vineri, 30 ianuarie 2015

"La nevoie, omul de mulţumeşte şi cu puţin, fie chiar numai cu fericirea!"

      România zilelor noastre are cam tot ce-i trebuie unei ţări rătăcite: miniştri hoţi, parlamentari chiulangii, hahalere şi zdrenţe, impostori şi doctori în haos, vedete de doi bani, mahalagioaice în tabloide, analişti politici câtă frunză şi iarbă, îmbuibare mare la puţini şi sărăcie lucie la mulţi, circ cât cuprinde şi pâine la limita subzistenţei...
  
       Ce i-ar mai trebui ca să fie circul complet? O oglindă în care să se privească. Un Caragiale? Nţ! E prea dulce. Un Teodor Mazilu! Ce portrete le-ar face Hrebenciucilor, Băseştilor, Cocoşilor şi Elenelor lor, Videnilor şi Tatoilor!...

       Recitesc în zori câte o schiţă de Mazilu şi ajung cu picioarele pe tavan. O zi din viaţa lui Mişu, de pildă. Mişu se trezeşte în fiecare dimineaţă mahmur şi autocritic. Se ceartă de mama focului pentru că ieri a plecat după un serviciu şi n-a mai ajuns decât la cârciumă, ca de obicei. Acum, e cuprins de remuşcări, abia ia micul dejun pe care i-l oferă mama sa, cu aceleaşi remuşcări îi mai cere nişte bani, că merge să se încadreze în câmpul muncii. "Pleacă la oficiul forţelor de muncă şi ajunge imediat la restaurantul Feroviarul... Ia te uită, îşi spune Mişu zguduit de ciudăţenia întâmplării"...

       Şi sarcasmul lui Mazilu: "Când cheltui şi banii de timbre, se întristă mult. Ar mai fi vrut să bea, de deznădejde, nu de altceva, dar ospătarii, fiinţe fără o vastă cultură, nu-i mai dădeau pe datorie. Şi atunci se gândi că dacă nu s-a realizat pe plan profesional, măcar să se realizeze pe plan sentimental. La nevoie, omul se mulţumeşte şi cu puţin, fie chiar numai cu fericirea. Şi, îşi spunea Mişu văzând distanţa cosmică dintre el şi frapieră, dacă nu s-a încadrat, măcar să se însoare, să aibă una dintre cele două satisfacţii".

       Ca-n fiecare zi, o trezeşte pe Mimi, o cere în căsătorie, îi cere bani să aducă o sticlă de ceva să sărbătorească, cheltuieşte banii, ajunge disperat acasă, iar dimineaţa e mahmur şi autocritic.

       Ei, dacă ar trăi Mazilu şi ar scrie zilnic O zi din viaţa Monicăi Tatoiu, O zi din viaţa lui Nicolae Guţă, O zi din viaţa Elenei Udrea!...

miercuri, 28 ianuarie 2015

Ouăle Mihaelei Rădulescu

        Eu am mai scris că sunt invidios (eu zic individios) pe Mihaela Rădulescu care vinde ca pe nimic 50 000 de exemplare dintr-o carte; mă rog, nu ştiu cum aş putea numi un obiect de hârtie în 200 cu pagini învelit cu două coperte pestriţe ca ouăle de Paşti din Bucovina!... La o carte de-a mea am 30 de cronici şi recenzii, dar de vândut nu vând mai nimic. Cum să nu fiu individios!

         Dar, uite la Răduleasca, scrie despre tinereţe editoriale în reviste pentru bărbaţi pe care le citesc femeile. Iată un fragment din cel mai recent editorial al său:

        “In Romania, varsta mea e trecuta deja in loja senectutii. Jeez, am 45 de ani si dimineata am avut un iaurt, un orgasm si doua oua. Fierte. Si inca pot pleca la munca in pantaloni scurti…Da, fesele mele nu vor deloc sa capituleze, pentru ca le „droghez“ zilnic cu sport si automasaj. De ce va dau toate aceste amanunte? Pentru ca asa arata dimineata unui om fara varsta, cum ma simt de cel putin 20 de ani”.

        Ce ar trebui să scriu ca să vând cărţile? Despre ouăle mele? Nefierte? Hm!

      

duminică, 25 ianuarie 2015

Pierzătorul pierde tot

         Ludovic Orban a fost protagonistul unui accident de circulaţie între Iaşi şi Bucureşti. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze pentru toate televiziunile. Că a dansat şi a băut toată noaptea, că e un şofer prost etc. Aflarea în treabă a ziarizdelor şi a analiştilor a tot ce mişcă gen Paula Iacob şi Monica Tatoiu...

        Nu asta e important în toată tărăşenia altfel încheiată cu bine. Ei bine, trebuie observat  că Ludovic Orban, membru PNL cu vechi servicii în partid, candidat la postul de preşedinte al formaţiunii în urmă cu o lună, ei bine, Orban circulă singur sute de kilometri cu un Logan vechi. Asta e postura de pierzător. Iar
pierzătorul pierde tot. Nu ştiu dacă pupila lui Iohannis, Alina cea belicoasă, a fost la Iaşi, dar dacă a fost, a circulat sigur ori în maşină cu şeful cel mare, ori în prima maşină de după el.

       Şi, atenţie ziarizdelor la încă un aspect. Pe lângă maşina lui Orban aflată indecent şi obscen cu zgaibele în sus, a trecut şi premierul Victor Ponta, cu coloana lui cea încă oficială. A văzut şi-a trecut mai departe vesel. A ratat momentul unei intervenţii umane de genul "Ce-ai păţit, Ludovic?! Îmi pare rău! etc." Nu învaţă nimic băiatul ăsta arogant, pupilul arogantului Adrian Năstase! În câteva luni, va circula şi el cu un Logan albastru al Camerei Deputaţilor, singur cuc pe sute de kilometri. Îi dorim de pe acum călătorie plăcută în deplină siguranţă. Pentru că, nu-i aşa, pierzătorul pierde tot!

vineri, 23 ianuarie 2015

Persoană dispărută

      A dispărut o persoană din spaţiul public.
      Semnalmente: are 63 de ani, profesie incertă, are chelie, râde cu hă-hă-hă! pe ton gros, are un ochi mai mic, sau - dacă vreţi - unul mai mare şi pigment de tătar.
      Ultima oară a fost văzut în data de 22 decembrie 2014 la o berărie din Herăstrău. A dansat pe masă, deşi era doar puţin euforic.
       Este periculos, are 68 de dosare penale. Procurorii îi clasează două-trei pe zi; inclusiv Dosarul Flota, care dosar abia intră/sau nu intră într-un vagon de marfă, dosar vechi de 11 ani care cică s-a clasat pentru că "faptele nu există". Mai are, la ora aceasta, vreo 11 nerezolvate. Cei care-l văd pe undeva prin ţară sau prin străinătate sunt rugaţi să-l imobilizeze şi să-l aducă la prima televiziune, altfel, în acest weekend, toate dosarele lui vor fi clasate. Şi va fi păcat!

joi, 22 ianuarie 2015

Concetățeanca lui Urmuz

        Brătienii pot să-și doarmă liniștiți somnul de veci. Partidul Național Liberal a ajuns pe mâini bune, pe mâna unei domnișoare de pe aceleași plaiuri străbune, din prima capitală a Țării Românești. Alina Gorghiu (atenție, cu accentul pe prima silabă!) este și mai mult decât șefa liberalilor, ea este chiar pupila primului om în stat, cel care a impus-o în post, când bărbați în toată firea, foști miniștri la Armată și la Transporturi, s-au dat mintenaș la o parte intimidați. Din ziua în care mesteca gumă în timpul depunerii jurământului de către Iohannis, Alina Gorghiu merge din succes în succes, încât am o bănuială că va avea mai multe succesuri decât vestita EBA.

      Sorin Ovidiu Vântu, escrocul acela de nivel internațional care dă note politicienilor, a caracterizat-o ieri și pe domnișoara Alina: "ilustrarea perfectă a gospodinei deraiate de la cratiță." Om rău, acest domn SOV! Trebuie să recunoaștem că numai față de gospodină n-are domnișoara Gorghiu. Nici de președinte la PNL, dar nici de gospodină. Ceva pe la mijloc, gen femeia puternică din spatele unui bărbat carierist.

      Dar, să vedem cum stă președinta PNL cu logica. Într-o singură zi a dat două declarații. Pe de o parte că vrea o lege de respingere a traseismului politic, iar pe de alta, că a început deja demersurile pentru crearea unei noi majorități în Parlament pentru punerea la pământ a guvernului! Bun, și cu cine s-ar face majoritatea asta? Știm cum s-a făcut în primăvara lui 2012, când a căzut guvernul Mihai Răzvan Ungureanu. Cu trădători, traseiști și curve politice. Sunt curios cum va face pupila lui Iohannis majoritate fără categoriile de mai sus!

      Dar, din fruntea PNL se poate totul. Să nu uităm că Urmuz, creatorul absurdului în literatură s-a născut la Curtea de Argeș. Dar și Alina Gorghiu (cu accentul pe prima silabă!), tot la Curtea de Argeș a văzut lumina zilei. Ceea ce era de demonstrat.

marți, 20 ianuarie 2015

Romanul „Genezei inverse”



                
         Nicolae Stan face parte, ca să zic aşa, din epicentrul Generaţiei ’80, fiind membru al Cenaclului de Luni, dar şi al Cenaclului „Junimea” dedicat preponderent prozatorilor, debutând în 1984 cu un volum de proză scurtă, urmat de patru romane şi două volume de eseuri filosofice. Dar, scriitorul este unul discret, nu iese în faţă, nu agasează criticii cu insistenţa sa de a-i citi şi comenta cărţile, îşi vede în egală măsură de cariera didactică şi de scrierea romanelor sale, care – după cum vom vedea – sunt unele de tot remarcabile.
         Apă neagră, ediţia a II-a revizuită (Cartea Românească, 2014) este ceea ce am putea numi un roman total (termen folosit, de altfel, de Dan Silviu Boerescu). Imaginaţia autorului este prodigioasă şi fără oprelişti de nici o natură, iar compoziţia este flexibilă şi de-o mare acribie.
         Acţiunea se petrece pe o perioadă de 50 de ani în Crăsani, localitate de câmpie, aşezare pe locul  cetăţii dacice Helis, alegerea autorului fiind foarte potrivită pentru a da frâu liber imaginaţiei şi a croi legende la graniţa dintre realism şi mitologic: „O altă ciudăţenie care circula despre crăsăneni era că aceştia credeau despre ei înşişi că sunt nemuritori. Este adevărat că învăţaţii istorici spuneau că neamul lor strămoşesc adevărat, primar, era neamul geţilor, însă crăsănenii refuzaseră tacit asimilarea acestui termen, căci, cu sinceritate, nu auziseră povestindu-se din moşi-strămoşi despre rude de-ale lor îndepărtate din aşa-zisul neam al geţilor. Stră-străbunicii lor le transmiseseră prin vorbe veşti despre antecesorii lor crăsăneni get-beget, aşa că rămăseseră profund ataşaţi de această convingere”.
         Ca Macondo, Crăsanii reprezintă o lume închisă, o lume care se vrea o replică în mic la o lume mai mare, o replică la România însăşi. O lume nouă, e adevărat, cu munca în colectiv creatoare a omului nou, cu alimentaţie raţională, cu toate celelalte, dar fără a fi impuse de la Centru, ci ca iniţiative ale primarului Solomon cel iubit şi aplaudat, căruia i se creează şi i se păstrează în sat un cult al personalităţii, în pofida austerităţii impuse de acesta: „…zbaterea lor pe câmpurile natale avea valoarea unui sacrificiu făcut dintr-o motivaţie obscură şi implacabilă, ca forţa unei găuri negre care-i înghiţea în hăurile ei tumultuoase şi nesfârşite, şi către care ei mărşăluiau cu o încrâncenare bucuroasă, s-ar spune, încolonaţi în batalioane întregi de soldaţi supuşi pierzaniei şi, totodată, atraşi ca un magnet vrăjit de alte zări, necunoscute”. Aspectul acesta nu este cel al vieţii întregii Românii a acelor ani? Cum în Veacul de singurătate apare cineva cu gheaţa magică, de pildă,  la Crăsani, în 1966, alte vremuri fiind, apare primul televizor, o chestie de asemenea magică, apariţie tocmai la timp pentru că „prin anii ’60, după colectivizare, crăsănenii prinseseră un gust subit pentru spectacol”. De altfel, spectacolul – în accepţia lui foarte largă, lumea întreagă a satului fiind un perpetuu spectacol – şi erotismul reprezintă o adevărată defulare, o alternativă la lumea rigidă a comunismului. De semnalat o scenă erotică de o forţă extraordinară, unică în romanul românesc de până acum (v. pag. 240 şi următoarele). Spectacol plin de umor era, de pildă, şi dialogul lui Matei Bâltâcea,  paznicul de noapte din centrul satului cu unul sau altul, explicând ce-a înţeles el de la singurul radiou din sat bunăoară despre conferinţa de la Yalta: „ – Uite cum e, zicea, şi se făcea linişte ca la şcoală. În şedinţa-aia mare, acolo, s-a căzut de acord ca toată lumea să fie împărţită între ei. Şi noi am căzut la ruşi. Şi nimeni n-a zis nu. Americanu’ s-a unit cu rusu’./…/Da, revenea Bâltâcea cu vestea cea bună, da’ chinezu’ a zis: să nu v-atingeţi de crăsănean şi de poporul lui că dau drumu’ la furnici…”
         Numele personajelor (preponderent din Vechiul Testament) trimit la o simbolistică aproape explicită. Primarul, cum ziceam, se numeşte Solomon şi i se mai spune „Împăratul”; alţii sunt: Toma, Andrei Moise, Moise Ştefan, Lazăr, Ilie Iulian… Dar, personajele au şi conştiinţa că ele, dar şi faptele şi întâmplările trebuie imortalizate cumva: „Ne trebuie o cronică a vremurilor. Să nu le uităm. Nici un chip şi nici un cuvânt. Să nu le uităm. Trebuie să facem poze!”. După cum, în febra vieţii ca un spectacol continuu (că e dramă sau comedie sau tragicomedie, nici nu contează), îşi fac loc şi ideile utopice ale vremii, dar – repet – nu venite de la Centru, ci ca iniţiative ale lumii închise a Crăsanilor: „Să facem un sat! Un sat nou! Cu reguli create de noi. Găsim pământ lângă vreo pădure ceva şi lângă apă. Cu oameni noi, tineri. Să-i educăm…”
         Cum Crăsanii reprezintă o Românie în mic, şi revoluţia este una pe măsură, o parodie de revoluţie. În decembrie 1989, Solomon dispare pur şi simplu din sat, dând naştere la fel de fel de zvonuri, că a plecat cu o maşină care merge cu sute de kilometri pe oră sau chiar cu un avion ori cu un elicopter albastru, ba că fusese transferat în interes de serviciu nu se ştie unde, ceea ce era de necrezut, el fiind trup şi suflet al Crăsanilor. Începutul „revoluţiei” cu un Gavroche de la Crăsani e memorabil: „Panica spori când, la numai o oră de la această întâmplare neobişnuită (dispariţia lui Solomon; n.DAD), un copil de vreo treisprezece ani, apărut ca din senin în plin centrul satului, scosese în praful drumului toată biblioteca familiei Solomon, dovadă că aceasta îi părăsise în grabă, şi arunca volumele în sus, cu furie şi răzbunare. Ceva mai târziu aflaseră că era fiul omului de serviciu al Primăriei şi că taică-său se ascunsese de teama unei reacţii pripite a sătenilor. Puştiul stivuise cărţoaiele groase cu coperte roşii şi cele mai multe cu poza senină a dictatorului tânăr şi a altor prieteni de-ai lui, şi striga ceva ce lumea, aflată dincolo de geamurile acoperite de perdelele groase, nu desluşea. Doar Spirache, poliţaiul, gâfâind, luase cunoştinţă de revolta micului rătăcit şi se proptise în faţa lui, gata să-l înşface cu fulgi cu tot pentru a restabili ordinea în Crăsani. Dar preadolescentul nu se pierdu cu firea, ci se întoarse iute către zdrahonul bătrân din faţa lui şi, de data asta strigă clar cu pumnul dreptei în sus: - Tiranul a fugit! Va fi executat!/Spirache înlemni. Valuri de răceală şi căldură îl treceau ca într-o febră subită şi uriaşă. Oasele lui imense, de dinozaur măreţ, păreau că se surpă în ele însele şi că, astfel, el devine ceea ce era de fapt cu adevărat: un dinozaur de nisip…”
         Compoziţia postmodernă este punctul forte al romanului. Ordinea capitolelor trasează un fir roşu cu o cronologie originală. Dar, vocaţia de povestitor a lui Nicolae Stan dă savoare lecturii, ca la marii scriitori sud-americani, de pildă. Este adevărat că alternează fragmentele savuroase şi pitoreşti cu cele eseistice. Lumea este făcută pentru a fi povestită, dar şi analizată! pare a fi deviza romancierului. Personajele sunt insolite şi în acelaşi timp de-o mare varietate, tocmai pentru a umple toate categoriile sociale ale spaţiului în mic al unei adevărate societăţi. Acestea acoperă un evantai mare de tipologii, de la victime şi călăi, până la morali şi odioşi, de la activi din fire până la reflexivi analitici şi melancolici… Dialogurile de la cârciumă sau de la reuniuni de acasă de la unul sau altul trimit ironic la Platon.
         Ultimul capitol – Execuţia: 23 august ’99 – cel care rotunjeşte romanul, un capitol care-ar putea supravieţui de sine stătător ca o remarcabilă nuvelă, imaginează ceea ce autorul numeşte o „Geneză inversă”, povestea a şase morţi, marcaţi fiecare la timpul său cu un X de o mână nevăzută, începând cu Ziua a Şaptea şi încheind cu Ziua Întâi. Dar, nu doar de aceea este Geneza inversă, ci şi pentru că lumea tocmai descrisă în peste trei sute de pagini dispare apocaliptic, acoperită de o apă „învolburată, amestecată cu nisip şi pământ, neagră, chiar neagră, pe urmă, progresiv, cu măsură, dar irevocabil, apa se curăţeşte, se limpezeşte, devine albastră-strălucitoare, calmă, mlădioasă, feminină, sarea lumii…” Lumea aceasta dispare, aşadar, pentru a renaşte din apa cea limpede. Aceasta aminteşte de finalul cu ploaia din Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, doar că acolo era realist şi uşor schematic. Aici este vorba de pagini de-un onirism original, cu propensiune spre spectacolul apocaliptic, în care pier oameni de rând, dar implacabil şi dictatorii numiţi cu ironie „locuitorii cei aleşi ai înălţimilor: Marele Alinator, Primul Stăpân, Primul Justiţiar, Unicul Salvator, Primul Egalizator, Marele Vrăjitor”…
       (cronică apărută în revista "Argeş" nr. 1/ianuarie 2015)

luni, 19 ianuarie 2015

Esopia, ediţia 2014

      Chiar şi în luminoasa democraţie, opusă net negrei dictaturi, libertatea de expresie are de suferit. Ceea ce e condamnabil de nu se poate. Ce democraţie e aia în care nu poţi spune la telefon prietenilor tăi că laptele e alb, că cerul e senin şi brânza e pe bani?!

      Păi, să luăm doar un exemplu. Un om cu milioane de euro în cont, om pe picior mare, cum ar veni, vorbeşte cu un altul de teapa lui despre un altul la fel. Convorbirea ar trebui să sune astfel:
      - Vorbeşte cu Hrebenciuc să aranjeze în Parlament şi la directorul ăla de la ROMSILVA (să-i spună că-l calcă pe cap şi tot ce trebuie!...) să iau sutele alea de mii de hectare de pădure, şi partea lui va fi 12 000 de hectare, vânzare-cumpărare cu acte-n regulă, că ori suntem escroci de nivel mare, ori nu mai suntem! Stai liniştit, că nu se va lăsa cu nici o anchetă!...

      Ei bine, în condiţiile de cenzură de la 2012-2014, convorbirea aceea, care trebui să fie clară şi limpede ca Ozana cea frumos curgătoare, se desfăşoară cam aşa:
      - Ce zice Spitalul? Facem nişte internări masive? A auzit de nişte plăcinte, ceva?

     Păi, în mileniul III, să fim nevoiţi să apelăm la criptologi, care să ne lămurească, să ne lumineze că Spitalul e Hrebenciuc paşa, că internările sunt aranjamente, iar plăcintele sunt procesele gata să se declanşeze?! Ruşine, democraţie română! Libertatea de expresie are enorm de suferit. Ca să nu mai vorbim de jaful la nivel macro!

duminică, 18 ianuarie 2015

În 115 ani, viteza pe CFR a crescut cu 8 km pe oră

      Rectind de dimineaţă schiţa Întârziere a lui Caragiale, descopăr printre altele mersul trenurilor la 1900. Ei bine, distanţa de 121 de kilometri Bucureşti - Sinaia se parcurgea, deci în ultimul an al secolului XIX, în trei ore şi două minute. Ei bine, în anul 2015, după 115 ani deci, trenul personal (Regio),aşadar cel cu care călătorea şi Nenea Iancu, parcurge distanţa Bucureşti - Sinaia în trei ore fără 13 minute. În concluzie, acesta e progresul mersului pe CFR: de 15 minute. Viteza la 1900 era de 40 de kilometri pe oră, iar la 2015 este de 48 de kilometri pe oră. Dar având în vedere întârzierile frecvente (nu întâmplătoare precum cea descrisă de Caragiale), progresul e un regres net.

       Cum, în weekend, cu maşina faci şi cinci ore, propun cu maximă seriozitate întoarcerea la trăsuri. Ovăz e, cai se mai găsesc, iar pe drumuri lăturalnice de pământ întreci şi trenul, şi maşina.

        La Sinaia, birjar, la Cota 1400!

vineri, 16 ianuarie 2015

Textul ca un munte de sticlă



             Literele textului ca un muşuroi de termite ciugulind cu hărnicie creierul melancolic al cititorului.
                                                                           *
                Chinul poetului în căutarea cuvântului, intuirea lui (a cuvântului) pentru o clipă şi pierderea lui aproape instantanee: „Să cauţi un cuvânt ce nu există/şi să asculţi cum timpul devine des/Un cuvânt pe care l-am auzit şi brusc/simţi că nu există...” (Nichita Stănescu).
                                                                            *
               Ca şi femeia, textul frumos sau cel puţin cel atrăgător este cel suplu. Ce înseamnă un text suplu? Ei, discuţia de aici trebuie să înceapă.  Dar acum e senin şi au înflorit bujorii...
                                                                             *
              Despre o spaniolă planturoasă, frumoasă, candidată certă la titlul de femeia fatală a tuturor timpurilor, o prezentatoare TV ofilită din Miroslava, judeţul Iaşi, spune că ea, spaniola, e una dintre cele mai bune... „produse ale industriei muzicale din Spania”. Hm!
                                                                             *
              Textul ca un munte de sticlă, pe care autorul, un suferind Sisif, tot încearcă să urce ideea.
                                                                              *
              Titlu: Geometria razelor de soare.
                                                                              *
              Dacă în paginile nelocuite de idei, pline de scriitură, dar goale de idei, şi-ar face lucrarea păianjenii precum în ungherele nelocuite, bibliotecile ar pluti pe hectare multe de pânze de păianjen.
                                                                              *
              Cinismul simpatic al lui Cioran: “Nu putem asista mai mult de un sfert de ceas la disperarea altuia fără să ne pierdem răbdarea”.
                                                                                *
              Textul este mereu al altuia. Când textul a ieşit de sub mâna şi privirea autorului, autorul nu mai e acelaşi, e un alt om deja şi textul îi e străin, chiar dacă îl semnează. Textul se naşte, deci, instantaneu dintr-un autor dispărut.
                                                                               *
              Cuvânt: SALOPETARI.
                                                                                *
              Personificarea  insolită a Mexicului în Bătrânul gringo, romanul lui Carlos Fuentes: „Munţii se înălţau ca nişte pumni arămii şi tociţi şi bătrânul se gândi că trupul Mexicului este un cadavru gigantic cu oase de argint, ochii de aur, carne de piatră şi două testicule tari de aramă”.
                                                                                 *
             „De eşti om şi-ai suflet mare/Te calcă lumea-n picioare” (cântec din Oaş).
                                                                                *
           Mariana Marin având premoniţia apariţei morţii sub forma Marii Teme: „Va veni într-o zi Marea Temă,/deschizând ferestrele,/se va aşeza la masa noastră,/va bea vinul intact, ne va cutremura”. Moartea ca Temă, Tema ca Moarte.
                                                                                 *
            Scriitura în interiorul unui cub cu cei şase pereţi de oglinzi. Singurătatea scriiturii închise în pereţii de oglindă multiplicatoare, infinit multiplicatoare.
                                                                                  *
            Reflectări la infinit, spre un lanţ de pierderi, tot mai subţire, spre degradarea fără urme: viaţa trăită se reflectă-n viaţa interioară, aceasta se reflectă în vis, în vorbire, în scriere, textul – la rândul lui – se reflectă narcisiac în el însuşi, se compune stufos, literă cu literă, semn cu semn, rând cu rând, de la stânga la dreapta şi de sus în jos, apoi începe agale a se destrăma, ţesătură mâncată de molii  spaţiofage şi cronofage, cu timpul rămânând din el un rând, un semn, nimic...
                                                                                  *
             Neantului existenţial i se contrapune preaplinul textual. Viaţa în lux interior, fără angoase şi fără sincope, produce cărţi liniare în dulcegăria lor, de tot banale, în fond stupide. Hăul sufletesc, însă, cu cât e mai adânc, cu atât se oglindeşte în text mai înalt. Textul se uită în oglinda sufletului şi cu cât oglinda e mai neagră, cu atât e scriitura mai albă. Copie fidelă? Deformare perfectă? La lumina crepusculară a serii de mai, neantul negru se îmbrăţişează rece cu textul alb.
                                                                                   *
           Cuvântul ascuns. Textul ca un bloc de marmură neagră, din loc în loc dislocat de găuri de vierme/cuvânt, de cuvântul ascuns. Cu acest cuvânt ai putea reumple blocul de marmură neagră. Dar cuvântul e veşnic ascuns.
                                                                                    *
            Un fir de cerneală violetă se scurge din Lună pe versul lat răsărit pe ecranul laptopului unui poet, laptopului deschis pe capota unei maşini de teren, la marginea gropii de gunoi de la marginea oraşului, de la marginea lumii...
                                                                                     *
         Versul cel mai memorabil al lui Trakl, în versiunea lui Petre Stoica: „Tăcut, deasupra Calvarului, se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu”.
                                                                                      *
         Poetul îmblânzind cuvintele precum dresorul leii. La poet nu trebuie să se vadă însă biciul. Cine-l citeşte să creadă că toate cuvintele erau deja îmblânzite când au ajuns pe hârtia lui.
                
     (Text apărut în revista „Acolada” (Satu Mare), nr. 12/decembrie 2014)Aug

Doi pupincurişti adversari, dar cu origine comună (etnică şi profesională)

      În iunie 1992, pornea la drum "Evenimentul Zilei" cu o echipă de "veterani" cu vârste de 30-40 de ani, care lucraseră cu Cristoiu la "Zig-Zag", "Expres", "Expres Magazin". Mă număram printre aceştia, cu vreo sută de articole şi mai ales reportaje publicate în săptămânalele de mai sus.

      Ei bine, după şase luni de şedinţe interminabile şi numere oarbe şi discuţii despre cotidianul în curs de apariţie, care a ajuns la un moment dat la un tiraj de vreo 700 000 de exemplare, în iunie 1992, în fosta redacţie a revistei "Luceafărul" se călcau pe picioare la propriu vreo 200-300 de ziarişti şi "ziarişti". Cei mai mulţi se înghesuiau în "hală", cel mai mare birou, în care în anii '70-'80 îşi desfăşurau activitatea zilnică scriitorii Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Nicolae Velea, Cezar Ivănescu, Gheorghe Suciu. Unul şi unul, toţi deja intraţi în istoria literaturii române. Acolo descindeam periodic de prin 1977 cu tolba plină de povestiri care-mi apăreau cu susţinerea lui Velea şi Suciu.

      În vara lui 1992, redacţia "Luceafărul"-ui a devenit redacţia "Evenimentului Zilei", c-aşa-i în democraţie. În biroul celor cinci scriitori stăteau ca sardalele vreo 30-40 de ziarişi. De la început, intimidat de tupeul noii generaţii, călcat pe bombeuri şi îmbrâncit, la propriu, repet, am remarcat prezenţa a doi tineri cu pigment al unei anumite minorităţi, nici nu ştiu dacă-şi terminaseră liceul. Erau cei mai dispuşi la a da coate. Unul era Radu Tudor. Îmi amintesc o scenă cu el: Pus de Cristoiu să ia o declaraţie de cinci rânduri ministrului Transporturilor, Radu Tudor l-a sunat pe Traian Băsescu. Marinarul i-a spus ce avea de spus, ziaristul a scris cuminte declaraţia, a închis telefonul, apoi a sărit în sus de şapte ori repetând euforic, în orgasm: "Mi-a zis Să trăiţi! Ministrul Transporturilor mi-a zis Să trăiţi! Uau!..." Peste câţiva ani, acelaşi ziarist scria un reportaj despre faptul că a înşelat vigilenţa agenţilor din Secret Service şi a atins maşina lui Bill Clinton. Altă euforie. Ce s-a ales de Radu Tudor? Ştiţi! A devenit primul pupincurist al lui Dan Voiculescu şi desigur adversar neîmpăcat al Marinarului care-l salutase  cu Să trăiţi!.

       Dan Andronic, celălalt minoritar, prin 1994 era deja şef de secţie la Politic al ziarului. Începuse să înveţe jocurile alunecoase marca Cristoiu. Între timp, împreună cu una dintre consoarte devenise om de casă al lui Adrian Năstase. Apoi, s-a orientat spre Băsescu şi a devenit băsist convins până-n zilele noastre. Că l-a pupat în fund atâta amar de vreme pe TB nu e scuzabil, dar e de înţeles: de acolo - cu ocolişuri - îi veneau banii pentru Ev. Z. al cărui acţionar cu probleme finaciare e. Dar, repet, e de înţeles. Dar, că o pupă în părţile dorsale deopotrivă şi pe pupila blondă a Marinarului, asta chiar că e greţos. Să intre în contractul de vasalitate şi puparea pupilei?!

       Aşadar, doi copii de suflet şi de pripas ai lui Cristoiu au devenit adversari; ceea ce n-ar fi o tragedie în dialectica unei societăţi democrate, chiar democratoide. Tragi-comic e însă că amândoi sunt adversari pupincurişti vehemenţi: şi-au trădat ei idolul care i-a făcut ziarişti, şi-au trădat etnia, şi asta pentru nişte funduri, unul mai alb decât celălalt, altfel amândouă de securişti corupţi până-n măduvă!...

     Vai, vai, vai!

     

miercuri, 14 ianuarie 2015

Politicienii, fără finalizare

        Lumea se incită, se excită mai ales, e invadată de hormoni ori de câte ori presa ţine prima pagină cu scandalurile politico-sexuale. E inutil. Mai ales când lumea ţine să vadă urmările: demisii, demiteri, oprobriu public pe o mie de ani etc. Aş! C'eşti copil! Nu se întâmplă nimic. Dintr-un singur motiv: politicienii nu finalizează, toate actele lor politico-administrativo-sexuale sunt fără finalizare. Şi-atunci ce mai chichirez gâlceava?! vorba lui Anton Pann.

         Ei încep legi şi le lasă în coadă de peşte să-şi rupă funcţionarul pixu-n ele aplicându-le, încep poduri şi autostrăzi care se vor termina (hm!) peste 177 de generaţii, încep alianţe între partide care se termină repede cu primele trădări de partid şi de stat... Proiecte înţepenite în coadă de peşte. De ce-ar sta mai bine la proiectele sexuale. Le încep în cadrul uşii din Biroul Oval (v. Bill Clinton), se excită, freamătă, duduie, rag ca leii şi boncăluie ca cerbii, dar nu finalizează nimic-nimic. Sau le încep şi mai jalnic, pe facebook, într-un întuneric virtual perfect, dar nici gând de finalizare...

        Lumea să fie liniştită din partea scandalurilor sexuale: politicienii sunt nişte obsedaţi papă-lapte: nu finalizează nimic!

vineri, 9 ianuarie 2015

Legea corupţiei e incoerentă

      Doamna cea blondă Elena Udrea, cea care aloca unei singure genţi de firmă salariul de ministresă pe doi ani, se simte hăituită de presă. Cum, adică, are ea 10 milioane de euro în cont dintr-un partaj, iar noi - nişte nenorociţi - nu înţelegem ce chin e să ai atâţia bani! Vai de capul nostru. Şi ce declară blonda cu pigment de neam cioabănian:

"...cred ca legea are o incoerenţă în faptul că obligă o persoană să dea o declaraţie pe proprie răspundere cu privire la faptele altei persoane, fie ea cineva din familie. Adică, spre exemplu, dacă unul din soţi ascunde de celălalt o sumă de bani, celălalt se face vinovat că nu a ştiut de acea sumă şi nu a declarat-o. Şi dădeam exemplul plastic cu un soţ care ii face cadou amantei o maşină, despre care evident nu îi spune soţiei!"

     Păi, cam are dreptate. Cum eu, de pildă, am un venit lunar de 786 de lei, din care plătesc 440 de lei benzina pentru a ajunge la serviciu în fiecare zi şi 365 de lei rata la maşină (un Logan - scuze!), iar cu restul de bani îi mai iau un Logan amantei, nu e normal că n-are nici o vină minunata mea soţie? Nu fiţi răi! Legea la care se referă doamna Elena Elena Elena Udrea trebuie contestată la Curtea Constituţională ca o lege incoerentă! Abia aşa mă pot justifica în faţa soţiei mele ori de câte ori mă prinde că am făcut cadou câte un Logan amantelor mele!

miercuri, 7 ianuarie 2015

Ion Zubaşcu - o viaţă dramatică, o poezie hiperrealistă

          E ziua de Sfântul Ioan Botezătorul. Din două milioane de români cu numele de Ion cunosc şi e vreo două-trei duzini. Cu unii voi bea astăzi un pahar, pe alţii-i voi firitisi la telefon sau pe mail. Aici, astăzi, însă vreau să amintesc de prietenul meu Ion Zubaşcu, trecut cu câţiva ani în altă lume. Postez aici un eseu pe care l-am publicat iniţial în revista Limba română de la Chişinău.



      Ion Zubaşcu pare să fi fost sortit unei vieţi zbuciumate, dramatice, pline de nenumărate încercări. Dar micul om era pregătit să înfrunte orice stihie, să se lupte cu munţii şi cu fiarele pădurii... Deşi s-ar cuveni să discutăm despre poezia lui Zubaşcu mai degrabă decât despre viaţa lui, în cazul nostru nu putem despărţi apele, pentru că el însuşi nu a făcut delimitări între literatură şi valurile înspumate ale vieţii. Poezia omului disponibil Ion Zubaşcu este un amplu document, proiectat în oglindă, un fidel jurnal al trăirilor de fiecare zi. Nu vom putea înţelege nicicum poezia, fără a cunoaşte viaţa autorului. Un caz unic în poezia românească. Prin extensie, chiar şi cântecele străvechi culese din Maramureşul istoric, colindele pe care le cânta poetul pe la diferite festivaluri, sunt organic legate de biografia sa. Poezia şi cântecul au fost formele explicite de luptă a lui Zubaşcu cu vitregia sorţii.
     „Sub semnul acestei tragedii a stat destinul nostru de până acum”, mărturiseşte Ion Zubaşcu într-un interviu acordat lui Adrian Alui Gheorghe („Conta”, nr. 6 / 2011), apărut la o lună de la moartea poetului. Şi, mai departe: „Toată viaţa am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului /.../, nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume /.../, am ştiut că nimic nu e al meu, nu mă pot ataşa de nimic /.../, sunt un străin în propria mea viaţă şi în propria mea ţară”. Nu mai e nevoie de hermeneutică, mărturisirea unei vieţi aşa cum a fost ţine loc de orice analiză literară.

Cântecul de dragoste al Omului disponibil

        La Zubaşcu, în mod acut, dramatic, existenţa se preschimbă în literatură, devenind poezie-document. După o lungă perioadă, în care a practicat jurnalismul, a revenit la poezie, recuperând timpul dedicat igienei sociale, cu volumul Omul disponibil, subintitulat Noi viziuni postistorice. Cântec de dragoste, la care voi lucra toată viaţa.
      În ce-l priveşte pe Ion Zubaşcu, maxima referitoare la luciditate şi suferinţă funcţionează perfect. Viaţa lui, „biografia reală” a omului disponibil este cu atât mai dureroasă, cu cât el e mai lucid; dar el are, e adevărat, şi o mare disponibilitate pentru suferinţa pe care o trăieşte încă de la naştere, necunoscându-şi tatăl (ucis de Securitate) şi însoţindu-şi mama în închisoarea politică la vârsta de doar doi ani, ameninţat cu exmatricularea din facultate pentru că nu era „pe linie”, profesând ca dascăl în Maramureşul natal, cântând la cenaclul lui Păunescu, făcând o boemă „de nevoie”, el fiind, altfel, un om aşezat şi ordonat... De aici, autenticitatea textului (fiind vorba de un singur text, împărţit formal în douăsprezece cânturi), ce anulează hotarele dintre genuri, ignorând programatic trecerea de la poemul liric la cel în proză, de la eseu la jurnal şi, desigur, şi în sens invers. Zubaşcu scrie un monolog continuu de o retorică dramatică: „Scriu de când mă ştiu, dar încă nu m-am fixat într-o formulă despre care să pot spune: da, ăsta e teritoriul meu, stilul meu, forma mea. Mă tentează în continuare toate formulele literare, pot scrie la fel de uşor în toate stilurile, am exersat atât de mult cuvântul încât pot face din el aproape orice, asemenea unui copil din jucăria sa”. Din melanjul de stiluri, Ion Zubaşcu îşi construieşte un stil propriu, absolut inconfundabil. „Epopeea” lui este confesiune, mărturia unei conştiinţe artistice şi civice neliniştite, responsabile, gata de sacrificiu pentru puritatea vieţii şi a textului. Pe cât de pretenţios şi scrupulos este poetul Zubaşcu cu poezia sa, dar şi cu poezia în general, pe atât este de generos cu confraţii, mai ales cu cei mai tineri decât el. Un adevărat... om disponibil. Ceea ce nu exclude totuşi polemica şi atitudinea critică, derapând uneori – nicidecum rizibil – spre pamflet sau satiră.
Această carte a vieţii poetului poate fi considerată o ars poetica ce vizează mai degrabă un crez de viaţă: „Mă simt bine doar în largul curgerii, nu sunt ţărm, ci val curgător, cred cu putere că sunt o pânză freatică, în câmpurile cu unde galactice” sau: „manuscrisul meu esenţial e chiar propriul destin”, sau: „Actualizez în poeme / eurile mele eşuate (şi ale celorlalţi), puse pe tuşă / sau ţinute-n rezervă de normalitatea mea de acum”. De aici senzaţia – dinspre poet spre cititor – de poezie trăită în chiar momentul scrierii ei, respectiv în chiar clipa citirii ei. Am putea spune că Ion Zubaşcu este creatorul unui gen aparte: poezia-document, în care primează referenţialitatea, cu nenumărate sertare ce dau pe dinafară de idei, fapte, amintiri deloc senine, deloc benigne. Poetul le adună pe toate, visând la cartea desăvârşită: „Îmi închipui o carte ca o mare construcţie / atât de bine legată în toate măruntaiele ei / încât imediat după apariţie / s-o accepte marele cosmos / în circuitul valorilor lui”. Viziunea lirică este mereu marcată de tensiunea existenţială, nelipsind nici abordarea autoreflexivă a cărţii. Cântul X este un exemplar poem în acest sens: bibliotecara care-şi trăieşte perioada gravidităţii în bibliotecă şi naşte acolo îşi iniţiază fătul printre cărţi; totul trimite la ideea de început de lume reală în mijlocul unui univers de cuvinte labirintice. Iar cântecul de leagăn e tot iniţiatic: „Fiul meu, fiul meu / fie-ţi aceste file de carte străveche / îmbibate, dincolo de litera lor, cu mult sânge şi multă viaţă de om / cele mai durabile scutece!”.
     Pe de altă parte, e de remarcat lupta continuă dintre realitate şi proiecţia acesteia mai mult sau mai puţin fidelă, dar de un autentic dramatism: „Nu pot să sacrific femeia pe care-o iubesc / şi copiii pe care-i iubesc / de dragul cuvintelor «copii» şi «femeie» / dintr-o poezie de dragoste, oricât de desăvârşită ar fi ea”. Din această dispută, poetul iese învins, răstignit şi sângerând la infinit pe o cruce de realitate şi de cuvinte ce-l mângâie, liniştindu-l, dar şi-l sfâşie, provocându-i suferinţi. Finalul lasă o fisură pentru lumină, întredeschide o uşă cât să răzbată în universul acesta sufocat şi sufocant o rază: „Sunt fericit. Sunt disponibil pentru orice experienţă viitoare...”, pentru că: „Numai oamenii fericiţi fac adevărata istorie”. Finalul cărţii e unul profetic: „Între devorarea de alţii şi sacrificiul de sine / vom călători totuşi fără întoarcere. / Ne vom obişnui cu atâta lumină / şi, în cele din urmă, cu timpul. / E-he-he... De-ar fi să mai trăim o viaţă, un timp, o istorie... / Dar ce să mai lungim vorba atât? / Hai să luăm totul încă o dată de la bun început. // Cu Dumnezeu înainte!”.
Poetul nu a ajuns să-şi îndeplinească angajamentul de a scrie poemul unic, desăvârşit (Omul disponibil). Între timp, a aflat că o boală necruţătoare îl macină din interior. În lupta cu moartea a ieşit învingător însă, publicând în ultimii doi ani de viaţă două volume de poezii.

Poezia „ca un tratat de anatomie”

       Volumul Moarte de om, cu subtitlul O poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), este asemeni unei terapii, dureroase, îngrozitoare, dar şi benefice, în acelaşi timp. Am citit primele poeme, apoi am pus cartea deoparte, zicându-mi că încă nu sunt pregătit. E de necitit, de necitit! m-am descurajat eu. Am luat-o din nou peste vreo lună, am deschis-o ca pe Biblie pe la mijloc, am mai citit vreo zece versuri şi... acelaşi verdict ezitant: de necitit, de necitit! Am scris două cărţi despre moarte, dar acum îmi dau seama că am făcut doar literatură, că sunt un nevrednic mâzgălitor de hârtie. Când într-un final am reuşit să citesc cartea, am descoperit că poetul Ion Zubaşcu face o radiografie surprinzătoare unui dramatic moment de viaţă. E un poem-document zguduitor pe tema morţii, ce se înscrie la limita extremă dintre viaţa iluzorie şi eterna veşnicie: nicio notă falsă, nimic ipocrit, nimic contrafăcut. Poetul desfiinţează graniţele dintre el – omul – şi eul poetic.
        La pagina 82 a acestui Reality show, găsim explicita artă poetică a lui Zubaşcu: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viaţă, am scris versuri doar ajuns la o limită când eram cu fiinţa pe pragul prăbuşirii şi disoluţiei, pentru mine cuvintele au fost totdeauna o problemă de viaţă şi moarte, m-am agăţat de poezie cu tot trupul şi sufletul ca de ultima şansă de supravieţuire, am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie”. Recitind volumele „omului disponibil” Ion Zubaşcu, vom constata cât adevăr dureros ascunde fiecare afirmaţie din poemul citat.
         Cartea este unică în literatura română prin ridicarea vălului de pe mizerabilism, de pe dramatismul paroxistic din unele momente ale vieţii, prin reflectarea în toată hidoşenia ei a părţii nevăzute a aisbergului care este existenţa. „Pacientul Ion”, un veritabil Iov al mileniului III, nu luptă cu bubele şi lepra de pe grămada de bălegar, ci cu cancerul, boala secolului, într-o metropolă strălucitoare la suprafaţă, dar putredă de năravuri şi moravuri balcanice. Cu seninătatea textului din Vechiul Testament, Zubaşcu trăieşte, la propriu, durerea, asemeni lui Iov: suferă, plânge, dar şi speră, se opune, se bucură de fiecare zi, de fiecare secundă, mulţumind lui Dumnezeu în rugăciuni, în psalmi: „îţi mulţumesc Doamne / pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă / pe care nu mă mai satur s-o trăiesc / după năucitorul diagnostic de la biopsie / înaintea întunericului / a nopţii ce vine / a somnului fără nicio ieşire”. Toate aceste stări sunt sursă de poezie pentru Zubaşcu, de altfel, ca şi pentru Cioran care spunea: „întunericul în care ajungi pe scările durerii, nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei”.
       Scenele nude din bufetul Oşanca, terasa din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie sunt ale unui reportaj crud, aici „domnul cu valva aortică înlocuită şi testiculele extirpate / îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect / cu punga colostomică pe masă / şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”, domnul din Bucovina (din care medicii mai pot extirpa doar „sufletul”) „îşi arată la mese filmele mari cu cavernele la plămâni / şi cere tuturor bani de mâncare”; tabloul este de apocalipsă, că „nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja”, doar Zubaşcu trăieşte „cu plenitudine clipa”, fiind şi aci „ca pretutindeni acasă” şi observă cum „printre pacienţii mâncaţi deja de toate bolile lumii / cireşele se coc printre frunzele late ale cireşului/ foarte înalt şi resfirat pe deasupra meselor/doi porumbei se împreunează pe-o creangă...”. Astfel, toată istoria lumii, toate evenimentele cruciale nu se mai desfăşoară pe câmpuri de bătălie, pe „câmpuri de onoare”, ci în interiorul încă misterios al omului; istoricii se află în cabinetele medicale: „la radiografie şi hemografie / la ecografie şi scintigrafie / la irografie şi tomografie /(...)/ peste tot sunt biografi inspiraţi care văd şi scriu / zi şi noapte scriu anatomografii fără întrerupere / şi nu-şi mai văd capul de atâta scris / cu conştiinţa vie că marile evenimente istorice/ îşi mută sângeroasele câmpuri de bătălie/ între duşmanii dinăuntru ai omului / şi orice măreţie se anatomizează / orice înfrângere şi victorie se anatomizează...”. Poezia lui Zubaşcu e „ca un tratat de anatomie”, dacă e să-l cităm pe Gheorghe Crăciun. În bătălia aceasta cu inamicul din interior, poetului nu-i mai rămâne decât speranţa în miracolul creştin: „Am un sentiment plin că voi trăi, că voi supravieţui şi acestei experienţe prin care mi s-a dat să trec cu viaţa mea atât de greu încercată de necazuri şi singurătăţi. Miracolul s-a întâmplat. Dumnezeu mi-a vorbit aseară prin omul lui, fiecare cuvânt al predicii părea că îmi este adresat special mie. Fiecare propoziţie mi se lipea de suflet şi-mi dădea un răspuns...”
       Testamentul, înscris într-o carte intens trăită şi aproape la fel de intens „murită”, este revelator: „Ion Zubaşcu este numele meu sunt de meserie poet / şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi tăcuţi de pe Valea Izei / mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui mare poet / doar într-o zi anume şi într-un anume loc peste nişte oase goale / cine vrea să-şi amintească de mine oricând şi oriunde / e destul să-şi ridice o clipă ochii şi inima spre cer / să audă cum cântă cuvintele mele puternice printre stele”.
      Toţi oamenii iubesc, însă doar câţiva au reuşit să facă poezie mare din sentimentul acesta. Toţi oamenii sunt bolnavi, însă foarte puţini reuşesc să facă poezie din trăirea suferinţei, a durerii, a sfârşitului. Ion Zubaşcu este un ales. El a reuşit să scrie o carte de poezie adevărată, izvorâtă dintr-o intensă suferinţă. Iar acest lucru e cu adevărat un miracol.

          Testamentul lui Ion Zubaşcu: Omul, pomul şi fântâna

       Zubaşcu, grav bolnav, a scris pe ultima sută de metri a vieţii sale, în 2011, un volum dramatic: Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, testamentul de drept al poetului. A apucat să-l scrie şi să-l publice într-o carte, dar timpul nu i-a mai îngăduit să-l trimită criticilor şi prietenilor. E aceeaşi poezie-document, la fel de sfâşietoare, un ultim strigăt de revoltă şi disperare, stins într-o senină credinţă a Vestitorului Ion Zubaşcu: „eu sunt un poet ocazional / m-am născut cu ocazia poporului român / scriu versuri cu ocazia limbii române / şi a lumii în care se naşte zilnic / viaţa mea unică poezia mea”.

duminică, 4 ianuarie 2015

Pas cu pas, paşi săriţi...

        Am răbdarea să citesc cap-coadă cartea lui Klaus Iohannis, unul din puţinii politicieni-scriitori aflaţi în libertate. Iată că se poate şi dincoace de gratii!

       Aşteptări înşelate, ca s-o spun pe-a bună. După vreo zece pagini de viaţă personală (copilărie, adolescenţă, profesorat, fără a scăpa nici măcar în treacăt o vorbă despre chestiunile controversate ce-l privesc personal), cartea se împarte în două: jumătate este un raport de activitate al primarului Sibiului, iar cealaltă - proiectul de viitor preşedinte. În prima, este descrisă odiseea ajungerii Sibiului capitală europeană în 2007, ceea ce a presupus reabilitarea oraşului în mare măsură. Ce m-a impresionat plăcut este aplecarea, măcar şi declarativă, a primarului Iohannis către cultură. A înţeles că e un domeniu în care trebuie investit. Dacă ceilalţi primari din ţară ar citi cartea, măcar jumătate dintre ei ar mai scăpa fonduri şi pentru proiecte culturale...

        Partea a doua e programul de partid şi de stat al viitorului preşedinte. Deloc convingător. Zece ani, Traian Băsescu ne-a povestit cum se conduce România ca un vapor. N-avea cum să meargă. Klaus Iohannis ne povesteşte cum va conduce el România după modelul Sibiu: "Sibiul şi modelul lui erau dovada mea, proba că se poate. Şi România ar putea fi la fel". E o mică mare diferenţă între cele două...localităţi. Mă îndoiesc de reuşita după această paradigmă. Dar, să mai aşteptăm vreo zece ani dezabuzaţi şi pe urmă s-o luăm de la capăt cu speranţele. Cine mai apucă. Eu l-am ascultat 25 de ani pe Ceauşescu că trebuie să acceptăm austeritatea până vine prosperitatea. Cu altă limbă de lemn, acelaşi lucru ni l-au spus Ion Iliescu şi ai lui. Constantinescu ne-a promis chiar prosperitatea. Mi-a scăpat şi asta. Traian Băsescu ne-a promis în cele două campanii electorale ...marea cu sarea, apoi a ieşit rânjind să ne anunţe tăierea salariilor. Mă resimt dureros şi acum. Citesc cartea lui Klaus Iohannis şi aflu că un proiect în care România ar putea deveni prosperă poate dura 20, dar chiar 50 de ani. Mulţumesc mult, conducători iubiţi! Vă doresc noi şi noi...succesuri! Atunci vor traversa reprize de amăgiri-dezamăgiri-amăgiri-dezamăgiri... copiii şi nepoţii mei. Le doresc şi lor de pe acum succesuri!

joi, 1 ianuarie 2015

Emil Brumaru

Astăzi este nu doar ziua Sfântului Vasile cel Mare, Cezareei Capadociei, dar şi ziua poetului Emil Brumaru, născut la 1 ianuarie 1939. E o bucurie să începem anul cu o poezie de Emil Brumaru, una exemplară pentru universul cu totul original al poetului de la Iaşi, de fapt de la Dolhasca:



Balada crinilor care şi-au scris frumos

Trăia într-un oraş din miazăzi
Un crin înzăpezit în datorii

Care primea, scrise pe pluş cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazănoapte;

Oh, pentru cruda lor corespondenţă
Aveau cea mai naivă diligenţă!

Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre
Miresmele-ntre dânşii să le schimbe,

Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,

Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însuşi directorul caleştilor!!

Dar crinul ce trăia în miazăzi,
Fiind înzăpezit în datorii,

Îi răspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar.

Apoi tăcu de tot. O rouă grea
Strivi parfumul amândurora.

Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris,
Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis,

Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi poştalion... 

miercuri, 31 decembrie 2014

Colocviu despre funie în casa spânzuratului



       Referitor la acuzaţiile de plagiat aduse politicienilor, cred că s-a deschis Cutia Pandorei şi e periculos. Cei trecuţi de o parte sau alta sau împotriva uneia sau alteia din taberele politice, ar trebui să fie mai atenţi, pentru că am o bănuială că cei mai mulţi dintre politicieni (indiferent din ce tabără fac parte) şi-au trecut doctoratele cum şi le-au trecut. Îmi vine greu să văd pe un senator care apare zilnic în Parlament să combată, să tune şi să fulgere, că în acest timp el se află şi la Biblioteca Academiei studiind de-l trec transpiraţiile. Comisia de etică ar putea face pustiu în Parlament mai rău decât DNA. Eu cred că ordonanţa de urgenţă a lui Ponta privind retragerea personală a doctoratelor nu e atât de rea. Cine se simte cu musca pe căciulă, să meargă la Minister, să depună cerere şi să nu mai fie doctor. E un act de igienă. Fenomenul inflaţionist de acordare a doctoratelor ar primi o replică bine venită, de retragere pe bandă a doctoratelor. Până atunci, citez două fragmente ca un fel de colocviu despre funie în casa spânzuratului. Doi poeţi –

Citim opinia lui Mircea Cărtărescu în „Gândul”, decembrie 2014:
“Să nu acceptăm practica modificării legilor ca să-i scape de puşcărie sau de ruşine pe unul sau pe altul. Legea nu e plastilină. Cât timp legea nu serveşte comunităţii ci unor particulari, nu ne putem numi un stat civilizat”, a scris Cărtărescu pe Facebook luni, după ce Guvernul a modificat prin ordonanţă de urgenţă legea educatiei astfel încât doctorii să poată renunţa la titlul de doctor dacă vor acest lucru.

Dar să cităm şi opiniile regretatului poet Cezar Ivănescu din „Cotidianul” - 1999:
„…pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat (acuzaţie din 1980), nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui. La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu... absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate”.

"Ne descurcăm cum ştim tovarăşe Gorbaciov!..."

         Ruşii au avut grijă să ne trimită de sărbători gerul siberian. La pachet cu tăierea a jumătate din cota de gaz de la Gazprom. Un fel de "Uite pisica!"
         Îmi aduc aminte de un poem al unui tânăr poet român de origine sârbă, Valentin Mic:

             Poem siberian scris după ce băusem un litru de Smirnoff

Băusem un litru de Smirnoff
şi iată că apăruse în faţa mea însuşi Gorbaciov.
Mă privea de la înălţime şi pe dedesubt,
cu ochii unui deţinător al Premiului Nobel.
Mă salută cu "zdravstvuj" şi coborâse căciula
de pe capul chel în semn de prietenie şi respect
faţă de autorul acestui poem siberian.

E iarnă cumplită la noi, gazul e cam scump
şi ne descurcăm cum ştim tovarăşe Gorbaciov.

marți, 30 decembrie 2014

Sociologie la botul calului

      Cică, trăim în democraţie, adică în democrahaos.
      Un ziar face sondaje on line, o frumuseţe de stupiditate. Se pune o întrebare (de obicei tâmpită!) şi se aşteaptă voturile celor care n-au altă treabă. Că-s copii, bătrâni, femei, paraşute de 45 de ani, ingineri sau sculeri matriţeri, ziarul primeşte de-a valma voturile lor şi trage cine ştie ce concluzii. Pe ce criterii sociologice? Nu contează deloc. Se fac sondaje care nu vor folosi nimănui, în spiritul poemului lui Mihai Ursachi: "Un om din Tecuci avea un motor/Dar nu i-a folosit la nimic".

      Să exemplificăm:

      "Aţi vrea ca Traian Băsescu să ajungă premier?" Ei, dacă o sută de zurbagii dintr-un cartier din Mizil vor fi de acord ca TB să fie premier, ei bine, marinarul, fie că vrea, fie că nu, şi dincolo de faptul insignifiant că-i trebuie o oarece majoritate parlamentară, el trebuie musai să devină prim ministru, că aşa dictează sondajul ziarului.

      "Credeţi că au existat terorişti la revoluţie?" Tot aşa, după 25 de ani, dacă nişte copii care se joacă pe internet votează că au existat, Parchetul Militar îi va chema pe respectivii terorişti şi-i va aresta pe capete.

      "E potrivită Tatiana Niculescu Bran pentru funcţia de purtător de cuvânt al Preşedinţiei?"  Domnul Klaus Iohannis n-a mai aşteptat rezultatul sondajului şi a numit-o pe doamna respectivă pe post. Cică, e potrivită. Sugerez ziarului să facă un nou sondaj cu întrebarea puţin întoarsă pe dos: "Este potrivită Preşedinţia României pentru un purtător de cuvânt precum Tatiana Niculescu Bran?" Cam asta ar fi întrebarea, după postarea doamnei pe face book în care se plânge de ce palat anost şi provincial e Cotroceniul!

       Şi alte, şi alte sondaje, două-trei pe zi, unul mai inept decât altul.

       Asta e, sondajele Gându-lui sunt croite după o sociologie la botul calului...

duminică, 28 decembrie 2014

Un preşedinte atent cu igiena!

           Acum, când - cum spuneam şi acum două-trei săptămâni - tot românul e consilier prezidenţial, când toţi, de la Ion Cristoiu la Vladimir Tismăneanu, de la Andrei Pleşu la Gabriel Liiceanu, dar până la nea Ilie de la chioşcul de difuzare de la colţul străzii, când toţi îi fac reproşuri şi-i dau sfaturi noului preşedinte, eu am vrut să-i trimit o scrisoare deschisă prin care să-i spun că pe mine să nu se bazeze, eu n-am să-i reproşez nimic şi nici nu vreau să-l sfătuiesc într-o problemă sau alta. Am înţeles că noi, cei de jos, sub salariul mediu pe economie, nu intrăm în vederile noii reforme croite la Cotroceni pe ...50 de ani. Atunci ce mai chichirez gîlceava!

          De observat însă că în interviurile date presei străine, Preşedintele Iohannis vorbeşte de reformă, de guvernare, de căutarea unei formule de nouă majoritate, altfel zis, de politică înaltă, vezi bine! Ziariştilor din ţară le vorbeşte despre amenajări noi la Palatul Cotroceni!

           De pildă, în ultimele zile, jurnalele şi televiziunile sunt pline de o nonştire: preşedintele Klaus Iohannis a părăsit biroul în care a lucrat zece ani Traian Băsescu, s-a mutat în altul, pe motiv că al lui Băsescu este prea întunecat. Ei bine, aici e de lăudat spiritul de igienă fizică şi spirituală al noului preşedinte. Biroul lui Băsescu este cu adevărat întunecat, nici n-ar avea cum să fie altfel, ştiind cine l-a ocupat zece ani. Ba, cred că e şi bântuit, plus că i-au rămas în pereţi mirosul de whisky amestecat cu mirosul de tutun...

           Asta mă duce cu gândul la o schiţă de Caragiale, în care bucureştenii se mută sau fac schimbări de Sf. Dumitru şi de Sf. Gheorghe. Dacă nu se mută, fac noi amenajări, ca acum la Cotroceni:

         "...iacătă hamalii… Au sosit pentru mutat; adică, pentru mutat, vorba vine; căci, de data asta, nu ştiu cum făcurăm, n-am avut noroc să ne mutăm… Dar în sfîrşit, tot putem zice că e ca o jumătate de mutat, poate chiar mai mult decît jumătate; fiindcă, după multe chibzuinţe în familie, am văzut că nu eram destul de bine aşezaţi şi ne-am hotărît să ne aşezăm mai bine; anume: în salon, odaie de dormit; în odaia de dormit, sofragerie; în biurou, salonul; în sofragerie, odaia servitorilor; în odaia servitorilor, bucătărie, şi-n bucătărie, biuroul… Ei! Cum putem face această operaţie fără încurcătură?… Foarte uşor… Le scoatem toate din casă în curte, şi pe urmă le băgăm din curte în casă, după planul cel nou… Să ncepem dar…
— Numai de-ar da Dumnezeu să, nu ne-apuce vreo ploaie!…"

miercuri, 24 decembrie 2014

Sinuciderea ("spaţiul de mişcare dat oamenilor") - un cerc vicios

     Concepţia lui Lev Tolstoi despre sinucidere total opusă celei a lui Cioran, de pildă: "Posibilitatea de a-ţi pune capăt zilelor este un spaţiu de mişcare dat oamenilor. Dumnezeu n-a vrut în viaţa asta sclavi, ci lucrători liberi. Dacă rămâi în această viaţă, înseamnă că-ţi convin condiţiile. Şi dacă-ţi convin - munceşte! Dacă însă vei pleca de la condiţiile de aici, dacă-ţi vei pune capăt zilelor, dincolo ţi se vor oferi din nou altele la fel. Aşa că de plecat n-ai unde. Ar fi bine de scris istoria trăirilor pe care le are în această viaţă cel care şi-a pus capăt zilelor în viaţa anterioară: cum, dând peste aceleaşi cerinţe care i s-au pus în cealaltă, ajunge la conştiinţa că ele trebuie îndeplinite. Şi e în această viaţă mai înţelegător decât alţii, amintindu-şi de lecţia primită".
       Aşadar, de fapt, "spaţiul de mişcare dat oamenilor" prin sinucidere este un cerc vicios.

luni, 22 decembrie 2014

22 decembrie, lumini şi umbre

        În calendarul de pe Wikipedia, ziua de 22 decembrie este una deosebită. Foarte multe evenimente s-au petrecut în această zi. Unele luminoase, altele de tot umbroase.

        Să ne amintim de doar câteva.:

        22 decembrie 1849 a fost, aş zice, o zi fastă pentru literatura universală. În acea zi, e anulată în ultima clipă execuţia lui Fiodor Dostoievski. Fără acea clipă din acea zi, n-am avea Fraţii Karamazovi, nici Demonii, nici Crimă şi pedeapsă, nici Adolescentul, nici Idiotul... Ce săracă ar fi literatura!

       Cum, literatura română a rămas mai săracă la 22 decembrie 1956, când a murit Nicolae Labiş.

       O altă umbră a fost 22 decembrie 2008, când Emil Boc a devenit premierul României. Rămâne în istorie ca un servitor docil al unui personaj sinistru, care a împrumutat de la FMI 20 de miliarde de euro şi nu se ştie ce a făcut cu ei, a tăiat pensii şi salarii, a desfiinţat locuri de muncă... Aşa să-i ajute Dumnezeu!

       Dar, la 22 decembrie 1889, exact acum 125 de ani, se năştea Nichifor Crainic. Să încheiem cu acest faimos poem al poetului:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Casa Poporului Hrăpăreţ

        Se tot vorbeşte în ultima vreme de lipsă acută de locuri în puşcăriile patriei. Lasă că şi condiţiile sunt cum sunt! Se pierd procese pe bandă rulantă la CEDO, că pensionarii de acolo au timp berechet să reclame mâncarea proastă, invazia de insecte, aglomeraţia din dormitoare, cu mult peste standardele din UE, în sensul că nu e de stat acolo. Mai mult, închisorile vor primi marfă proaspătă şi de soi: primari de municipii mari, preşedinţi de consilii judeţene, patroni milionari în euro, parlamentari, procurori, miniştri şi, cu voia justiţiei române, poate chiar preşedinţi de ţară. Ei, unde cazezi oamenii aceştia din categoria gulerelor albe, oameni obişnuiţi să aibă icre negre la micul dejun, secretară la pat după masa de prânz, Coastă de Azur în weekend? Ei? Îi duci ăn celule cu păduchi şi cu closet turcesc?

       Ei bine, cum ne aflăm în ziua aniversării inconştiente a 25 de ani de la victoria revoluţiei, propun şi o revoluţie în sistemul penitenciar. O închisoare model, una de lux pentru cei de mai sus. Palatul Parlamentului este un spaţiu prea vast pentru câtă activitate e acolo. Există un subsol de câteva mii de metri pătraţi. Acolo s-ar putea face un arest spaţios, în care să existe toate condiţiile pentru Hrebenciuc, Alina Bica, Aristotel Căncescu, Dorin Cocoş... Cu cinematografe 3D, cu terenuri de tenis, mall-uri, cluburi de fittze, bibliotecă... Mă rog, bibliotecă nu cred că e cazul!

       Iar la etajele superioare, în aceleaşi condiţii să fie amenajată închisoarea propriu-zisă. Un fel de Casa Poporului Hrăpăreţ (CPH). Acolo ar fi locul lui Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Năstase etc. etc. Când nu e cvorum în Senat sau în Camera Deputaţilor, ei pot fi aduşi cu mandat în doar câteva minute să voteze la foc automat o lege sau alta.