luni, 22 decembrie 2014

22 decembrie, lumini şi umbre

        În calendarul de pe Wikipedia, ziua de 22 decembrie este una deosebită. Foarte multe evenimente s-au petrecut în această zi. Unele luminoase, altele de tot umbroase.

        Să ne amintim de doar câteva.:

        22 decembrie 1849 a fost, aş zice, o zi fastă pentru literatura universală. În acea zi, e anulată în ultima clipă execuţia lui Fiodor Dostoievski. Fără acea clipă din acea zi, n-am avea Fraţii Karamazovi, nici Demonii, nici Crimă şi pedeapsă, nici Adolescentul, nici Idiotul... Ce săracă ar fi literatura!

       Cum, literatura română a rămas mai săracă la 22 decembrie 1956, când a murit Nicolae Labiş.

       O altă umbră a fost 22 decembrie 2008, când Emil Boc a devenit premierul României. Rămâne în istorie ca un servitor docil al unui personaj sinistru, care a împrumutat de la FMI 20 de miliarde de euro şi nu se ştie ce a făcut cu ei, a tăiat pensii şi salarii, a desfiinţat locuri de muncă... Aşa să-i ajute Dumnezeu!

       Dar, la 22 decembrie 1889, exact acum 125 de ani, se năştea Nichifor Crainic. Să încheiem cu acest faimos poem al poetului:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Casa Poporului Hrăpăreţ

        Se tot vorbeşte în ultima vreme de lipsă acută de locuri în puşcăriile patriei. Lasă că şi condiţiile sunt cum sunt! Se pierd procese pe bandă rulantă la CEDO, că pensionarii de acolo au timp berechet să reclame mâncarea proastă, invazia de insecte, aglomeraţia din dormitoare, cu mult peste standardele din UE, în sensul că nu e de stat acolo. Mai mult, închisorile vor primi marfă proaspătă şi de soi: primari de municipii mari, preşedinţi de consilii judeţene, patroni milionari în euro, parlamentari, procurori, miniştri şi, cu voia justiţiei române, poate chiar preşedinţi de ţară. Ei, unde cazezi oamenii aceştia din categoria gulerelor albe, oameni obişnuiţi să aibă icre negre la micul dejun, secretară la pat după masa de prânz, Coastă de Azur în weekend? Ei? Îi duci ăn celule cu păduchi şi cu closet turcesc?

       Ei bine, cum ne aflăm în ziua aniversării inconştiente a 25 de ani de la victoria revoluţiei, propun şi o revoluţie în sistemul penitenciar. O închisoare model, una de lux pentru cei de mai sus. Palatul Parlamentului este un spaţiu prea vast pentru câtă activitate e acolo. Există un subsol de câteva mii de metri pătraţi. Acolo s-ar putea face un arest spaţios, în care să existe toate condiţiile pentru Hrebenciuc, Alina Bica, Aristotel Căncescu, Dorin Cocoş... Cu cinematografe 3D, cu terenuri de tenis, mall-uri, cluburi de fittze, bibliotecă... Mă rog, bibliotecă nu cred că e cazul!

       Iar la etajele superioare, în aceleaşi condiţii să fie amenajată închisoarea propriu-zisă. Un fel de Casa Poporului Hrăpăreţ (CPH). Acolo ar fi locul lui Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Năstase etc. etc. Când nu e cvorum în Senat sau în Camera Deputaţilor, ei pot fi aduşi cu mandat în doar câteva minute să voteze la foc automat o lege sau alta.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Un deceniu. Tablă de materii

     Acum o oră, TB şi-a ţinut conferinţa de presă de sfârşit de mandat la Cotroceni. Trebuia să şi-o ţină, exact ca Ceauşescu în 20 decembrie 1989, la 24 de ani de mandat, că 24 de ani a fost tot demnitar: ministru, deputat, primar general al Capitalei, preşedinte. Ca preşedinte, a fost unul care a ţinut morţiş şi cu cinism maxim să-i pedepsească pe cei care l-au ales. De ceilalţi nu mai vorbesc.

     Dincolo de ce rahat a mâncat timp de două ore astă seară, eu îl reţin pe preşedintele Traian Băsescu prin această sumară tablă de materii; mai puteţi adăuga:

    
       Dragă Stolo, mhî-mhî-mhî! * Flota flotantă. *  Să trăiţi bine! Hă-hă-hă! * Nana, moşie. * Soluţia imorală. * Casă Mihăileanu. * Preşedinte jucător. * Golden Blitz. *  Hă-hă-hă! * Ţigancă împuţită. * Găozari. Hă-hă-hă! * Dacă nu sunt mulţumiţi de salarii, medicii să plece! * Nu! – Regelui Mihai I. Da! – regelui Cioabă al ţiganilor. Da! – prinţului Paul (Prins Pol), un fel de rege al retrocedărilor. * ALRO, valize cu milioane de dolari. * Fete din politică pe centură. * Preşedinte masă verde. *  Demisie în cinci minute. * Vila Dante. * Elena. * Blugi şi biblioteca din porturi. * Levantul. * Clanul Bercea Mondial. * Hă-hă-hă! şi  Hă-hă-hă! * Elena. *  Pupat Dealul Costeşti cu ţigănci din clanuri. * Hă-hă-hă! şi  Hă-hă-hă!

La Balc

      La Balc a început măcelul de mistreţi.
      Prinţii din Levant au sosit, care cu elicopterul, care cu avioane, cu Jeep-uri...
      Milos faţă de animale, chiar faţă de mistreţi, cei care i-au distrus mamei ani de zile porumbii de pe o bucată de teren, visez la un sfârşit de vânătoare ca-n celebra baladă a lui Doinaş:



„…Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin…”

vineri, 19 decembrie 2014

Textul ca o pânză freatică



           La vila scriitorilor de la Neptun e o plăcere să te odihneşti vara. Serviciile sunt prompte şi întrec pe cele de la multe hoteluri cu pretenţii. Casa scriitorilor este cochetă, curată, are o bucătărie românească impecabilă, pomi fructiferi şi copaci ornamentali îţi oferă umbră, iar de vrei soare cobori scările pe plajă... Vila are la parter o sală adecvată pentru reuniuni şi lansări de cărţi sau pentru cenaclu, iar la etajul întâi o sală de lectură îmbietoare. Ei, dar aici e aici! Ca la iarbă verde, consumi ce-ţi aduci de acasă. Dacă-ţi aduci cărţi şi reviste ai ce citi, dacă nu, nu! Vila scriitorilor, precum una din filmele americane de duzină, n-are cărţi. Ce-o fi atât de complicat ca fiecare autor care vine la odihnă aici să doneze una din cărţile sale aşezământului? Iar directorii de gazete şi de edituri să doneze cărţi şi reviste din producţia proprie, măcar din retururi? Din 1971 – când Maurer a donat-o condeierilor – până acum, sala de lectură şi-ar fi umplut pereţii din podea până-n tavan. Nu e târziu nici acum. Daţi un leu pentru...hm! daţi o carte pentru biblioteca scriitorilor de la Neptun! Sau poate că se urmăreşte crearea unei biblioteci virtuale. Nimic împotrivă! Dar nici un calculator conectat la INTERNET nu are vila . Adică, ceea ce are asociaţia crescătorilor de capre albe cu coarne de la Cuca. Ultima soluţie ar mai fi memorarea cărţilor, după sistemul eu una, tu alta, precum în celebrul film-parabolă al lui Francois Trufaut.
                                                                              *
           Zice Octavian Paler în ultimul interviu: „Marc Aureliu a rezolvat problema fricii de moarte printr-un raţionament de mare simplitate. Dacă zeii, zicea el, au decis că trebuie să mor, de ce aş vedea în asta ceva rău? Zeii nu-mi pot dori decât binele. Iar dacă zeii nu există, de ce să trăiesc într-o lume fără zei? Din nefericire, conchide Paler, eu n-am reuşit să reţin nimic serios din învăţătura stoică. I-am citit degeaba pe stoici...” Ei nu, se alinta Paler, sau se autoflagela. Dacă iei presa din zilele de 7, 8, 9 mai 2007, înţelegi că el se împăcase cu moartea şi, deci, preceptele stoice îşi făcuseră datoria peste vreme.
                                                                                 *
           Autorul narcisiac privindu-se în oglinda textului, scăpat în ea sau atras magnetic, ca de o plantă carnivoră, devorat, tocat, măcinat până la pierderea de sine, de oglinda ademenitoare a propriului text.
                                                                                  *
           Am visat că citisem toate cărţile lumii, inclusiv fragmente din cele în curs de scriere şi, mai mult, nu uitasem nimic din ele, le aveam în faţa ochilor literă cu literă, pagină cu pagină... M-am trezit speriat, cu inima spărgându-mi pieptul. M-am liniştit repede încercând să-mi aduc aminte numele unui general din Război şi pace şi nereuşind...
                                                                                  *
           Textul ca o pânză freatică mai la suprafaţă, mai în adâncime, aceasta făcându-l mai stufos sau mai arid, mai dens ori mai rarefiat. Spune-mi la ce adâncime e pânza freatică pentru a-ţi spune cât de mănos va fi textul.
                                                                                   *
           Nu trebuie să ne tot ruşinăm de pronunţia noastră în limbi străine. Iată-l pe Take Ionescu, vorbitorul de engleză,  prezentat de Constantin Argetoianu: „Am auzit pe Take vorbind englezeşte. A fost penibil şi îngrozitor, citea cu un accent de şvab crescut la Patras – pronunţa, între altele, toate  th-urile „ză”. Zicea de exemplu „zăvor” pentru „the world” (lumea) şi alte monstruozităţi...”
                                                                                  *
            Observaţie a lui Ivan Karamazov: „...cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă”.
                                                                                    *
              O definiţie dată de un copil de 10 ani, apărută în numărul pe iunie 2007 al revistei „Cafeneaua literară”: „Copilul este străbunul omului”.
                                                                                     *
              Salvador Dali: „Există totdeauna două feluri de pictori: cei care depăşesc limita şi cei care ştiu cum să se apropie de aceste graniţe cu respect şi răbdare, fără să le încalce însă”. Ei bine, Dali face parte din cea de-a treia categorie, a celor care depăşesc limita...cu respect şi răbdare.
                                                                                     *
           Ihab Hasan, încă în 1971, detecta 11 trăsături care legitimau postmodernismul: indeterminarea, fragmentarismul, neprezentabilul, nereprezentabilul, ironia, perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa. Luate împreună, coexistând toate în aceeaşi operă? întreb eu. E imposibil! Luate câte două-trei? În acest caz de la Apuleius şi Sf.Augustin, până la Leonardo şi Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Dali, Jules Renard şi Boccaccio, toţi sunt postmoderni.
                                                                                         *
          Borges găsea că „dictatorii sunt un fel de genii imature”. Hm! Slavă Domnului că nu sunt genii mature, că Apocalipsa ar fi de domeniul trecutului.
                                                                                       *
          Cadrul din debutul romanului Adela, ca un lucid poem: „Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, (...) în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului balnear o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă”. Luna trecută, în 5 noiembrie 2014, am văzut satul balnear descris de Ibrăileanu...
                                                                                       *
        Lectura/scrisul, complicate forme de lene – găseşte Ion Ianoşi, el mărturisindu-şi şi pretextele pentru această „lene”: „Lectura devine o formă a lenei pentru cine are obligaţia scrisului. O sofisticată formă a lenei ar putea fi însă, sau poate fi cu adevărat şi scrierea unei cărţi, sinteza personală a unor cărţi citite(...). Pretextele mele s-au numit Tolstoi şi Dostoievski, Marx şi Thomas Mann”.
                                                                                        *
              Hm! Gertrude Stein, la cafenea pariziană, îi numeşte pe Hemigway, Aldoux Huxley („un om mort”), pe D.H.Laurence, pe James Joyce – generaţia pierdută, după expresia unui şef de garaj care-i taxase astfel pe ucenicii săi. Dacă cei de mai sus sunt o generaţie pierdută, atunci care e cea ... câştigată? De-ar mai apărea o astfel de generaţie...pierdută!...
                                                                                        *
           Şerban Cioculescu subliniind contrastul dintre omul Tudor Arghezi şi pamfletarul cu acelaşi nume: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţă exagerată, îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.
                                                                                      *
         Nietzsche dădea sentinţa că „omul e o frânghie întinsă între dobitoc şi supraom, o frânghie peste o prăpastie”.  N-avea de unde şti că el însuşi  avea să trăiască ipostazele extreme. Dacă până la 45 de ani el însuşi se considera un supraom, ultimii zece ai vieţii a fost un dobitoc cu minţile rătăcite. Sub el, prăpastia vieţii l-a aşteptat un deceniu. Şi nu zadarnic...
                                                                                      *
        Imperatorul lui Saint Exupery din Citadela crede doar în creaţia eventual nepieritoare: „...eu respect mai presus decât orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii”. Dar ce poate fi mai rezistent în timp decât omul dacă nu textul?
                                                                                       *
        Roland Barthes, reducând monstruozităţile lui Sade la limbaj: „...crima sadiană nu există decât proporţional cu cantitatea de limbaj investită în ea, nu pentru că este visatăsau povestită, ci pentru că doar limbajul o poate construi”.
                                                                                       *
        Candoarea lui Holden din romanul De veghe în lanul de secară:„Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar.Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.”
                                                                                      *
         Invazia greţei lui Jean Paul Sartre, mă rog, a lui Antoine Roquentin: „Nu merge! nu merge chiar deloc: a venit murdăria. Greaţa. De data asta se prezintă într-un fel nou: m-a cuprins într-o cafenea. Cafenelele erau până acum singurul meu refugiu, fiindcă sunt pline de lume şi bine luminate: s-a isprăvit şi cu asta; când voi fi încolţit în camera mea, n-am să ştiu încotro să apuc”.

     (Fragmente apărute în revista "Reflex", nr. 7-12/iulie-decembrie 2014)


         
         
         
          

miercuri, 17 decembrie 2014

Decembrie, starea naţiei

       Săptămâna aceasta se mai sărbătoreşte un an, al 25-lea, de democrahaos. Se sărbătoreşte, ca de obicei, prin scandaluri, ţipete, istericale. Aşa s-a desfăşurat şedinţa solemnă a Parlamentului. Solemnă, ce să zic!

       Ieri s-a sărbătorit o lună de când avem doi preşedinţi. N-am mai auzit o asemenea stare de lucruri. Un cetăţean câştigă alegerile prezidenţiale, dar umblă vagabond, nu ştiu cum să zic altfel, prin ţară şi prin lume încă o lună şi jumătate pentru că cel vechi se autosechestrează în Palatul republicii!

       Preşedintele Masă Verde transformă o festivitate de învestire a guvernului într-o şedinţă de vendetă la cârciuma din colţ.

        Aud că acelaşi preşedinte Masă Verde merge la Bruxelles cu o zi înainte de a nu mai fi preşedinte, ba chiar va cuvânta în legătură cu bugetul UE pe următorii ani. Ceauşescu măcar era legitim în 18 decembrie 1989 când semna documente la Teheran de schimb de grâu pe petrol până-n anul 2000, în timp ce armata lui împuşca cetăţeni la Timişoara.

       Nu ştiu ce ne opreşte să nu ieşim în stradă şi să spulberăm ca pe nimic 1000 de politicieni care au dus ţara de râpă şi să facem liste de oameni serioşi, tineri, nepătaţi, doxaţi cu care să pornim o viaţă nouă. Probabil bolile cronice ale tranziţiei: lehamitea, scârba, resemnarea cea atotcuprinzătoare.

      De mult timp nu mă mai pot uita la filme de groază, cu monştri şi vampiri, la canalele TV cu vânătoare de căprioare şi de mistreţi, la emisiunile cu ţigani manelişti şi curviştine care se bălăcăresc ca la uşa cortului... De-o vreme, nu mai suport nici televiziunile de ştiri. Îmi face rău fizic să văd un preşedinte care refuză să dea mâna cu ministrul pe care tocmai la învestit! Că o fi competent sau incompetent, că e gras sau slab, ministrul respectiv e un demnitar al statului şi nu-mi pot închipui ce e în mintea şi în sufletul lui nevoit să-şi înceapă mandatul în acest fel.

       Lehămitisit de starea naţiei, am văzut astăzi, după mult timp, un film cap-coadă: Muhammad Ali vs. SUA. Aşa se face justiţie într-o democraţie. Dar, americanii n-au preşedinte Masă Verde. Bonjour tristesse!

duminică, 14 decembrie 2014

Schiţă de nuvelă

       În Vreme închisă, jurnalul lui Ion Lazu, o însemnare din 23 decembrie 1980 schiţează o excelentă nuvelă, în spiritul celei a lui Nicolae Velea, În treacăt.
       Iată: "Mergând amândoi spre oraş, tata îmi aminteşte de vremea când lucra la asfaltarea acestei şosele spre Piteşti. Ce linişte era cândva, treceau pe-aici două-trei camioane pe zi. Ţi-era drag să te uiţi după ele, zice, cu un fel de duioşie. Şi îmi spune de un soldat dintre cei care lucrau la şosea: flăcău frumos, de treabă, care o curta pe fata lui Zeze din Satu Nou. Într-o dimineaţă îl vede venind dintr-acolo cu trei sticle de vin (tata era gestionar la Vila). Au băut o sticlă împreună, fiind un băiat prietenos, au vorbit despre fata lui Zeze, de una şi alta. Apoi soldatul s-a dus la barăci, erau plasate peste drum de Han, s-a urcat într-un camion şi la o manevră înapoi a atins colţul unei barăci, dărâmând-o în parte. S-a dus în WC şi s-a spânzurat! L-a plâns toată lumea din Pârliţi  şi Satu Nou..."

Pas cu pas

       Kelemen Hunor este poet, unul autentic. Ce-am citit eu în româneşte sună bine. Probabil că în maghiară, deci în original, sună şi mai bine.
       Ca preşedinte al UDMR însă Hunor nu face metafore. Ieri, la Târgu Mureş chiar a făcut declaraţii contradictorii. A spus că UDMR se conduce după modelul finlandez şi suedez (o, Iliescu 1990!), în care partidul lui face parte din guvernare, indiferent de ideologia acesteia, de dreapta sau de stânga. Şi totuşi, UDMR hotărăşte să iasă de la guvernare. Pe de altă parte, Hunor a prezentat deloc metaforic, cum spuneam, programul Uniunii Maghiarilor: "Trebuie să continuăm pe această cale pas cu pas pentru a recupera pământul natal".
      Personaje publice şi politicieni au sărit ca arşi. Reacţia este nedreaptă. Să stăm cuminţi şi să aşteptăm paşii secuilor ardeleni. Or porni spre vest, spre pusta ungară? Sau spre est, la est de Urali, spre pusta mongolă? Recomandabil ar fi să pornească în ambele direcţii deodată. Pas cu pas.
   

Paraşutistul şi paraşuta

       Ne-am cam obişnuit ca scriitorii naţiei să debuteze din puşcării la vârste mai mult decât mature, ca televiziunile să promoveze nu creiere româneşti care lucrează pentru UE şi SUA, ci funduri bombate şi ţâţe rotunjite cu silicon ale unor domnişoare care nu lucrează nimic pentru nimeni, ne-am obişnuit cu director la Electrica un psiholog şi cu decan la Filozofie un tinichigiu auto...

      Ei bine, recent, un paraşutist s-a dat la o paraşută. Iar paraşuta s-a declarat disponibilă. E un mic semn că lumea dă să intre în normalitate. Doamne-ajută!

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Norul des de fluturi albi



                            M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără măcar un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe Ioan Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem, Soliman Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă pentru turci, aceştia capturează la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei. La 1756, Frederic cel Mare atacă Saxonia, dând lovitura de începere a Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a încheiat Războiul Opiului prin tratatul de la Nanking, dinastia Qing acordând privilegii comerciale europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong Kong. Ce ziceam eu, m-am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că victoriile din toate războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite, tot într-o zi de 29 august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.
                                                           *
         Orice idee despre moarte este pozitivă.
                                                           *
         Mort impostor/impostor mort. 30 iunie 2014. Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces. Mai multe acte aduceau cu îndeobşte cunoscutele certificate de la Starea Civilă, dar fiecare se dovedea a nu fi cel aşteptat de interlocutor. Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna (facturi, chitanţe şi notificări) ascundea dovada…
                                                           *
         Moartea cere vieţii drepturi de autor.
                                                           *
         Irimie iese în livada din fundul grădinii cu al şaptelea păhăruţ de palincă în mână, plimbându-se cu pas încă sigur pe iarba proaspăt motocosită. Se preumblă printre vişinii copţi, ia cea mai coaptă şi mai mare şi mai frumoasă vişină şi o aruncă galeş în pahar să-i miroase frumos beţia lină. Ajuns în casă, iubita lui se preface a-l certa pentru păhăruţul în plus. El acceptă, desigur, tandrele reproşuri şi pentru împăcare o serveşte pe iubita lui cu vişina devenită între timp cât o piersică. În semn de acceptare a împăcării, iubita lui Irimie mănâncă fructul zemos (vişină/piersică)şi pe la miezul nopţii, când domnul Irimie visează îngeri albaştri levitând pe tavanul dormitorului, exact la miezul nopţii, iubita lui se stinge subit cu un zâmbet de Giocondă înmărmurit pe faţă.
                                                           *
         Nimeni nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.
                                                           *
         Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La picioarele tale/Se deschid mormintele celor plecaţi/Când fruntea ţi-o culci în mâini de argint” (Trakl).
                                                           *
         Zace liniştit în fotoliu şi aşteaptă sfârşitul, sfârşitul sfârşitului cel fără de sfârşit. Pare un muribund profesionist. Ca un călător care merge cu trenul de o jumătate de veac, aşteptându-l în holul micii gări, şi – fără să se uite la ceas – ştie sigur de fiecare dată cu zece secunde înainte că atunci va intra în gară,
                                                           *
         Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.
                                                           *
         În dimineaţa aceea de duminică, după intrarea şi ieşirea de trei ori a pruncului din cristelniţă, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din nesfârşita grădină a raiului pune vinul roşu în linguriţă să dea celui pur prima împărtăşanie. Înainte cu o clipă de a duce linguriţa de argint spre gura încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuţei coboară îngerul Domnului şi strecoară în vinul din linguriţă bacteria care încă din timpul petrecerii de la restaurantul de la marginea oraşului începe să-şi facă lucrarea. Nevăzuta bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai multe sau mai puţine decenii, roade harnică şi răbdurie, nervii, celulele, neuronii, ficatul, inima, dar mai ales abate umbre mai alburii, mai fumurii, pe urmă de tot negre peste suflet. Până-ntr-o joi dimineaţa, când îngerul în aripi albastre raportează sus: misiune îndeplinită!
                                                           *
         La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre albe strălucind pe plaja vineţie.
                                                           *
         Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi frecventă formă de nebunie.
                                                           *
         „Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morţii căreia-i cer să mă mai păsuiască.
                                                           *
         Norul des de fluturi albi îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la început, apoi mai agasant. Când mi se cam ia vederea de atâta alb, suflu uşor – un zefir! – peste norul alb şi fluturii albi pornesc beţi în toate direcţiile deodată, murind în comă alcoolică unul câte unul, câte un stol, câte un norişor, până la ultimul fluturaş drăgălaş…
                                                           *
         E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e la fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…
                                                           *
         Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.
                                                           *
         Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când e scos din ea; nici noi nu ştim ce e Patria decât când murim. Sau, când simţim că moare ea”. Apoi, IDS trece de la general la particular: „În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…
                                                           *
         Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din ochii lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.
                                                           *
         Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.
                                                           *
         Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog, apoi peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi prostia, peste un miliardar care înjură gros…
         Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.
                                                           *
         Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.
                                                           *
         Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu dezamăgi.
                                                           *
         Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici…
                                                           *
         Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.
                                                           *
         În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc şi după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în audienţă pe Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul de a te fi născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra blocurilor înalte de 117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice neajunsul de a depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.
                                                           *
         Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.
                                                           *
         Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea nu ştie carte! Hm! Florine, Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea mai mult decât titrată!...
                                                           *
         Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă, şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că au de luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.
                                                           *
         Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.
                                                           *
         - Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop. Un adevărat eveniment.
         - Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.
                                                           *
         Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
                                                           *
         Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere a morţii?
                                                           *
         Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi cine nu vei fi.
                                                           *
         Un critic îi urăşte pe scriitorii pe care-i comentează. E ca un medic ce-şi urăşte pacienţii care-i dau pâine albă de mâncat, îi dau chiar de două ori: o dată în salariul de la Casa de Sănătate şi încă o dată direct, prin plicul pe care i-l strecoară în buzunarul larg al halatului. Criticul acesta arogant şi rău îmi sugerează un preot care-i urăşte pe mirii şi naşii de la nuntă şi pe copiii de la botez, ba şi pe enoriaşii care tocmai au murit şi de pe urma cărora aduce la familie bani, fripturi, cozonaci şi colivă.
                                                           *
         Gheorghe Grigurcu vede în sinucidere „desăvârşirea autocriticii”. Ar fi vorba de o moarte morală.
                                                           *
         Din limpedea apă verzulie a Mării Egee iese – în amiaza de vară – o neagră şi lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă.
                                                           *
         E o femeie atât de frumoasă că mă topesc tot în momentul în care-mi intră pe uşă. Nu sunt şocat nici o secundă că-mi tulbură intimitatea. Ba, nu sunt şocat nici când îmi spune zâmbind atât de dulce că trebuie să cam plec, gata, s-a cam terminat cu chinul acesta plăcut. O privesc fascinat şi sunt gata să las totul în urmă, fără regret, fără ură şi fără răzbunare, fără tânguire sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeieşte şi sunt gata de drum, numai şi numai de dragul acestui chip.

  (Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista Conta/octombrie-decembrie 2014)
                                                         

vineri, 12 decembrie 2014

Ovidiu Genaru, poetul monotoniei gri atotcuprinzătoare



         La începutul anilor ’70 mă şlefuiam ca tânăr cititor de literatură română contemporană. Printre alţii, îl citeam fascinat pe Ovidiu Genaru, poetul de la Bacău, şi în revistele vremii, dar şi în volume la bibliotecă. Nu uit senzaţia unei poezii de o mare prospeţime şi aceea a unei poezii despre detaliile vieţii de toate zilele, uimit cum „nimicurile” acestea pot compune o poezie acaparatoare. L-am tot citit de atunci, preţ de vreo patru decenii, i-am urmărit linia graficului liricii sale şi nici n-am observat că poetul a devenit luna trecută octogenar cu acte în regulă. Dacă-l întâlneşti prin Bacău preumblându-se vioi, n-ai zice că e octogenar. Nici când îi citeşti, în general, ultimele producţiuni din proaspătul volum Graffiti. Afişe. Insomnii (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014).
         Ovidiu Genaru poate fi perceput ca un bacovian (v. Patimile după Bacovia), dar nu în literă, aş zice că nici în spirit întru totul, ci mai curând în  faptul că se „erijează” în purtător de cuvânt al „fermecătorului gri de Bacău”, acelaşi gri surprins desigur cu totul altfel de Bacovia. Genaru e bacovian, fără a fi epigon, nici măcar discipol. Primul care a semnalat originalitatea poetului, independenţa faţă de faimosul său concetăţean, a fost Cornel Ungureanu încă în 1973: „Aproape nimic din Bacovia, totul despre sufocarea provincială, care înseamnă Bacovia; nici un cuvânt bacovian, ci un inventar al obiectelor posibil bacoviene, un fel de talcioc în care duhneşte vechitura şi lălâie romanţa unor existenţe vagi diluate în siropul sentimentelor trăite cu încetinitorul”. Spunând altfel, Ovidiu Genaru este bacovian doar în creionarea unei atmosfere cu vagi elemente preexistente la înaintaşul său în urbe, ca un arhitect al unui oraş urmând firesc predecesorului său, păstrând vag câte ceva din vechile linii, dar adăugând mereu altele noi, mai îndrăzneţe, fireşte, mai jucăuşe, mai insolite, cu aceeaşi fină ironie. Să exemplificăm: „Speram într-o tihnă fără miniştri/şi-un haos mai cald./Cu umbrela dau găuri în ploaie./Noaptea mi-am fiert lacrimile ca să obţin esenţa aceea/am reuşit un splendid cogniac de lacrimi.//Era o speluncă acolo şi voi aţi ratat-o./An sterp la Bacău an alcoolic”. Sau: „Ea cânta la pian aplecată/Şi muzica o-mprejmuia în cercuri/ca şi cum în apă când arunci/o mierlă într-o zi de miercuri.//Pianul nu era în odaie şi nu/era nimeni doar câteva scaune/pe care aţipiseră umbre/friguroase din nordice saune”.
         Ovidiu Genaru este poetul monotoniei atotcuprinzătoare, de la margine de oraş, din mahala, repetându-şi – fără a deveni redundant şi nici manierist – elementele care alcătuiesc ansamblul heraldicii poetului: „motanul nocturn care toarce subconştientul”; „chipurile palide” de la băutul ceaiului, „mahalaua mirosind a lavandă turcită” (excelent!); „gri formă a catedralei noastre”; desenând în sfârşit un Graffiti cu o ceaşcă de cafea: „Locuiesc la etajul 8. Pe faţadă/am încrustat stema casei: o ceaşcă de cafea cu buza subţire/Am cercetat heraldica. Simboluri militare/arme trufie ducate. Cuceritori/şi învinşi pe scut sau sub scut. Adâncimi în urmaşi./Un lanţ de sânge./Un viitor pierdut./O ceaşcă de cafea cu buza subţire. Nu aur/nu emailuri. O modestă imagine/care să-i placă şi lui Dumnezeu. Cafeaua/o bem dimineaţa împreună după orele 9./Dacă urci/urmăreşte pe scări sursa aromelor. La capăt/sunt eu. Intră fără să suni.//Am nevoie de umbre.” Poetul are chiar un text intitulat Monotonia, unul care-l reprezintă: „Pe la noi iarna vine ca un ocean/miroase a rufe geruite/şi abia o lumină de chibrit pentru toată Siberia.//Vai vouă care visaţi o lume nouă/în oglinda retrovizoare irizează inevitabilul ieri/şi iarăşi stăm la taifas cu perfecţiunea/sterilă. Din nou adormim.//Cu migală monotonia creează/perlă sau/unghie”. Ei, dar cu atât mai mult îl reprezintă poemul intitulat Concret, un fel de artă poetică scrisă pe linia subţire a unei autoironii remarcabile: „Prin mohorâte cartiere cu oberlight persoane secrete/rod cotoare de vise în beznă/Sau fluieră/sau atârnă tablouri cu fericiri/sau zac de prea multă iubire./De ce spionezi/Genarule/Eşti un Cehov de Moldova ţi-a lipit pe frunte/eticheta asta Măria sa Critica/Nu prea zărim în poemele tale microbii durabili ai eternităţii.//Ei şi/pagubă-n ciuperci!” Da, e un răspuns cordial persiflant criticilor care – la pachet cu Petre Stoica şi Emil Brumaru şi alţii asemenea – l-a categorisit drept poet „minor”. De-am mai avea noi în generaţia tânără asemenea poeţi minori!
         Ovidiu Genaru este poetul şaizecist care face legătura organică între poezia interbelică şi cea optzecistă. Din poezia de dinaintea lui O. G., descoperim amestecul de suprarealism cu expresionism: „…prin cerul cărunt/trece o mierlă cu o mireasă în cioc/încălzind blajinul haos…” Iar cu optzeciştii are în comun ludicul, cotidianul, ironia, precum în acest Lapsus: „Mintea cea proastă: tocmai traversam/strada dincolo/unde tot eu nerăbdător fluierând aşteptam vizavi//tot eu/uimit că deja ajunsesem venit din alte sosiri./Când m-am întors n-am mai găsit pe nimeni”. De altfel, chiar titlul volumului şi, implicit structura acestuia, îl arată pe octogenarul Ovidiu Genaru ca fiind precursor şi congener în acelaşi timp al optzeciştilor. Din acest punct de vedere, al evadării poetului din spaţiul compact, omogen al colegilor de generaţie îl urmează pe Nichita Stănescu, infirmând teoria că poezia optzeciştilor a fost o schimbare de paradigmă după şaizecişti, o rupere tranşantă. Ei bine, se observă în acest recent volum al lui Ovidiu Genaru că lucrurile sunt mai nuanţate. De altfel, mobilitatea discursului liric la Genaru este pe cât de uimitoare, pe atât de prodigioasă, menită parcă spre a deruta cititorii, dar mai ales pe critici. Nonconformismul este cuvântul său de ordine, nostalgia este una ieşită din comun, anormalitatea culturală a zilelor noastre este întoarsă pe dos din două cuvinte şi trei versuri: „Cleiosul azi răsfrânt ca tusea în somnolenţa/unei săli de aşteptare/După barbarii învinşi vin alţi năvălitori mai proaspeţi.//Atunci/topiţi bibliotecile să facem din ele iar păduri.//Vom scrie pe ziduri./Vom deranja armonii./Vom desena suflete.” Iată, apoi, un Genaru empatic-ludic, în veritabil stil optzecist: „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/pe faţă pe verso/reliefează un/iepuraş parfumat cu brumaru./Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ca să-i sticlească ochii swarowski./Ceva flori de câmp în sutienul de firmă Genaru.//O recunosc/este ea plictisită/citind pe plajă jurnalul seducătorului.//Puah ce anacronic!”
         Titlul cărţii nu este unul pur şi simplu jucăuş. El deschide o structură atent şi acribios urmărită de poet.
         Secţiunea Graffiti îmbină din loc în loc mici poeme în poem, de o imagistică extraordinară, cu totul memorabilă: „Un amărât de provincial ca noi toţi poate/ceva mai autentic mai păgubos/mai dezarmat ca să nu spun mai părăsit/şi care fuma abuziv/şi enorm încât/luna/când îi trecea prin plămâni arunca pe ziduri un spectru ca la Roentgen.”( subl. DAD). Din această secţiune, un poem este antologic şi reprezentativ pentru cel mai recent Ovidiu Genaru cel alunecos. Nu pot decât să-l reproduc integral – Graffiti idilic: „Pe tivul unui gard de trei nuiele cocoşii/transmit telexul:/se botează cuprinderea cu fraged.//Fluturii bat covoarele Raiului. (extraordinar poem într-un vers! n. DAD)//Între cerboaică şi cerb feromonii fac punte/ai grijă cum păşeşti pe curcubeu/lumină s-o sapi cu cazmaua.//Memorii scrise pe râuri curgând. (alte vers cu semnul exclamării! n. DAD)//Tata lucrează la obârşia lucrurilor (!; n. DAD)//Pe coline cojocul numără în barbă oile/Mama se uită prin mine/să vadă cum vine ploaia.//Prin grohotiş lunecând izvorul susură triluri/dumnezeieşti/şi pe triluri se depune carnea privighetorilor.//C-un ceai de muşeţel îmi amintesc vara./Mai ales toamna/hematiile noastre cad din arini fără soţ”. Scuzele comentatorului pentru efuziuni şi pentru citarea integrală a poemului, dar textul este senzaţional.
         Afişe-le, la rândul lor, cuprind poeme în poeme, poeme într-un vers, în două-trei, poeme cu sertare, cum ar veni: „Un târg de vechituri. Rugina îşi refoloseşte” sau „Patimile n-au trecut ele vin din incert şi sublim/din viitor se ivesc/şi/ca ursitoarele îmi prezic trecutul” sau: „S-a cuibărit în tine nostalgia. N-o alunga./E un punct de sprijin” sau: „Ne arde apa care-şi povesteşte râul” sau, în sfârşit: „Are ea un alchimist secret care preface aurul în NU”…
         Insomnii? Restul substanţial al volumului, restul metafizic-ludic ca-n aceste Indecizii care trimit, prin postmodernism, înapoi hăt!, la Ienăchiţă Văcărescu: „Nu floare nu inflorescenţă da/fiindcă mereu la dânsa înnopta/adânc în roză rufăria sa/o mână care o descheia.//Apoi petale fin desfolia/aceasta nu aceasta da//Molatecă domniţa se împotrivea/şi când să fugă rămânea”.
         Ce ziceam? Să tragem o concluzie? Că Ovidiu Genaru se mişcă nonşalant între trei generaţii, fiind un fel de punte între interbelici şi optzecişti, el fiind congener cu Petre Stoica, Emil Brumaru, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, mai puţin cunoscutul Mihail Sabin, Nicolae Turtureanu, Ion Gheorghe etc. Ei bine, prin ultimul poem – unul testamentar -  din acest volum, Genaru nu predă ştafeta optzeciştilor (care, în treacăt fie spus, în mare parte şi-au încheiat opera, dar şi viaţa în nenumărate cazuri). Ei bine, poetul şaizecist – Ultimul mohican liric de la Bacău - transmite ştafeta ironic şi nonşalant şi resemnat generaţiei poetice 2000, formată în mare parte din „vidanjori”: „Fără să ştie/omul emite un crin călător peste veacuri. Să tăiem/capul vântului să auzim pelegrinul bătând/fantomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./Absenţă care-l aşteaptă/neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/fără de care nu poate trăi./Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./Fie oriunde.//Poezie cu lustru epoca ta a trecut./Vrem sunet de pietriş mânuit cu lopata. Vrem/asprimi./Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii./Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./Nu ştim ce anume. Dar vrem.//Tu ai rămas ultimul mohican liric./Îmbătrânim generaţie calofilă./Speranţa e în vidanjori?//Noapte bună. Mâine mai vorbim la o cafea”.
     Gheorghe Grigurcu, criticul de poezie cel mai bun al zilelor noastre, sintetizează exemplar în ce-l priveşte pe Genaru: „Prin exhibiţionismul asociaţiilor, sinceritatea şi imaginaţia mistificatoare, credibilul şi absurdul cooperează într-un soi de profesie de credinţă suspect de jovială, zeflemitoare, dar nu mai puţin, cu o anumită graţie demodată, datând de o jumătate de veac…”
         Om bonom, jovial, de-o mobilitate intelectuală şi artistică exemplară, Ovidiu Genaru îşi dublează aceste calităţi şi în poezie, în spiritul celebrei zise că omul e stilul. Corespondenţa aceasta dintre om şi poet este exemplară şi prodigioasă. Istoria literaturii române astfel le va înregistra.
   (cronică apărută în revista "Argeş", nr. 12/decembrie 2014).

joi, 11 decembrie 2014

Chichere, poetul Ion Chichere

     Astăzi, Ion Chichere ar fi împlinit 60 de ani. Dar prietenul nostru Chichere a ales sau a fost ales să plece la 50 de ani. Să ne amintim însă de poet, care era unul fecund şi original: pe cât de teribil, pe atât de dramatic şi grav. Să ne amintim, reproducând una din poeziile sale:



Traversat de o pasãre

Orice femeie în negru este mama mea
Iar eu sunt mortul ei drag
Orice cruce de tânãr este crucea mea
Iar eu sunt pãmântul ei drag

Am murit foarte greu
Despãrţindu-mã de sinea mea
Partea ascunsã hohotea de luminã
Cea vãzutã se întuneca

O pasãre albã m-a traversat
Ca o cruce plutea
Eu semãnam cu zborul ei
Ea semãna cu moartea mea

miercuri, 10 decembrie 2014

Aşchii dintr-un jurnal de cititor




                                             Cartea, ca şi omul…

           E vis, e aievea? Am văzut, am visat, mi-am închipuit? Underground. Pe toată subfaţa Pământului, pe sub lanţurile muntoase, pe sub câmpii, pe sub oceane, absolut pe toată subfaţa, un tunel de sare, pereţi şi tavane şlefuite de sare albă pe care e scrisă toată literatura lumii, genială ori anostă, mediocră sau strălucită, onestă sau de vârf. Ilustrată cu toată pictura lumii. „Să nu se piardă nimic!” îmi zice o voce. „Dacă, Doamne fereşte, se va întâmpla ceva la suprafaţă, în adâncuri să se păstreze totul!” Am visat? Am văzut? Mi-am închipuit? Duplicat al literaturii universale, al picturii universale...
                                                        *
             Deschid cartea ca pe un mănunchi de oglinzi, răsfoiesc pagini reflectante şi mă văd cum m-a văzut Bunin, cum m-a văzut Hemingway, cum m-a văzut Radu Aldulescu. Le mai atrag atenţia asupra unei insignifiante nepotriviri, îmi iau seama uneori că n-am fost cuminte, că n-am fost cum se cuvine, dar mă scufund tot mai adânc în textul oglindă şi până la urmă – Narcis de litere ce sunt – mă descopăr pe de-a-ntregul în cartea-oglindă, cu pagini mai transparente, mai clare, mai ceţoase, de, ca orice oglindă uzată de vreme, de vremuri, de vremi...
                                                         *
             Cioran, scuzându-şi viciul cititului: „De ce citesc atât? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi”.
                                                         *
            Femeile care nu există: „Orice bărbat iubeşte două femei: una este creaţia imaginaţiei lui, iar cealaltă nu s-a născut încă” (Kahlil Gibran).
                                                         *
             Textul ocrotit de un înger. Pe litera mare a primei fraze din primul paragraf stă el, îngerul, cu ochelarii cu multe dioptrii, stă aparent uşor buimac, dar cu dioptriile fixate pe litere, pe cuvinte, pe virgulele flexibile şi punctele nete şi mândrele semne de exclamaţie şi umilele semne de întrebare... Noaptea textului ocrotit de îngerul cu dioptrii, cu multe dioptrii...
                                                         *
             Textul ca un vortex. ”Valurile” Virginiei Woolf , de pildă. Picătura de apă/cuvânt se măreşte în val rotund/frază, în valuri în spirale/fraze ample şi polifonice...
                                                         *
            Citesc o revistă literară pe zi, ba chiar două-trei. Coloane, grupaje, pagini întregi de poezii citesc; poezii scrise luna trecută, săptămâna trecută, poate chiar ieri. Şi, vai!, ce prăfuite sunt, ce vetuste, ce obosite! Mă apucă tristeţea cea fără de margini. Ca să-mi treacă, mă apropii de rafturi, scot câte o cărţulie de Petre Stoica, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, cu poezii scrise în anii 70 ai secolului trecut; poezii proaspete, zglobii, parcă mai noi şi mai fragede decât nou născuţii. Iar tristeţea mea îşi află astfel marginile...
                                                          *
              Cioran găseşte că Goethe „a fost un virtuoz în arta de a îmbătrâni”. În logica acestui spirit, am putea spune că Labiş a fost un virtuoz în arta de a rămâne tânăr.
                                                          *
              Două cărţi lipite în acelaşi raft, sudate chiar de un strat de praf, de zeci de ani două cărţi stau lipite în acelaşi raft, dar ele sunt despărţite de două mii de ani de cultură, de şapte mări şi de şapte ţări, de trei curente şi trei psihologii. În acest timp, imperturbabil, praful sudează copertele celor două cărţi.
                                                         *
            Ce simplu sintetizează Arghezi procesul scrisului: „meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire”! Ce simplu de spus! Ce greu de practicat acest meşteşug şi, mai ales, ce greu de transmis cititorului.
                                                          *
            Petru Creţia găsea că „viziunea din oglindă este o însumare din lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru!” Apoftegma rămâne valabilă şi dacă în locul oglinzii punem textul.
                                                           *
            Kahlil Gibran făcând diferenţa radicală dintre raţiune şi talent: „Gândirea e piedică în calea poeziei”.
                                                           *
            Distanţele cele mai mari sunt în timp, nu în spaţiu, în interior, nu în Cosmos. Cel puţin, asta de spune Vasile Gogea: „N-am străbătut niciodată/distanţe mai mari/decât între mine/şi amintirile mele”.
                                                           

              Cartea. Hm! Ce/câte feţe are cartea! Ca şi omul. Cartea. Cărţoi (v. Mihail Diaconescu, Nicolae Breban, Vintilă Corbu). Cărticică (v. broşurile de ideologie comunistă). Cartea Albă(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). Cartea Neagră(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). „Cărticica pentru front”(Mareşal Ion Antonescu). „Cartea de la Jucu Nobil”(Mircea Petean). „Cartea de nisip”(Borges). „Cartea mâniei”(Marta Petreu). Cartea ca un sarcofag sau ca o urnă cu cenuşă. Cartea ca un landou cu o fetiţă frumoasă şi vioaie şi zglobie. Cartea ca un laptop cu litere şi imagini frumoase, dar artificiale. „Cartea lui Benedict”(Octavian Soviany). Cartea ca o sală de spectacole din care ies, mai grăbiţi ori mai alene, cu mâinile în buzunare, nonşalanţi ori cu picioarele înainte, unul, altul, ies şi tot ies: Ştefan Tipătescu cel care n-are prefect, el având amic, onorabilul domn Caţavencu, Coana Chiriţa, Gelu Ruscanu, Stela, Fedra, Agamemnon, Hamlet cel trist şi efilat, Cezar, Antoniu şi Cleopatra (ce trio!), Iona, Vlad cu a treia ţeapă, Joiţica de braţ cu Richard III, Vidra la braţul Conului Leonida faţă cu reacţiunea, Henric VIII şi alţii şi, mai ales, şi alţii. „Carte de lut” - proiect de Carolina Ilica. Şi, carte frumoasă, cinste cui te-a scris! „Cartea vie” (Vasile Dan, sobru şi melancolic poet din Arad). „Cartea urmelor”, de Daniel Corbu, contemporan. „Cartea ruptă” de Ion Stratan cel tragic (auto)rupt în piept. „Cartea pierdută” (Ion Mureşan), carte, de fapt, carte de rămas pe veci, carte câştigată. Nichita Stănescu, „Cartea de recitire”; hagiografie, omagiu înaintaşilor, la fel de ipocrit precum cel Eminescu din „Epigonii”.Deschid cartea şi, ca de obicei, îmi spun: Încetează să cauţi personaje frumoase şi deştepte, încetează să încerci a vâna idei filosofice şi fraze armonioase, încetează să spicuieşti versuri memorabile. Cartea ca viaţa. Nu-ţi lasă loc de iluzii, de imaginaţie luxuriantă, de culori pastelate., Deschid cartea şi textul toarce. Cartea ca o liană în pădurea cuvintelor luxuriante. Cartea labirint. Cartea-tunel. Cartea ca Styxul negru/alb. „O carte nu e demnă de interes decât dacă se distruge pe sine”(Cioran). Orice idee ar propaga o carte, ea se întoarce împotriva ei, a cărţii. Cartea! Hm! Ca şi omul...
      (fragmente apărute în revista "Acolada" (Satu Mare), nr. 11/noiembrie 2014)