recepţie, în primă fază, volumul fiind semnat Sterian Dumitru Vicol; după lectură, însă, au înţeles că e vorba de acelaşi poet SV, care mai are totuşi moştenit şi patronimicul Dumitru.
         Cel mai recent volum – Memoria lui Femios III, Ielele şi elegiile lui Terian (Editura Junimea, Iaşi 2015) este unul numai de poezie, dar profund personal, intim, pornind de la „cuvântul tutelar” ca moto al lui Femios, cunoscutul poet de curte al lui Ulisse, dar şi autor de ode vremelnic al peţitorilor Penelopei: „Sunt inspirat de un zeu de sus. Dar mi-am învăţat singur meşteşugul”. Cele mai multe poeme sunt localizate (Ţuţcani, Independenţa, Galaţi…) şi datate 2014, dar mai ales 2015. Acest lucru le justifică includerea în ciclul Memoria lui Femios, carte ce se doreşte a fi un fel de memorial. Dar nu doar aceasta, ci şi elementele din poeme care trimit la copilăria poetului: stejarul tânăr (căruia-i închină aici un ciclu de elegii), Râpa Zbancului (şi acesteia îi dedică un ciclu, Cartea de duminică), salcâmii, Moş Bugeac, Maria, Bătrânul orb (ultimul ciclu al cărţii)…
         La pagina 63 găsim un „portret” antologic, reprezentativ pentru această retrospectivă nostalgică a lui Sterian: „Femeia aceasta nu-i Maria Magdalena,/n-are dinţi, poartă placă de aur/face dâră de scrum şi loveşte cu/trupul tot ce-i iese în cale;/Ea are tupeu ca o prezicătoare,/singură şi-a croşetat propria piele,/se zice că nu are duşmani decât/iubiţii ei câţi vor fi fost -//O, femeia aceasta mută creşterea ierbii/de pe panta muntelui, direct în coliba/păstorului uitat de lume.//Gurile rele spun că femeia aceasta/ar fi fost în palatul lui Saddam,/fiindcă ea n-a sângerat pentru nimeni,/femeia aceasta este cine vreţi voi/să fie, nici ea nu v-a văzut vreodată,/nici măcar nu ştie că eu scriu ce scriu/despre ea, despre umbra ei proiectată/pe marginea pădurii, despre biserica/din deal care a ars după ce femeia/aceasta a intrat în altarul aurit/de odăjdiile preoţilor tineri!//Şi totuşi săracii de pe Dealul satului/când o văd pe femeia aceea tăind/cimitirul în două, o strigă Maria, Maria!”
         Vorbeam de dimensiunea ludică a poeziei lui Vicol. Într-un poem intitulat chiar Poezia, după ce face o reverenţă de credinţă metaforică („Fiara bolnavă înflorind regiuni,/la tine eu nu renunţ niciodată,/fiindcă, din când în când, tu/renunţi la scrisul meu de verde stejar…”), după ce mai face un excurs grav prin meandrele poeziei din titlu, poetul o dă pe o „joacă” serioasă, ba chiar gravă: „…Foaie verde rozmarin, rozmarin,/vulturim până murim, murim,/de din lut şi ram, până-n cer/unde cântecele pier -/Ding-dang, clopotul sting/pleoapele ţie nu-ţi mai ling/fiind-c-ai fost otravă dulce/trupul meu să mi se culce!...”
         În sfârşit, în ultimul ciclu din volum – Drumul cârtiţei sau Învăţături în casa Bătrânului orb – Vicol aminteşte de Nichita Stănescu prin abstractizarea maximă a discursului liric: „Mai presus de femeie e numărul,/Dincolo de număr e cercul înscris/În sunetul nisipului – singura vamă/A aştrilor – capcană veşnică a timpului/Călătorind în umbra sa invizibilă,/Imperceptibilă urmă de larvă/Sămânţă de zbor!”
         Acesta este poetul Sterian Vicol, cel cu peste 15 cărţi pe masă, la vedere, cu ele dând seamă, că doar de aceea se zice scripta manent!

joi, 21 ianuarie 2016

Petru Creţia

        Astăzi se împlinesc 89 de ani de la naşterea lui Petru Creţia. Omul de cultură era unul de tip renascentist: era profesor universitar de greacă veche (printre altele, traducător al lui Platon), dar şi cunoscător al limbilor moderne, traducând din franceză, engleză, italiană, eminescolog pasionat şi practic, cu contribuţii prodigioase la posteritatea strălucită a poetului, apoi scriitor, eseist, moralist şi, nu în ultimul rând, poet. M-am bucurat în anii '90 de prietenia lui şi acesta nu e puţin lucru, pentru că era un om care nu accepta mersul pe două cărări, compromisul de niciun fel, impostura. Cu doi-trei ani înainte de moarte a publicat un volum extraordinar, neîncadrabil în vreun gen: Oglinzile. Un fel de continuare a volumului său Norii, singular până atunci în literatura română. Am scris o cronică despre carte în revista Calende, cronică ce l-a făcut fericit, dar mi-a şi mărturisit de câteva ori că nimeni n-a mai scris despre ea. Era perioada în care politicul şi gazetăria ocupau tot spaţiul public. Din Oglinzi aş fi vrut să reproduc câteva fermecătoare fragmente, dar n-am găsit acum cartea în bibliotecă. Voi cita, deci, un poem din volumul În adâncile fântâni ale mării, apărut la Albatros în chiar 1997, anul morţii sale, la 70 de ani:

                             Epitaf

Se zice că cei care dorm în pământ
Îmbrăţişaţi în puterea iubirii,
Încă fierbinţi de cât au ars cândva,
Rămân aşa mereu, curaţi şi neatinşi,
Că deasupra mormântului lor
Cresc veşnic, împreună, neuitarea, neodihna, neprihana,
Pomii în floare şi pomii în roadă,
Că sunt aduşi pruncii ca să crească mai frumoşi şi mai răi,
Că, o dată crescuţi,
Vin să danseze acolo - încununaţi
Şi invulnerabili,
Că noaptea morţii e plină
De violente lumini
Şi că numai zilele arse şi albe
Pot fi pustii, dar pustii ca să-i lase
Subpământenei iubiri
Răgazul ei.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Lupul şi mieii sau Iohannis şi judecătorii

        Ce simplă e democraţia! Te doare capul!
        Cetăţeanul Klaus Werner Iohannis a avut acum câţiva ani şapte case la Sibiu, în centru. Ca să rupă sintagma "Năstase patru case!" Pe când era primar sas al Sibiului, dl. actual preşedinte a mai pierdut o casă într-un proces şi n-a mârâit (nu ştiu cum se spune în germană). Acum câteva luni, o casă aflată la câteva sute de metri de Primărie, casă ca o găină cu ouăle de aur, închiriată unei bănci care plătea o chirie familiei Iohannis peste două salarii medii pe economie, a fost retrasă de o Curte de Apel familiei printr-o hotărâre definitivă, irevocabilă şi definitivă. actele fiind false,  Şi totuşi, preşedintele are parte de o înaintare extra-extra-extraordinară.
       În România, ca urmaşă democratică a democraţiilor europene, în mod normal, ce e definitiv, irevocabil şi executoriu în materie de hotărâre judecătorească este exact în aceşti tremeni. Ei bine, nu! Dl. Iohannis zice că nu e bine. La o hotărâre definitivă, irevocabilă şi executorie, dl. preşedinte zice că să se strămute procesul la altă Curte de Apel, pentru că cea care a hotărât definitiv nu e independentă. După ce dl. Preşedinte declarase că CSAT, prezidat de Domnia Sa, a hotărât că nu există judecători - ofiţeri acoperiţi şi că toţi judecătorii sunt independenţi. Mă rog, în afară de cei de la Curtea de Apel Braşov care i-au dat o sentinţă defavorabilă.
       Dl. preşedinte vrea să-şi apere cea de-a şasea casă, care nu-i foloseşte la nimic, mă rog, doar la mulsul unor mii de euro. Azi-dimineaţă, mergând prin nămeţi spre serviciu, auzeam un reportaj radio în care un bărbat şi cu cele două fiice ale sale dormeau în stradă, la minus 20 de grade Celsius. Omul îşi pierduse un modest apartament printr-o hotărâre judecătorească prin care două bătrâne din Germania de câte 90 de ani îşi revendicaseră acel apartament în care nu vor reveni niciodată, niciodată. Pe aceştia cine-i apără? Le acceptă Livia Stanciu strămutarea la tribunalul prietenos care să le lase micul apartament?

vineri, 15 ianuarie 2016

România pe drumuri, pas cu pas

      În "iepoca de aur", tot ce cuvânta zilnic tovarăşul nostru Nicolae Ceauşescu, şi toate telegramele şi toate comunicatele oficiale, tot-tot-tot, erau strânse în volume cu coperte roşii cartonate sun titlul România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. XVII, sau XXXIII ş.a.m.d. Inconştient ce eram, o opream pe actuala mea soţie pe Calea Victoriei şi comentam cu voce tare în faţa vitrinelor librăriilor: "Uite aici marele scriitor al neamului!" Am avut noroc că vreun încravat cu ochi albaştri nu m-a observat, să-mi rupă ulterior oasele.
      Dar, credeam că după treizeci de ani, această "mare literatură" nu se va întoarce. Am calculat greşit. Dincolo de sutele de volume de puşcărie, şi domnul nostru preşedinte Iohannis produce nu doar case, dar şi cărţi. În timp ce a absentat cel mai mult timp de la postul lui de la Cotroceni, făcându-şi programul după orarul şcolar al doamnei profesoare Carmen Iohannis, umblând prin Europa sau la vila de Miami, dl. preşedinte s-a dovedit prolific autor. A scris deja două cărţi într-un an de mandat, prima - Pas cu pas -, citind-o şi eu cu atenţie şi conchizând aici că e un raport de activitate scris jumătate de un funcţionar de la Primăria Sibiu şi jumătate de redactorii unei reviste culturale din Bucureşti.
      Acum, aflu că volumele dlui preşedinte au fost traduse în maghiară şi bulgară. Ca şi volumele tovarăşului Ceauşescu. Cum, îm jargon, "operele" tovarăşului le numeam pe scurt România pe drumuri, îmbinând constructiv acest titlu cu cel al cărţii dlui preşedinte Iohannis, putem ajunge la opera nemuritoare a neamului româno-săsesc: România pe drumuri, pas cu pas.

miercuri, 13 ianuarie 2016

Cum era ca Becali să devină preşedintele... pardon...regele Uniunii Scriitorilor

        Gigi Becali este un tip atât de simpatic că mori de plăcere privindu-l cum perorează la televiziuni în gol, spunând în milioane de cuvinte nimic. Dar, ca personaj literar vorbind, omul e simpatic, ce simpatic, e genial în felul lui. El i-a băgat în rahat pe cei vreo sută de scriitori de puşcărie, prin sinceritatea lui de scriitor coleg al acelora, cu declaraţia că dacă copiezi cu mâna ta, cu pixul, cu mâneca, o carte, aia e a ta!
       Altceva mi-l face simpatic. Milionarul în euro Gigi Becali a fost fraierit acum câţiva ani de o bătrână septuagenară, manipulată şi ea, că dacă achiziţionează cu 100 000 de euro nişte drepturi litigioase, va pune mâna pe Casa Vernescu (sediul Uniunii Scriitorilor din România), operă a arhitectului Ion Mincu, casă evaluată la două milioane de euro. Bătrâna i-a prezentat actele că ea este moştenitoarea vestitului Vernescu. Becali i-a dat banii ca pe nimic (eu n-am norocul ăsta să-i dau o ţeapă!). Când a ajuns la ANRP (nu ştiu dacă e exactă denumirea instituţiei!), aceasta i-a transmis lui Jiji că actele sunt false.

          Dar, dacă n-ar fi fost false şi Gigi Becali, precum alţi samsari de proprietăţi, ar fi intrat în posesie, parcă-l văd convocând în holul somptuos al Casei pe Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu. "Bă Manolescule, l-ar fi interpelat lejer pe preşedintele USR, ce scriitor eşti tu?" Cu tot orgoliul lui, Manolescu, paralizat de tutuiala lui Jiji, ar fi răspuns automat: "Critic". "Bă, tu eşti al lui Satana, eşti un om rău, critici scriitorii. Uite cum facem. Nu vă dau afară, că la câteva sute de metri am palatul meu aurit. Dar, de azi nu mai eşti preşedintele scriitorilor. De acum eu sunt, şi nu preşedinte, eu sunt regele scriitorilor din România. Am atâtea cărţi scrise la Poarta Albă că vă bag în cofă!... Şi unim scriitorii voştri zdrenţe şi hahalere cu sutele de scriitori din puşcării. După ce iese de la pârnaie MM Stoica, îl pun pe el preşedinte".

       Afară e soare în ianuarie, e senin şi fetele umblă cu minijupe. Şi totuşi, parcă mi-e şi teamă să trec pe Calea Victoriei.

marți, 12 ianuarie 2016

Blonda care și-a luat țara înapoi

          O româncă blondă ca multe blonde, trăitoare la Londra, una care și-a luat țara înpoi pe facebook în noiembrie 2014, s-a filmat și-a postat pe rețelele de socializare conferința ei scurtă și la obiect. Cam așa sună:

           ”Ființă mai proastă în lumea asta ca moldoveanul este doar oaia. Ei se dau mari cu oameni ca Eminescu. Cine a fost Eminescu? A scris și el trei poezii, ”Coboară-n jos Luceafăr blând”. Păi aia e poezie? Aia e manea! Eu dacă stau și mă gândesc două minute, așa blondă cum mă vedeți, păi compun niște poezii de stau autobuzele în loc. Eminescu era un sifilitic, apoi s-a încurcat cu o prostituată și au murit amândoi. Mai zic de Ștefan cel Mare. Ăla era un gay! Întrebați toți istoricii, toți știu acest lucru! Avea nici jumătate de metru, era gras îndesat și avea și orientări sexuale dubioase”. 

        Un prieten e de părere că blondele n-ar trebui lăsate să umble cu tableta la ele decât după un serios examen preliminar. Că uite ce se întâmplă!

        L-am contrazis. Să le dăm libertate blondelor, ba să le încurajăm, că așa mai aflăm și noi câte ceva de țărișoara noastră și de trecutul ei istoric. Așa aflăm că Ștefan cel Mare (fiind el un mic gay!) era primit de Răreșoaia pentru dubioasele sale orientări sexuale.  Ba, pe blonda de mai sus chiar s-o provocăm să scrie poeziile alea cu care să frâneze autobuzele. Că și autobuzele astea prea zburdă în voie prin oraș încurcând circulația.

joi, 7 ianuarie 2016

Moromeţii de Gigi Becali

         Am scris o mie de chestii despre Gigi Becali, mai haioase, mai belicoase, dar acum m-am hotărât definitiv: omul este un inocent simpatic. Aşa trebuie luat până la sfârşitul vieţii, a lui sau a noastră.
         El a pus punctul pe i sau pe y, în legătură cu literatura de puşcărie. Lui, cică, "îndrumătorul" îi aducea cărţile la închisoare şi el le copia cu mâna lui, apoi erau tipărite cu numele Gigi Becali pe copertă. Ce atâta filosofie? Ei! Le-a copiat cu mâna lui, sunt ale lui.
        Mă gândesc că dacă Gigi Becali mai ajunge pe la Poarta Albă, pentru prima aia de "îndrumător", m-aş angaja la el şi i-aş duce Moromeţii. Să copieze romanul şi să-l semneze. Am o bănuială că-i va plăcea cartea, mai ales după episodul cu Bisisica.
         Când l-ar suna o piţipoancă de la o televiziune şi i-ar spune: "Domnule Becali, dar ştiţi, Moromeţii e romanul lui Marin Preda", el să-i replice: "Eşti o zdreanţă, Împăratul Iisus mi-e martor că eu l-am copiat cu pixul după îndrumătorul meu Doman!..."
          O-ho! ce burtă de râs am face.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Un paradis searbăd




         Un paradis în care nu se citeşte? E un paradis searbăd.
                                                           *
         Când mi se oferă ceva gratuit, toate simţurile îmi intră în alertă. Chiar şi când nimeresc peste o capodoperă. Ce-am făcut eu să merit acele pagini de-o inspiraţie dincolo de firea umană? mă întreb.
                                                           *
         Metafora ca un vis din zori sau din amurg pe care ţi-l aminteşti vag.
                                                           *
         Tolstoi, Lev Tolstoi: „Trebuie să te obişnuieşti să suporţi calm părerile proaste, denaturate despre tine şi nu numai să le suporţi, ci să fii cu totul indiferent”. Sunt de acord cu aceasta încă de la prima lectură, de acum vreo 40 de ani, şi o şi exersez, dar nu-mi prea iese când e vorba de omul din mine. Îmi reuşeşte însă când e vorba de umilul scriitor care sunt.
                                                           *
         Ani de zile, mai ales la tinereţe, am căutat cartea perfectă. Am tot citit mai aplicat, mai la întâmplare, carte după carte, sperând să nimeresc cartea perfectă. Îmbătrânind, m-am înţelepţit, adică m-am resemnat. Până la moarte, voi citi cărţi mai bune, mai proaste, chiar capodopere, dar fatalmente imperfecte.
                                                           *
         Metafora, sintagma în care consoanele se războiesc cu vocalele şi vocalele câştigă totdeauna.
                                                           *
         Stres: Întunericul se uită prin fereastră la mine cum citesc.
                                                           *
         Marii prozatori ruşi sunt nişte maeştri în a descrie moşiile în paragină. Ivan Bunin nu face excepţie. În nuvela intitulată ironic O mină de aur prezintă o asemenea moşie decăzută: „Grădina mai este bogată şi pitorească şi, ca într-un peisaj idilic, în fundalul ei se ridică o casă cenuşie, mare, cu un acoperiş roşcat de rugină. Dar conacul, conacul! Un poem întreg de paragină! Din bucătăria de vară n-au mai rămas decât pereţii, din izba slugilor un schelet descoperit, fără ferestre şi peste tot brusturii şi urzicile au năpădit pragul clădirilor…”
                                                           *
         Natură moartă: printre ruinele unui castel medieval, o carte din care au rămas doar coperţile ondulate de argint.
                                                           *
         O caravană de cuvinte trece prin inima unui poet. Iar poetul bea nectar şi moţăie ferice.
                                                           *
         Cioran: „Are ceva de şarlatan oricine izbuteşte într-un domeniu sau altul”. Recitind această sentinţă, nu ştiu de ce o verific pe politicienii români de astăzi şi se potriveşte mănuşă. Poate pentru că la noi politica este domeniul prin excelenţă al şarlataniei.
                                                           *
         Omul este singurul animal care scrie cuvinte, uneori vai! înflorate.
                                                           *
         Lectura este o aspiraţie spre ceea ce nu există, dar ai dori să existe.
                                                           *
         Prozatorul trebuie să fie om viu creator de personaje vii; restul vine de la sine. Cum se zice de Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov că e Dumnezeu viu al viilor.
                                                           *
         Deşi scria un jurnal intim, Baudelaire începe mai fiecare zi cu genericul INIMA MEA DEZGOLITĂ. Dezgolită faţă de cine? Faţă de el însuşi?
                                                           *
         Trei sintagme şi vreo cinci cuvinte iau distanţă faţă de cartea mediocră în care sălăşluiesc – timide şi jenate – în balastul de fraze prolixe, ca nişte fecioare suple şi cuminţi în mijlocul numerosului Trib al Nimfomanelor Bătrâne şi Obeze.
                                                           *
         Cu cât produci un text literar mai reuşit, cu atât eşti mai singur, mai izolat de confraţi.
                                                           *
         Un principiu „bicefal”. Un personaj de-al lui Teodor Mazilu îşi poartă principiul ca pe-un drapel: „Eu am un singur principiu, nu iau bani cu împrumut şi nu beau bere cu rom”. Deci, are un principiu care este două!
                                                           *
         Există o critică de nuntă; la polul opus există o critică de parastas. Prefer critica de joi dimineaţa.
                                                           *
         Fericirea de neînţeles a cititorului de a trăi disperările eroilor literari.
                                                           *
         Charles Baudelaire: „Plăcut ar fi, poate, să fii în mod alternativ şi victimă şi călău”. În plan al vieţii literare, la noi, a fost astfel regretatul Cezar Ivănescu. Nu ştiu cât de… plăcut i-a fost.
                                                           *
         Până la urmă, fiecare carte are parte de criticii pe care şi-i merită; cititori ori cronicari.

                            (text apărut în revista Acolada, nr 12/decembrie 2015).