joi, 31 iulie 2014

Magnificul oraş subteran Cricova, supranumit „Oraşul stropilor de soare”




         Iunie 2014, sfârşit de primă ediţie a Festivalului literar „Bucureşti-Chişinău-Orheiul Vechi”. Scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, reprezentanţi a „două literaturi – o singură limbă” se abat din drum să viziteze „cramele” de la Cricova. Am pus cuvântul în ghilimele pentru că nu e vorba propriu zis de crame, în înţelesul clasic al cuvântului, ci despre un adevărat oraş subteran, cu străzi şi bulevarde pe care intri cu automobile, microbuze, trenuleţe etc. până la minus 100 de metri. Ei, dar să vedem cum a decurs călătoria spre centrul pământului, nevisată nici măcar de Jules Verne.

            Coborârea în subteran în ordine: avangardiştii, ariergardiştii…
          „Un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi” (proverb italian)

         Pregătirile de intrare în subteran au durat vreo jumătate de oră. Carolina Ilica a renunţat din start, cerând o ambulanţă de la Chişinău pentru că şi-a luxat piciorul drept la coborârea de pe zidurile cetăţii de la Orheiul Vechi. Vicepreşedintele USR Gabriel Chifu încearcă să-l convingă pe prozatorul Petru Cimpoeşu să coboare la licori, dar acesta refuză categoric. N-am stat să aflu dacă nu vrea din principiu sau dacă a văzut subteranul oraş şi i se pare superfluu să-l mai viziteze. Ceilalţi suntem tot mai nerăbdători. Suntem 30 pe listă. Ghidul ne împarte în două grupuri. Primul este format din 12 scriitori româno-români, îmbarcaţi într-un trenuleţ. Avangardiştii, desigur, în frunte cu Leo Butnaru, exegetul şi traducătorul Avangardei poetice ruse şi Avangardei poetice ucrainene, n’aşa?!
         Cel de-al doilea grup ne deplasăm cu un microbuz galben al Medicinii Legale din Chişinău. Suntem şi noi… ariergardiştii! Coborâm în burta pământului cu viteză de 50 de kilometri pe oră, pe străzi-tunel asfaltate ca-n palmă (aviz noului ministru al transporturilor!): Bulevardul Dyonissos, Strada Cabernet, Strada Feteasca, Strada Sauvignon etc. Printre butoaie de sute, dar şi de mii de litri, de o parte şi de alta a străzii, privindu-le noi fascinaţi, că „un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi”. Ghidul, cu fular la gât, şi cu geacă, nu ca noi, cu cămăşi cu mânecă scurtă, că-n interior temperatura e constantă – 12-14 grade Celsius permanent, vară, iarnă – ghidul ne spune că dacă punem străzile cap la cap în linie dreaptă, se ajunge la 120 de kilometri. Şi încă se lucrează la extindere. Deci, nu e nici o exagerare că avem de-a face cu un adevărat oraş subteran.

              Galeriile unei mine de calcar – oraş subteran al vinurilor
                                         „Dacă lipseşte vinul, lipseşte tot” (proverb latin)

         Puţină istorie. A fost o dată, în secolul XVI, un început de carieră de calcar la Cricova. A rămas timp de sute de ani un început. Dar, în 1947, măreaţa Uniune Sovietică, în planul ei de reconstrucţie a ţării, şi-a adus aminte de cariera de la 15-20 de kilometri de Chişinău şi a pus la cale o exploatare de calcar cu care să pornească reconstrucţia noii Republici Sovietice Socialiste Moldova. Şi vreo şapte ani s-au tot scos din subteran milioane de calupuri de calcar cu care se construiau blocuri şi case. La un moment dat, mina de calcar şi-a atins obiectivul şi a lăsat în urmă nişte galerii paralele şi perpendiculare, drepte, ca trase cu rigla, ca-n proiectele arhitecţilor. Şi cuiva i-a venit ideea că trebuie profitat de temperatura constantă de 12-14 grade Celsius vară-iarnă şi s-a gândit că aici s-ar putea constitui o cramă uriaşă care să păstreze colecţii de vinuri rare. Pe urmă, ideea s-a dezvoltat în sensul unui combinat de vinuri, iar astăzi acesta făcând parte din patrimoniul cultural naţional. Că „dacă lipseşte vinul, lipseşte tot”. Iar în 1952, an prolecultist la noi, s-a pornit reconfigurarea subteranelor de la Cricova…

              „Degustăm şi noi ceva?”
                      „Masa fără vin e ca o zi fără soare” (Pasteur Louis)

         Ne oprim într-un loc vast, cu sute de rastele ca nişte litere V invers, fiecare rastel având cu gâtul în jos 400 de sticle de şampanie roze. Aflăm că acestea trebuie rotite timp de o lună cu 45 de grade zilnic şi tot mai înclinate, până ajung perfect cu gâtul în jos, la 90 de grade, pentru a se strânge în dopul metalic toate depunerile. Operaţiunea o fac şase femei (discriminare pozitivă, desigur, doamnele fiind mai îndemânatece!), fiecare având normă de 30 000 de sticle pe zi. După luna respectivă, sticlele sunt duse la o maşinărie automată care scoate dopurile metalice brusc, le întoarce cu gâtul în sus într-o secundă şi le aplică dopul de plută de Portugalia, plus coşuleţul de sârmă. De aici merg la vânzare.
         Poetul Marian Drăghici e foarte puţin preocupat de tehnologie, însă e tot mai e nerăbdător: „Dar o degustare când avem?”
         Ghidul probabil că nu are voie să audă, nici să vorbească altceva decât detaliile tehnice obligatorii, aşa că  trece mai departe.
         Dar Ruxandra Cesereanu se declară pofticioasă de şampanie şi întreabă la rându-i: „Degustăm şi noi ceva?”
         Nichita Danilov, care a mai fost pe aici, zâmbeşte hâtru.
         Ioan Moldovan, Radu Aldulescu, Traian Ştef sunt taciturni. Ce-o fi o fi! Sau: Ştiu ei ce ştiu! Moldovan tace înţelept. Traian Ştef – tace , dar e tot un zâmbet. Radu Aldulescu tace gândind desigur la o scenă senzaţională din viitorul roman în care un personaj să peroreze că „masa fără vin e ca o zi fără soare”

            Prin colecţiile de vin vechi păstrate la Cricova, Băsescu şi Ponta sunt egalii politicienilor lumii
                       „Vinul este inocent, doar beţivul e vinovat” (proverb francez)

         În sfârşit, microbuzul – după o nouă alergare nebună printre stive de mii şi mii de sticle de o parte şi de alta a străzii - opreşte într-o parcare, iar noi suntem invitaţi să ne deplasăm per pedes. Ajungem într-un hol imens, cu marmură strălucitoare pe jos, cu pereţi de mozaic plin de portrete de mari politicieni care au vizitat locurile. Galeria de portrete se deschide cu Iuri Gagarin şi cu autograful lui de şapte rânduri din 8-9 iunie 1966. Legenda spune (ghizii sunt atât de tineri că nici nu erau născuţi în anul acela!) că Iuri cosmonautul a fost locatar beat criţă 48 de ore în locul pe care se află autograful. Pentru că „vinul este inocent, doar băutorul e vinovat”. În viteză, am observat portrete, de la preşedinţi americani, toţi liderii sovietici, dar şi noul ţar Vladimir Putin, Angela Merkel, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Solomon Marcus, premieri europeni de ieri şi de azi, muzicieni şi pictori, sportivi celebri, scriitori cu duiumul. Suntem ghidaţi în viteză prin nişte galerii de caze, cazele fiind nişte nişe în pereţi, nişte firide, despărţituri pline cu 250-500 de sticle de colecţie fiecare. Cazele acestea, fiind numerotate cu numere de la 1 la peste 1000, se împart în două categorii: cele care conţin vinuri confiscate de Armata Sovietică de la generalii şi mareşalii nazişti (în frunte cu Goring), pe de o parte; şi cele care conţin colecţii de vinuri ale personalităţilor actuale, de la mari oameni de afaceri, politicieni, sportivi de frunte etc. Ei îşi ţin aici vinurile, precum marii magnaţi banii şi bunurile în casetele de la bancă. Am văzut din viteză, printre altele, cazele pline cu sute de sticle de vin de Cricova ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta. Din acest punct de vedere, cei doi lideri români, adversari pe viaţă, sunt în rând cu marii politicieni europeni. (Caza lui Ponta e plină ochi, a lui Băsescu e mai goluţă, semn că a retras din când în când din ea, că, de altfel, poţi să iei când doreşti). Altfel spus, caza preşedintelui e mai cheală faţă de a premierului, după zisa că toţi bărbaţii au chelie, dar unii o au acoperită cu păr. Valoarea vinului şi păstrarea lui aici costă 5000 de euro pe an. Dar, toată zona aceasta luminoasă nu e mare lucru. Oraşul subteran Cricova găzduieşte permanent 40 de milioane de litri de vin şi exportă în 25 de ţări. Şi din acest punct de vedere este cea mai mare cramă din lume.

                 O mireasă şterge cu trena mozaicul de marmură al Cricovei
Cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”. (Martin Luther)

         Printre luminile din pereţi, printre mozaicuri, ajungem – în sfârşit -, spre satisfacţia Ruxandrei Cesereanu, a lui Marian Drăghici, ba chiar şi a taciturnilor Ioan Moldovan şi Radu Aldulescu, la degustări, într-o sală vastă, la o masă unde au loc lejer vreo 70-80 de oameni. Ne aşezăm la rând pe scaune-jilţuri şi găsim fiecare în faţă câte cinci pahare şi o sticluţă de apă minerală, plus două boluri pline cu miez de nucă şi, respectiv, cu sărăţele în formă de inimioară. Doi băieţi harnici şi tăcuţi ne pun în pahar fetească albă, iar o domnişoară moldoveanco-rusoaică brunetă, frumoasă şi cam sastisită ne învaţă cum să degustăm. N-are de unde afla că scriitorii ştiu mai curând a bea, mai puţin a degusta. Ni se iau paharele cu fetească şi tinerii paharnici ne toarnă din trei în trei minute rara neagră, cabernet demidulce şi sec, alte două vinuri roşii şi, în sfârşit, şampania (mă rog, spumantul, că n-au voie s-o numească şampanie) roze. Ne declarăm, între bisericuţe, impresionaţi şi ieşim în holul uriaş. Există şi un dezamăgit, criticul Dan Cristea, că de aia e critic! Cei doritori îşi achiziţionează câte două sticle (că atât ai dreptul să scoţi din ţară) la preţuri promoţionale. În holul uriaş, o mireasă moldoveancă înaltă şi planturoasă şterge cu trena rochiei mozaicul de marmură, însoţită de doar câţiva nuntaşi, aşteptând probabil alaiul. Cum şi noi suntem în aşteptarea întregirii grupului, şi cum se lasă o perioadă de linişte, poetul Gellu Dorian începe a cânta încet la început, apoi din ce în ce mai fortissimo, un cântec de mireasă din Maramureş, surprinzându-ne şi pe noi, care nu-i ştiam veleităţile de rapsod. Micul alai de nuntă aplaudă şi mulţumeşte. Că, „cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Vânătorul de epave

În România Literară de săptămâna trecută, criticul Livius Ciocârlie scrie la un moment dat: "Cred că în nomenclatorul de meserii literare ar trebui să existe şi aceea de vânător de epave. Cel care ar scoate la iveală micile comori din marele balast".
Ei, atunci un Adrian Păunescu ar deveni cu adevărat lizibil. Dar, nu doar el.
La cât de mult şi amestecat se scrie astăzi, un astfel de "vânător" ar avea de lucru, nu glumă.

vineri, 18 iulie 2014

Pe vremea lui Nero nu existau nave

Astăzi s-au împlinit exact 1950 de ani de la incendierea Romei. A făcut-o împăratul Nero, un geniu al răului, pentru a da vina pe creştini. O diversiune criminală.
Ei bine, trebuie să fim atenţi. Avem printre noi un Nero, un piroman în fruntea statului, sigur duşman al creştinilor. La un nivel mai redus chiar a făcut o repetiţie: în 1982, în portul Rouen, a incendiat 38 de nave comerciale. Ce-ar mai însemna mai mult să incendieze Bucureştii?
La anul 64, în Imperiul Roman nu existau porturi cu sute de nave de oţel suedez, că poate şi Nero ar fi început tot aşa, cu incendierea unor nave comerciale.
Aşadar, atenţie mărită! Nero de la 2014 poate da foc oricând.

joi, 17 iulie 2014

Jungla politică

Ieri scriam despre fiara politică Traian Băsescu. Mai scrisesem un pamflet cu vreo 10-15 ani în urmă despre două căţele, unde pur şi simplu vorbeam de moravurile şi năravurile a două javre, fără să dau nume, nici lucruri concrete, nici nimic... Era un pamflet zoologic, ca să zic aşa. Ei bine, două fătuci handicapate în felul lor s-au simţit vizate, m-au dat în judecată pentru calomnie şi insultă şi o procuroare plus o judecătoare, plus altă procuroare plus încă trei judecătoare m-au condamnat şi am dat ca prostul 100 de milioane de lei din vremea aceea. Procesul lui Kafka la Argeş!
Ei bine, scriind eu ieri că preşedintele ăsta, mai ilegitim decât Bercea Mondial ca mitropolit al Olteniei, este o fiară politică, mă aşteptam la un alt proces, pe care-l puteam pierde mai facil decât pe cel de mai sus. Ei bine, la câteva ore după ce-am postat tableta pe blog, m-a salvat  însuşi nesimţitul ăsta de la Cotroceni, care s-a autodenumit lup în gura căruia a băgat-o pisicul Ponta pe candida ministresă a Finanţelor.
Iată în ce junglă politică trăim!

P.S. Mă duce gândul la rafinamentul cu care se mai face acum trafic de influenţă... Un consilier de la Cotroceni a scris anul trecut într-un ziar patru (4) articole, şi ale proasteee, scrise cu piciorul stâng. Ei bine, drepturile de autor de la ziarul aflat în pragul insolvenţei au fost de 126 000 de lei, adică de 1,26 miliarde vechi! Vă vine să credeţi? De ce-ar da un ziar aproape falimentar, care-şi plăteşte (prost!) redactorii cu trei luni întârziere, 30 000 de lei pe un articol? Aud?

miercuri, 16 iulie 2014

   Fiara politică

       Traian Băsescu este fără îndoială cea mai feroce fiară politică din România tuturor timpurilor. Este un blestem pentru poporul român. El nu poate concepe că i se termină ultimul mandat și asta-l scoate din minți. În starea asta de demență, nu va pleca până nu va distruge tot: partide, oameni politici, instituții, categorii sociale întregi...
       Protagonist al unor scandaluri de pomină, el le stinge creând altele noi. A stins scandalul Bercea Mondialu-Mircea Băsescu (sau Mircea Mondialu cu Bercea Băsescu) cu scandalul CAS, că te și întrebi dacă Mircea cel Mic mai e în arest.Fraierul de Ponta va vedea abia de acum încolo ce înseamnă să candidezi la președinție.
       Vom avea o vară fierbinte, dar mai ales o toamnă!...

duminică, 13 iulie 2014

Anii ciumei sau tabloul din amurgul comunismului realizat de un exilat în proprie ţară

Timp de două zile (11-12 iulie), la Petrila a avut loc un colocviu dedicat lui I. D. Sârbu, în anul în care se împlinesc 95 de ani de la naşterea şi 25 de la moartea scriitorului. Acolo, am prezentat următoarea comunicare:



           Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sârbu, reprezintă scrieri de univers concentraţionar. Apartamentul din centrului Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…” Tonul lui Gary este unul de la ironie şi autoironie amară şi comic de limbaj şi de situaţie până la cel lucid-grav şi disperat. Am putea inventa un motto al Jurnalului…, ca o parafrază la Rebreanu: „Domnilor, dvs. nu cunoaşteţi scriitorul supravieţuitor al deceniului nouă comunist!” În treacăt fie spus, măcar tineretul intelectual de astăzi nu-l cunoaşte şi-l cam bagatelizează, dacă nu chiar îl vopseşte-n roz, fără să înţeleg pe ce surse se bazează.
         În scurte eseuri şi parabole livreşti, scriitorul de la Craiova pune pietricică lângă pietricică şi zugrăveşte în mozaic gri-cenuşiu panorama unei epoci sinistre. Majoritatea fragmentelor de mozaic sunt puse pe seama unor personaje, mai toate viitoarele personaje ale viitorului roman Adio, Europa!
Iată, de pildă, una din reflecţiile lui Tutilă, o adevărată parabolă despre cenzura comunistă: „Procesul de învăţământ, la noi, în mod necesar şi legic are două faze ce alternează dialectic: prima, ar fi faza în care îi învăţăm pe oameni cum să vorbească, să scrie şi să citească… Faza primitivă. În a doua fază – mult mai dificilă şi de zece ori mai costisitoare – trebuie să-i învăţăm cum să nu vorbească, ce să nu citească şi mai ales ce să nu scrie…” Şi acum, comentariul lui Sârbu: „Are dreptate: în Isarlâc abia dacă suntem cinci scriitori mărunţi şi timoraţi; în schimb avem cel puţin cincizeci de inspectori şi controlori culturali ai vorbitului, scrisului şi cititului”. Şi, în altă parte, ne e servită şi definiţia cenzorului: e „câinele grădinarului, care nici nu mănâncă varza pe care o păzeşte, nici nu-i lasă pe alţii s-o mănânce”.
         Ziceam de anii ciumei? Iată-l pe sumbrul profet Gary meditând: „Vine o perioadă de ciumă, iconoclasm, vânare de vrăjitoare, procese ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este şi cum arată ţapul ispăşitor? Pentru deraierea cosmică ce are loc, vom avea nevoie de un acar Păun cât Himalaya – sau de un Christos de mărimea soarelui nostru”.
         Un alt personaj apărând obsesiv în jurnal, Mefisto, un alter ego, observă cu toată luciditatea: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a refuzat să facă în viaţă… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri, fără biografie, fără diferenţă specifică. Societatea se împarte în două părţi: în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – şi cei care trăiesc aidoma muştelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muşte şi rotiţele aparatului (dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de sus a Sublimului Aparat). Petrila va mişca, Bucureştiul va tresări, Moscova va rămâne pe gânduri…” Iată, dar, ierarhia societăţii socialiste est-europene, decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Judeţean de Partid, în Înaltul Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul Aparat – desigur, Kremlinul.
         Nu e lăsat deoparte nici un aspect al tabloului societăţii total ciumate. Iată o însemnare din 1986: „…la ora asta a amurgului violet (o profeţie a scriitorului, el credea deci în dispariţia comunismului, şi încă în curând! n.m. DAD), cel mai mult mă tem de Prostia generalizată (cu lauri şi diplome, cu fanfare şi alaiuri), devenind normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte. Adevărul şi competenţa pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrângerea şi demascarea Prostiei – duşman de moarte al raţiunii, inteligenţei şi bunului simţ – mi se pare o utopie. Nu foamea şi frigul ne va ucide; şi nici frica sau laşitatea. Ci Prostia cântând din fluierul strămoşesc, ducându-ne la râpă, ca pe nişte şobolani hipnotizaţi de vraja ei”.
         I. D. Sârbu emite adesea sentinţe care rămân ca nişte peceţi în basorelief: „Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol” sau : „Orice om care spune adevărul despre ziua de azi, are şansa ca peste unul, două decenii să fie considerat un profet luminat”. Sârbu cel ce gândea singur în „izolatorul” lui din Craiova, spunea adevărul – în cercul lui strâmt de prieteni şi în jurnal şi corespondenţă – şi acum trebuie să fii foarte rău intenţionat să nu vezi în el un profet luminat. Un profet care prevestea postsocialismul la anul de graţie 1983: „Trăim într-o lume postmarxistă, postnietzscheană, poststalinistă, postsartriană, trăim în plin postsocialism. (Poate pentru că suntem în plin post socialist). Caracterul păgân al postului creştinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospăţul ce va veni, după; noi postim mult mai …patriotic, cu gândul la ospeţele ce au fost, ce nu se vor mai întoarce niciodată”.
         Într-o perioadă în care majoritatea nici nu îndrăznea să gândească la cuplul faraonic, I. D. Sârbu scria fie şi în jurnalul său, conştient explicit că va fi citit doar după moarte: „S-a abătut asupra poporului meu un fel de paranoică invazie de adjective şi adverbe la superlativ, înşirate fără nici o pudoare sau simţ al realului. Spiritul latin, european, nu se poate lipsi de măsură şi bun simţ, limba şi categoriile sale intime se simt forţate şi chinuite prin această beţie demenţială de laude şi imne la adresa Zeului unic. Ne-am mutat în alt veac, în altă religie? Sau trăim o febră şi un delir halucinatoriu, de tifos, lepră sau ciumă? Vom mai fi vii, vom mai fi noi înşine, după ce vor amuţi aceste fanfare şi coruri ce ne asurzesc şi ne ruşinează de moarte în prezent?”
         Aşadar, tabloul deceniului 9 al secolului XX românesc este realizat de Ion D. Sârbu cu mijloacele scriitorului pe cât de talentat, pe atât de revoltat, dar şi cu mijloacele filosofului, gânditorului care a tânjit toată viaţa să fie profesor universitar de filozofie, şi nu în ultimul rând cu mijloacele moralistului atent la o societate aflată într-un proces continuu de degradare etică.
        

miercuri, 9 iulie 2014

Sinistra

Revoluţia a cam început. Ce mai e până-n decembrie? O nimica toată!

Spre deosebire de 89, acum n-a început cu Odiosul. Acesta începe, e adevărat, să fie părăsit pâş-pâş de licuricii lui cei mici, dar în faţă nu-i prea zice nimeni nimic, că, de, fiecare are o coadă de dosar care ajunge până la Palat şi nu e bine să te pui cu pleşuvul cel cumplit!

Revoluţia a cam început cu Sinistra cea bălaie. Cu ea, licuricii pitici sunt deja în stradă şi i-o zic de la obraz mai dihai decât la uşa Academiei Izaurei Anghel a lui Bercea Mondial de la Drăgăneşti Olt. Cei din poza mare de la Europarlamentare cu "Ridicăm poala României şi sub poală ce vedem?!", ei bine, aceştia, neam de intelectuali subţiri, dau din casă ca Izaura din panarama cu Mircea de la Basarabi: că Sinistra e dictatoare, că e toxică, mă rog, că vinde un loc eligibil la Europarlamentare cu 100 000 de euro... Ei, acuzaţia asta de la urmă e nedreaptă în felul ei, ăsta e preţul, parcă la alte partide e mai jos?!...

Trăiască Revoluţia româno-ţigănească! Romii e cu noi!
Execuția

Am văzut azi-noapte Execuția, film german cu Klose în rol principal. 7-1 cu Brazilia, în Brazilia! Nici cei mai optimiști nemți, nici cei mai sceptici brazilieni nu s-ar fi așteptat la așa ceva.

De la aroganță la umilință nu e decât un pas, un pas de câteva minute. Brazilienii l-au făcut repede. Nici politicienii români nu trec de la Da la Nu și invers atât de repede, pe cât au trecut brazilienii - fotbaliști, antrenori și spectatori - de la orgoliul maxim la umilința cea mai de jos.

Lecția a fost îmvățată perfect, au trecut examenul cu succes. Bravo! În ultima jumătate de oră, nemții au fost aplaudați la scenă deschisă, 50 000 de brazilieni, cu lacrimi în ochi, însoțeau cu Ole! Ole! tiki-taka de la Berlin. La sfârșit, Scolari i-a îmbrățișat pe fotbaliștii nemți cu fair-play. Ba chiar învinșii i-au bătut pe umăr pe învingătorii fără drept de apel. Dincolo de fotbal, e o lecție de viață care m-a emoționat și m-a impresionat mai mult decât umilința din teren a brazilienilor.

luni, 7 iulie 2014

Conexiuni. Îmi scapă ceva!

De două zile se întâmplă nişte lucruri care, îmi dau seama, au legătură între ele şi totuşi n-o văd clar.

La "aniversarea" a doi ani de la lovitura de stat dată de 7,4 milioane de români împotriva marinarului de la Basarabi, n-au participat, în spatele blond al Elenei Udrea, nici Vasile Blaga, nici MRU, nici Liiceanu, nici Pleşu, nici Horia Roman Patapievici, nici... Cum să interpretăm? E vorba de o mişcare de disidenţă?

Pe internet, MRU şi Elena Udrea fac schimb de scrisori acide. Subţirea dreaptă nu ajunge pohtei lor de a pohti la ea. MRU a ajuns deja la Scrisoarea a II-a. Aşteptăm Scrisoarea III, aia cu Ţepeş Doamne, cu puşcăria şi cu casa de nebuni...

Astăzi, când dreptacii se bat pe hoitul politic al preşedintelui, pardon, pe moştenirea de rahat a acestuia, El Presidente Traian Băsescu a promulgat cu voioşie (hă-hă-hă!) Legea cimitirelor, crematoriilor umane şi serviciilor funebre. Brrr!

Ce legătură să fie între faptele crude de mai sus?

joi, 3 iulie 2014

Un Nichita, doi Nichita!

Nichita Danilov mi-a dăruit acum două săptămâni volumul său Celălalt Nichita, o monografie deloc conformistă. Este povestea neasemuită a vieţii şi poeziei lui Nichita Stănescu. Spre exemplificare, citez doar un paragraf:

"Spre deosebire de Labiş, Nichita Stănescu avea o fire blândă, el nu a luptat cu inerţia, s-a complăcut în ea. Boema stănesciană avea un aer paşnic, oriental, unde se trasau mari planuri literare, şi unde lumea se aduna punând la cale viaţa literară, bârfind pe seama celor absenţi. Unii, plecând de la cuvintele pe care le-a rostit Lovinescu despre boema lui Ion Minulescu, ar fi tentaţi să facă o paralelă între boema practicată de cei doi, acuzându-l pe Nichita de logoree metaforică şi de tendinţă de înfrumuseţare a adevărului. Desigur, poetul a avut astfel de tendinţe. Metaforeea lui Nichita constituia o armă de apărare, cu dublu tăiş, împotriva acuzaţiilor privind complicitatea sa tacită faţă de regimul comunist, cât şi eventualele suspiciuni din partea aceluiaşi regim, care-l proteja, dar îl şi supraveghea îndeaproape. Fiind conştient că e supravegheat, Nichita Stănescu nu se lăsa prins în capcană. Unii dintre cei care-l vizitau îl provocau, având, probabil, de îndeplinit şi o altă misiune decât aceea de a-l adula. În afară de aceasta, apartamentul său, în care se aduna atâta lume, era împănat din loc în loc cu microfoane. Vorbind în dodii, autorul Necuvintelor putea spune orice fără a se lăsa descoperit. Probabil că doar în faţa plopului Gică poetul nu-şi cenzura vorbele"

De observat că Danilov nu are idei preconcepute despre înaintaşul său cu care s-a cunoscut şi cu care a stat la masă, el îl prezintă cu bune şi rele; cine l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, îl recunoaşte din relatarea "celuilalt Nichita".

luni, 30 iunie 2014

Octogenarul Ovidiu Genaru

În cel mai recent număr din România literară, minunatul poet Ovidiu Genar octogenar publică un grupaj de poeme. Neaşteptat de proaspete pentru un poet care a debutat cu peste o jumătate de secol în  urmă. Reproduc aici:

                        Înger

Un înger s-a desprins aseară din sculptura lui
şi fulguind
a dispărut din tufişul din parc
intuiesc pe ascuns face pipi
Nu se vede nimic
nu se aude nimic

N-are pe unde fiindcă aşa sunt îngerii


duminică, 29 iunie 2014

Poem aforistic de Gheorghe Grigurcu

Acum o lună, poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu mi-a dăruit volumul de lirică Extemporale. Citesc în fiecare seară două-trei texte. Mă abţin să citesc cartea într-o singură seară, vreau s-o legumesc cât mai mult timp, să mă delectez cu poeziile acestea cât mai mult.

Împărtăşesc puţinilor cititori ai acestu blog, poemul apoftegmatic

                                                 Dialectică
Cunoscând înţelepciunea, zise,
cunoşti şi realul

realul de-l cunoşti, continuă,
cunoşti morala

morala de-o cunoşti, urmă,
păzeşte-o de altă cunoaştere.

joi, 26 iunie 2014

România înfundată la uşa cortului

Pân-aici i-a fost ţărişoarei noastre! În vara lui 2012, când şapte milioane şi jumătate de români au dat faimoasa "lovitură de stat" lui Băsescu, acesta a fost salvat post coitum de Jose Manuelo Barroso. L-a chemat la ordin pe neînţărcatul premier, l-a urechiat puţin, apoi i-a înmânat celebra hârtie cu 11 teme pentru acasă, hârtie care a servit perfect de batistă de pus pe ţambal. Matelotul cel viteaz ca un berbec pe proţap a mai primit aer pentru doi ani. Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraz!

Ei, acum lucrurile stau cu totul altfel. Nu doar că bădia Traian nu mai e ca mai an, că i se îneacă corbiile de nu se vede, dar însăşi România a intrat într-o fundătură, adică în uşa cortului. Acum, preşedintele Comisiei Europene se poate declara handicapat. Nu ne mai poate salva. Uşa cortului e ultima haltă europeană. Aici, tabla de materii cuprinde: "Bă, mâncaţi-aş p... ta!" cu varianta "Mânca-mi-ai p...! "Bă, naşule, bag cuţitul în tine, să moară mămica mea! cu varianta "Naşule, să mor acilea de nu te bag în arest!" Aici, ţiganca îşi ridică fustele în cap şi, neavând chiloţi, îţi arată democraţia la modul concret. La uşa cortului se află nu doar Mircea Băsescu, dar şi fratele cel mare. Zi de zi afli dialoguri golan-ţigan că te umflă râsu'-plânsu'. De la oră la oră afli noutăţi de-a mirărilea, ca de pildă caietul de cassă al lui Bercea Mondial: cui a dat şi cât. La palatul lui din Drăgăneşti Olt era banca de credit politic a ţării.Deja România nu mai există. Trăim în RRRomania. Ce să facă cei de la Bruxelles?Ei n-au contract de aderare cu RRRomania. La ţigănie nu se pricep neam! Deşi, după cum umblă minoritarii noştri prin Europa, vor învăţa şi capii UE câte ceva, că n-au încotro.

miercuri, 25 iunie 2014

Un optzecist discret



Viorel Mureşan – Salonul de toamnă (Tracus Arte, 2013). Viorel Mureşan este un optzecist discret, departe de lumea dezlănţuită a vieţii literare din marile centre culturale, trăind – dacă nu greşesc – într-un sat din Sălaj. Dar, poetul este unul remarcabil, tot mai bun de la volum la volum, cristalizându-şi formula poetică tot mai profundă şi tot mai limpede în acelaşi timp. O artă poetică poate fi considerată această Rugăciune: “ca un nor rămas într-o fotografie veche/e rugăciunea//albina care se plimbă pe suprafaţa hârtiei/o ia pe picioare/şi-o duce cu ea/în întunericul stupului//cuvintele mele urmăresc aproape pierdute/spectacolul pe care-l dă liniştea//ca un nor îngropat într-o fotografie veche/e rugăciunea//ochii mei/care alunecă pe suprafaţa hârtiei/o iau pe gene/o duc cu ei/o aşază/printre aştrii sfărâmaţi/în întunericul sufletului”. Formula aceasta a poetului Viorel Mureşan cuprinde, în doze bine echilibrate, metafizic, straniu, o imagistică vag suprarealistă, o atmosferă neoexpresionistă. Un exemplu de poem concentrat în doar patru versuri, Fata cu evantai: “mirosul de hoit era o fată cu evantai//de-am putea îngrădi corbii pe cer/de-ar seca cerneala/în care se scaldă”. Şi câteva imagini memorabile: “de la fereastră/o femeie tristă/scutură un covor/din el picură frunze/pe crengile plopilor” sau: “câţiva copii/curăţă coaja de pe măr/cum ar desface gheme/bat cuie/în umbra bunicului/pe o poartă care se îndepărtează” şi: “o pisică aduna întunericul/şi se făcea în jurul ei ţărână şi frig”…

marți, 24 iunie 2014

Ţiriac şi centimetrii lipsă

Rumânul Moş Ion Ţiriac, tatăl lui Ion Ion Ţiriac cel care trage pe nas, scoate capul din mormanul de euro şi-şi dă cu presupusul fudul de mare tenismen, el mai făcând la tinereţea lui câte ceva doar la dublu cu Năstase, la simplu fiind varză.
Şi ce zice Moş Ţiriac? Că Simona Halep nu poate ajunge numărul 1 mondial pentru că i-ar mai trebui vreo 20 de centimetri în înălţime! Bravo, moşule!
Simona Halep, fiind o domnişoară fină, i-a răspuns mut cu prima victorie la Winbledon, încasând primii 43 000 de euro şi punctele aferente.
Dacă ar fi fost o domnişoară nu fină, dar măcar normală, i-ar fi răspuns că Moş Ţiriac vorbeşte probabil din experienţă, în sensul că şi lui i-ar mai fi trebuit vreo 5 centimetri acolo ca să nu-l părăsească zâna surprizelor AM! E-he! Cică ăia 5 centimetri nu-i poţi cumpăra cu euro!

luni, 23 iunie 2014

Familia Băsescu nedreptăţită

 Am fost patru zile la Chişinău, şi am fost rupt de realitatea românească. Pentru că în camera mea de la hotel, televizorul primea de la firma de cablu: TV Moldova 1, Pro Tv Moldova şi vreo cinci canale ruseşti. Dar în mai puţin de 24 de ore, am revenit la cloaca politică autohtonă.

Cică, zicea cetăţeanul Traian Băsescu, în seara asta, pe toate televiziunile, în faţa steagurilor României, Uniunii Europene şi NATO, că nu va demisiona (ca şi cum noi ne închipuiam că el se va prezenta în faţa lui Tăriceanu cu cererea în mână, scrisă tremurând la un pahar de whisky dublu). Ba bine că nu! Dl. preşedinte, frate de interlop tătar înfrăţit cu interlop ţigan, de, minoritari între minoritari!, dl. preşedinte al tuturor românilor, vai de mama noastră!, zice că va fi paznicul fidel al justiţiei până-n ultima zi de mandat. Exact în acel moment, pe burtierele televiziunilor, apărea şi ştirea interesantă că şi ginerele dlui preşedinte este urmărit penal pentru corupţie. Dar, tot în acel timp, apăreau ştiri tot mai drăguţe cu procurori şi judecători care au fost arestaţi duminică noaptea pentru şpăgi serioase. Dar, era şi unul din Rădăuţi care a fost arestat pentru plocoane în ouă şi ciocolată!... Doamnele alea blonde de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - prinse pentru un milion şi jumătate de euro - râd şi cu curul de el...

Dl. Băsescu se consideră nedreptăţit. Cu frate în arest şi cu ginere urmărit penal, plus declaraţiile domniei sale că l-a prins revoluţia cu o sumă considerabilă în dolari, provenită din contrabandă cu blugi şi cafea şi Kent, zice că e cinstit. Vai de mama ei de cinste!


luni, 9 iunie 2014

Un alt interviu: „Sunt prea bătrân să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aş putea repara”



În revista on line Prăvălia culturală pe iunie 2014, Cornel Mihai Ungureanu publică acest interviu cu subsemnatul:

 Fac notaţii despre moarte pe hârtiuţe, pe unde mă aflu. Ajuns acasă, le pun într-un plic A4 şi când acesta devine „borţos” se naşte o carte”, mărturiseaţi, domnule Dumitru Augustin Doman, la o întâlnire în Craiova, invitat la „Scriitori la Tradem”. Cum şi când a apărut această muză, această apropiere consacrată deja în „Meseria de a muri”, „Moartea noastră cea de toate zilele” şi în volumul despre care nu ştiu dacă e finalizat sau poate chiar a apărut, „Moartea de după moarte”?

Ultimul este aproape gata. Doamna aceasta platinată şi vioaie şi care ia toate formele apetisante ale existenţei mi-a devenit muză poate dintotdeauna şi pentru totdeauna. Ce-mi place să mă joc cu ea, s-o sâcâi, s-o gâdil, s-o înduplec, hlizându-mă, să mă mai lase un ceas, o oră, o secundă, că – chipurile! – mai am ceva important de zis. Pe naiba! Cred că-i o prostănacă dacă-şi închipuie că eu chiar mai am ceva important de spus!

Credeţi că se va rupe la un moment dat legătura cu ea (cu muza) sau e „pe viaţă”?

E atât de târziu, că nu ne vom mai desprinde unul de alta până…viaţa ne va despărţi!

 Dacă moartea e implacabilă, dacă n-avem scăpare, măcar să ne luăm libertatea de a ne juca, de a ne hârjoni cu ea”, spuneaţi într-un interviu, după ce apăruse „Meseria de a muri”, „o carte veselă, iresponsabil de voioasă despre moarte”, cum o caracterizaţi. În alt loc, povesteaţi cum a probat bunica dumneavoastră un sicriu, la 50 de ani, cum s-a aşezat în el cu mâinile pe piept şi au jelit-o cunoscuţii la o „pomană de viu” devenită repede petrecere în toată regula. Avea să moară la 87 de ani, dar întâmplarea mi-a amintit o istorioară din atelierul de tâmplărie al bunicului meu, cu un ucenic care a probat şi el un sicriu pe care tocmai îl făcuseră pentru cineva. Ucenicul a murit, două zile mai târziu, într-un accident stupid. Vă e teamă de moarte? (nu neapărat a dumneavoastră)

Nu spunea Camus (mă rog, personajul lui!) că ce contează când mori dacă tot trebuie să mori? După 50 de ani începe coborâşul, că-ţi place sau nu. Şi ce mai contează dacă prăbuşirea definitivă e la 60, 70 sau mai ştiu eu când?! Mama are aproape 80 de ani şi zilnic o sun la telefon, iar ea-mi răspunde de la tăiat de vie, de la săpat de vie, de la cărat un salcâm cu spinarea din pădure pentru iarnă. Iar eu mă prefac a o certa, dar mă bucur că nu are crize de sciatică aşa cum am eu, şi o iau de model pentru dinamica ei meritorie.

Ce vă sperie?

Nimic esenţial. Mă sperie, să zicem, supărarea pe mine a uneia din cele cinci şefe ale mele. Şefa/muza aceea fatală nu mă sperie mai deloc.

Îmi spuneţi o întâmplare care v-a pus la grea încercare? Puteţi imagina una care v-ar face să vă cunoaşteţi limitele?

Ei, aici sunt în încurcătură. O adevărată „grea încercare” nu cred c-am avut şi mă rog la Bunul Dumnezeu să nu-mi facă parte de vreuna. Sunt atât de sărac, trăiesc de pe o zi pe alta, încât dacă aş avea parte de o asemenea încercare, aş avea o singură opţiune: să mor. Aş face-o împăcat. De pildă, dacă mi s-ar dezvălui mâine că am o boală incurabilă, dar pe care aş trece-o – totuşi – cu vreo 10 000 de euro, nici nu m-aş deranja să aflu de unde aş putea procura banii ăştia. Aş procura mai curând un biberon pe care mi l-aş umple cu o tărie (palincă, votcă…) şi aş aştepta pe doamna aceea lungit în pat şi meditând la lumea ei, eventual făcând şi mici notaţii, dacă mâna-mi mai fi disponibilă.

 „O sun la 7.30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podişul Mehedinţi”.  Aţi copilărit acolo? Ce fel de copil eraţi? Ce era în jur?

Am copilărit acolo. Plimbam pe câmp o capră neagră cu coarne şi cinci oi, citind în clasa a şasea Demonii lui Dostoievski. Capra mi-a mâncat ficaţii. Pe cât de blânde şi de proaste erau oile, pe atât de drăcoasă era capra. Într-o dimineaţă când s-a răzvrătit peste poate, de nervi i-am tăiat un picior cu o seceră aruncată de la distanţă. Am plâns de mila ei vreo săptămână, apoi am mâncat, ca-n Labiş („mănânc şi plâng!”), friptură din ea. Altfel eram un copil prost, care – instruit de vecinul şi cel mai bun prieten al meu, cu patru ani mai mare – luam câte un sac de cărţi de la biblioteca din comună pe care le tocam, precum azi copiii internetul, şi dădeam seamă de ce înţelegeam sau nu lui Mihai Dobrescu, prietenul de mai sus.

Spuneaţi undeva că încă de la 16-17 ani aveaţi conştiinţa că sunteţi scriitor. Cum aţi ajuns la ea? Ce scriaţi? Ce citeaţi?

De citit, citeam nesăţios. La vârsta aia citeam ore întregi la Biblioteca Judeţeană Mehedinţi, romancieri, îndeosebi români contemporani, de la A la Z. De scris, mare lucru nu prea scriam. Dar, aveam impresia, ce impresie!, aveam convingerea că sunt scriitor. Bine că nu mă întreba nimeni, că altfel aş fi fost un preţios ridicol.

Există cărţi ale unor autori cunoscuţi de atunci, pe care le-aţi putea numi nocive? Sunt cărţi care apar astăzi despre care aţi spune, chiar dacă în alt sens, acelaşi lucru?

Nu, nocive nu! Poţi spune despre cărţi că sunt proaste au ba! Dar, cărţile nu sunt nocive. Totul e să ai discernământ, intuitiv sau analitic, la întâlnirea cu ele. Nocive nu sunt nici măcar cărţile Marchizului de Sade.

Ce a urmat după absolvire? Cum au fost acei ani, în plan personal? Care era atmosfera?

Atmosfera era tot mai irespirabilă. Publicam tot mai greu, dar scriam încă, nu înţelegeam perfect ce se întâmplă. Din 1985 până la revoluţie n-am mai putut publica nicăieri. Şi, mi-am consumat energia, citind integral Balzac şi scriind un dicţionar al personajelor lui. Dicţionar cu care nu ştiu ce să fac acum. Ba, dacă l-aş avea în versiune franceză, aş cam şti, dar mă rog…

Aţi avut legături cu Securitatea? V-au contactat?

Da, sigur că am avut legături cu doamna asta. După patru ani de stat la Iaşi (exact în perioada în care prim secretar a fost acolo tovarăşul Iliescu; paranteză în paranteză: în jurnalul meu din 1978, am găsit după revoluţie o însemnare în genul: „Se zvoneşte în târg că urmaşul lui Ceauşescu va fi primul nostru secretar!” Cine putea lansa un asemenea zvon cu 11 ani înainte de moartea comunismului, de moartea lui Ceauşescu?!) m-am întors la Severin. Revenit, deci, la Severin, scriitorul Romulus Cojocaru m-a prezentat la un festival literar lui Ilarie Hinoveanu, directorul Scrisului Românesc. Acesta m-a prezentat – la rândul lui – redactorului său de proză cu recomandarea să-i predau un volum cu povestirile din Luceafărul, Orizont, Convorbiri literare etc. Dl. redactor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!, n-a catadicsit să-l citească timp de un an, iar eu -  tânăr, inconştient şi impetuos – l-am ameninţat într-o scrisoare că-l voi reclama nu ştiu unde… Iar redactorul mi-a luat-o înainte şi m-a reclamat el la Securitate şi m-am pricopsit cu un dosar de 277 de pagini pe care mi l-am văzut la CNSAS în 2001. Au fost cinci ani de calvar. Singurii care m-au pus în gardă că am dosar – înainte de a fi luat la interogatorii – au fost poeţii Nichita Danilov şi Marian Drăghici, care au refuzat să dea informaţii „pe linie” despre mine, adică au spus corect, şi nu în scris, ce cred ei că e Doman. Că adevărul este că nu eram un opozant al regimului, de ce să mă dau erou! Dacă am fost contactat? Sigur că da. După ce m-au percheziţionat acasă, după ce m-au dus la Securitate cu toate manuscrisele, au vrut să mă racoleze. Şi când i-am refuzat a nu ştiu câta oară, m-am întâlnit la o sticlă de votcă poloneză cu „turnătorul” meu săptămânal căruia i-am mărturisit: „Dacă unul din ăştia mă mai caută, îl arunc pe fereastră de la etajul 3!” El a scris asta în informaţia de a doua zi, iar în dosar am găsit următoarea notă a ofiţerului care se ocupa de DUI: „Să înceteze încercarea de racolare. Omul e recalcitrant!”

Pregătiţi un volum, „Scriitorii şi Securitatea”, aţi stat de vorbă cu diverşi confraţi despre o relaţie care încă stârneşte polemici, controverse, după ce au avut loc, treptat, în ultimii 25 de ani, deconspirări - despre care unii spun că sunt selective sau parţiale. Credeţi că se mai poate pune o lumină a adevărului peste aceste lucruri?

Am renunţat la acest volum. Ancheta din revista Argeş este concludentă. Las punerea luminii asupra întunericului din perioada aceea în seama altora.
 Cu Ileana Roman am încercat să descoperim turnători cu pseudonim din dosarele noastre de urmărire”. Printre cei fără pseudonim au fost şi prieteni apropiaţi?

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, am în faţă o turnătorie pe care încerc s-o transcriu, deşi e şi olografă şi agramată:

„Sursa: Străjuică Petru
Primeşte: Cpt. Radu Gh.
Data: 13 dec. 1982
Dosar 3533/00143

Notă informativă

Înainte cu două zile de lansarea cărţii lui (bandă neagră; n.m. DAD; de fapt fiind vorba de chiar Ileana Roman), a avut loc o petrecere ocazională la locuinţa acesteia unde au participat: Dumitru Augustin Doman (subliniat; n. DAD), Florin (activist UTC pe linie de propagandă fost tipograf), …, profesor de istorie la muzeu şi sursa. (adică, turnătorul; n. DAD).
Pe timpul petrecerii Doman, aflându-se în stare de ebrietate a jignit mai multe persoane, a aruncat cu un pahar pe fereastră, iar în cele din urmă a plecat. Tot în casă Doman discutând cu (bandă neagră de la CNSAS; n. DAD) îi spunea că a fost vizitat de un securist şi că acum n-ar mai accepta o asemenea vizită decât cu ordinul procuraturii. Odată cu aceste afirmaţii a adus injurii la adresa securităţii….” Şi tot aşa…

Adrian Păunescu?

Dumnezeu să-l ierte! Că are pentru ce. A fost o mare canalie. Eu am fost în două rânduri una din victimele sale colaterale. Cum vine tornada şi nu te poţi opune nicicum. Am câştigat concursul de debut de la Editura Albatros în 1983. S-au dat rezultatele în toate revistele literare ale vremii. Eram trei premianţi: eu, Bedros Horasangian şi Dan Petrescu.  Dar, când cărţile noastre erau culese, pregătite pentru calandru, cu coperţile făcute, Adrian Păunescu împlinea venerabila vârstă de… 40 de ani şi a vrut să se sărbătorească. A venit cu aprobare de la Comitetul Central şi şi-a publicat un volum de poezii de 800 de pagini, peste planul editorial făcut cu un an şi mai bine înainte. A mâncat automat hârtia şi drepturile de autor (aproape un milion de lei de pe vremea aia) la 12 cărţi. Desigur, debutanţii au căzut primii. Peste un an, s-a dat un ordin de la cabinetele 1 şi 2 că nu se mai debutează decât în volume colective şi aşa am apărut, în 1985, trei prozatori într-un volum. A doua oară când m-a spulberat, a fost în septembrie 1990. Venise revoluţia, începuse revoluţia în presă. Eram angajat la Zig-zag, gazetă săptămânală condusă de Ion Cristoiu care apărea într-un tiraj între 800 000 şi un milion de exemplare. Aveam un salariu de  patru-cinci ori mai mare decât al soţiei mele profesoare. Adrian Păunescu a tras nişte sfori cu o ticăloşie ieşită din comun până l-a convins pe patron să-l dea afară pe Cristoiu şi s-a instalat el acolo. Din cei 25 de redactori, 22 am demisionat. În trei luni, AP a dus gazeta la 100 000 de exemplare şi a fost dat afară. Până la moartea sa, am scris vreo zece pamflete şi anchete despre mizeriile lui, în gazete şi pe blog. După aceea, am încetat. Nu voi mai scrie niciodată, poate doar în astfel de evocări.

Paul Goma?

Un scriitor adevărat, un om profund moral, unul care nu acceptă compromisul, chiar dacă e conştient de consecinţele grave. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut.

O întâmplare cu un scriitor, dinainte de 1989?

V-am spus deja mai multe…
Aveţi nostalgii? Vă lipseşte ceva, cineva din acei ani?
Fără să fi avut vreodată, Doamne fereşte!, convingeri comuniste (titlu de revistă în care au debutat importanţi scriitori ca Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Petru Barbu, Cristian Popescu!...), am nostalgii din vremurile acelea. Aveam un prieten minunat în cei trei ani în care am fost profesor suplinitor în secuime, în orăşelul Baraolt; Nichita Lazăr, profesor de rusă din Carcaliul Măcinului. Luam un litru de vin, ne puneam undiţele pe umăr şi plecam după-amiaza pe râul Baraolt la pescuit de cleni şi scobari. Mi-e dor de acele zile de primăvară-vară. M-am întâlnit cu el la Carcaliu, fiind eu tânăr reporter la Zig-zag şi documentându-mă în zonă despre o epidemie de holeră. Am mâncat un somn de vreo şapte-opt kilograme.  La câteva luni, am aflat întâmplător că a făcut infarct pe o stradă a Măcinului şi a murit… Mi-e dor de el.
Dacă mă uit pe Wikipedia, văd că aţi primit cinci premii pentru literatură înainte de 1989 şi numai trei după... Pot primi un răspuns chiar dacă nu formulez o întrebare?

În ce mă priveşte, Wikipedia e depăşită. Cred că am primit mai multe premii după 1989. Să încerc un efort de memorie: Premiul de Excelenţă al Direcţiei de Cultură Argeş; Premiul Filialei Piteşti a USR pentru Concetăţenii lui Urmuz; Premiul Festivalului Avangarda XXII de la Bacău pentru Argeş, cea mai bună revistă a anului; Premiul Viaţa Românească, tot pentru revistă, Premiul Convorbiri literare, tot pentru revistă; Premiul de Excelenţă al Primăriei Turnu Severin… Dar, scriitorii se împart în două categorii: cei care primesc premii şi cei care oferă. Eu fac parte îndeosebi din rândul celor care oferă, fiind eu an de an în diverse jurii şi, pe de altă parte, dând premiile revistei „Argeş”.

Cum aţi ajuns şi de ce aţi plecat – dacă aţi plecat – din presă? Cum era viaţa de redactor la Zig-zag, Expres Magazin, Evenimentul zilei? Dar Ion Cristoiu?


De ajuns, am ajuns cum au făcut-o mai toţi scriitorii tineri în 1990. Toţi voiam să fim în paralel şi scriitori, şi gazetari. La mine chiar se confundau cele două ipostaze. După ce am făcut în februarie 1990, împreună cu Marian Drăghici, o gazetă literară – Anul 2000 -, în 50 000 de exemplare, şi după ce ne-a confiscat-o peste vreo lună, împreună cu contul din bancă, cel de-al treilea partener al nostru, m-am dus la Zig-zag- ul lui Cristoiu. Când un salariu era de 2000-2500 de lei, eu primeam 8000 plus 800 reportajul, plus 3000 de lei pe săptămână să merg unde doresc şi să vin joi cu un reportaj despre ce-mi trecea prin minte. În fiecare luni la ora 17,00 mă opream la Aeroportul Băneasa şi unde găseam primul bilet de avion, acolo plecam. Joi veneam cu reportajul senzaţional (semnalat de fiecare dată cu litere de-o şchioapă pe prima pagină), îl predam, îmi încasam salariul (se dădea săptămânal) şi plecam liniştit la soţie şi copii la Curtea de Argeş. La fel au mers lucrurile şi la Expres Magazin, mai puţin salariul care se înjumătăţise deja. Am făcut parte din echipa care timp de şase luni a pregătit Evenimentul Zilei, unde am lucrat până în 1997, când a plecat Cristoiu. Aici lucrurile nu mi-au mai plăcut. Cristoiu îşi începea cariera lui de curluntrist şi de trecător dintr-o tabără în alta cu mare voioşie.  Ziarul a ajuns la tiraj de peste 700 000 de exemplare, dar era un tabloid unde trebuia să scriu doar ştiri senzaţionale şi atât. Adio libertate de mişcare. Iar, ultima dezamăgire am avut-o după ce am creat de unul singur primul cotidian din istoria Curţii de Argeş, cotidian pe care l-am dus până după numărul 1000. Eu am format ziariştii din profesoare, elevi de liceu, oameni adunaţi de pe stradă. Răsplata a fost cruntă: turnătorii la patron, procese intentate de ziariştii formaţi de mine, daune de 100 de milioane de lei de acum 10 ani… Am stat şomer vreo trei ani, cultivându-mi grădina cu legume şi scriind despre moartea noastră cea de toate zilele.

V-aţi gândit să scrieţi o carte despre acei ani?

Mă gândisem să fac o culegere de reportaje scrise în acei ani, dar să scriu o carte despre perioadă cui prodest? Am deja patru cărţi în manuscris şi nu prea mai am nici posibilităţi, dar nici chef să le public. E pe piaţă o avalanşă de cărţi de toată mâna, că te apucă un sentiment de zădărnicie să mai adaugi şi tu un titlu, două… Eu am ajuns să primesc două cărţi pe zi. Cum să te descurci cu cititul lor, nici măcar cu frunzăritul, cu răsfoitul… Mi-am propus să citesc un roman pe săptămână şi alte câteva cărţi de poezie şi proză scurtă într-o lună şi pe care să le recenzez. Dar, îmi rămân vrafuri-vrafuri doar răsfoite în momentul primirii. Plus că abandonez seara vrafurile astea pentru a mai citi/reciti şi pentru sufletul meu. Aproape că mi-e jenă să mai trimit şi eu altora propriile cărţi…

Dar să scrieţi altceva decât scrieţi? (Teatru, scenariu de film sau mai ştiu eu ce?)

Poate că aş încerca dacă mi s-ar comanda, să fie jucate, regizate etc. Altfel, nu sunt atras neapărat.

Încă urmăriţi zilnic „presa lu’ peşte”, îmi dau seama din postările de pe blog. De ce?

Să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, să fiu la curent cu ce se mai întâmplă. Dar presa asta a lu’ peşte s-a politizat, a ajuns mai partizană decât partidele. În fiecare dimineaţă la 5,00, citesc on line, un ziar dintr-o tabără, apoi pe celălalt din tabăra adversă şi tot aşa, şi mă distrez să văd cum un ziar face, de pildă, subiect de primă pagină din arestarea unui mogul de presă, trec la ziarul celui arestat şi nu aflu nici măcar o ştire de zece rânduri. Nu trebuie să am în minte tabloul acestei lumi suprarealiste, cu picioarele pe cer şi cu capul prin ierburi şi tufişuri?

Şi de ce scrieţi pe blog? Nu mă refer la rândurile de jurnal online ori la cele în care vorbiţi despre o carte, ci la comentarii despre oameni politici, de exemplu. E o igienă, dar nu e şi o irosire? „Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri, de nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase”, spuneaţi cândva. Sunteţi, deci, aşteptat...

Mă descarc, mă defulez. Pe moment, chiar cred că pun întrucâtva lucrurile la punct cu micile mele pamflete. Vax! Măcar le dau de comentat unor prieteni sau cunoscuţi sau multor necunoscuţi.

 „Nu sunt un scriitor de cursă lungă, precum romancierii adevăraţi. Îi admir pe aceşti salahori ai scrisului”. Dar dacă v-aţi gândi la un mare roman, despre ce ar fi?

Păi, ar fi o trilogie de vreo 1200 de pagini despre nimic, mă rog, despre Nimic, despre Marele Nimic, despre Nimicul Absolut. Un fel de istorie a Nimicului, de la Moise până la Iisus şi până-n zilele noastre. Aş ambiţiona cel mai mare roman istoric, social, livresc, un roman cu adevărat de Premiul Nobel. Dar, n-am motivaţie, plus că mi-e o lene de mă doare!

 „Marele roman are, de obicei, şi mari dimensiuni”, spunea Llosa. Subscrieţi?

E adevărat, nu asta zic eu mai sus!?

De ce Ivan Bunin?

Aşa s-a întâmplat, să fie el scriitorul meu de suflet. Nu e de valoarea lui Dostoievski, nici de cea a lui Tolstoi, pe care l-a vizitat la Iasnaia Poliana şi de ideile căruia era pătruns. Poate că în viaţă se leagă oamenii prin nişte lanţuri nevăzute. Bunin a trăit modest, îşi lucra grădina într-un sătuc din Franţa chiar în momentul când primea telegrama de la Academia Suedeză că este laureat Nobel. Poştaşul nu-l cunoştea. Sunt şi eu un necunoscut la Curtea de Argeş. Mă rog, sunt cunoscut nu ca scriitorul DAD, ci ca…soţul Valentinei. Iar Bunin a murit în 1953, exact când mă năşteam eu…

Canalia cu geniu sau scriitorul mai puţin talentat, dar onest?

Există şi, şi. Celine a fost un trădător de ţară, dar un mare scriitor, la noi Eugen Barbu a fost canalie, dar prozator de forţă… De netalentaţi oneşti e lumea literară plină. Prefer categoria de mijloc: genii cu caracter.


Aveţi regrete? („Ei, dacă aprofundam eu greaca veche...”)

Sunt prea bătrân să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aş putea repara.

La ce lucraţi în momentul de faţă? Ce plănuiţi a mai scrie sau a mai publica?

Sunt în situaţia că nu lucrez la cărţi, dar ele se scriu singur. Am în calculator o carte de tablete intitulată Republica lui Caragiale, pornită de la ideea că România nu există, ea este o republică pusă la cale de Nenea Iancu la o halbă de bere la Gambrinus. Am o antologie de proză scurtă de 500 de pagini solicitată de Editura Tipo Moldova. Am, de asemenea, un pseudojurnal Akaki Akakievici 2010. Raport de activitate de redactor-şef. În sfârşit, am terminat volumul al II-lea din Cititorul de roman, vreo sută de cronici la romane din anii 2000. Şi, încă, Moartea de după moarte, pe care am publicat-o fragmentar în ultimele luni în reviste din toată ţara. Dar, nu mă grăbesc să public niciuna din aceste cărţi. Nu am nici posibilităţi certe de a le publica şi nici nu mai identific bine publicul ţintă căruia să-i trimit aceste cărţi.

Un vis literar pe care vi l-aţi dori împlinit? Şi unul din afara literaturii?
Literar/neliterar, visul meu e să fiu un pensionar bogat (hm!) şi să am un loc al meu într-un colţ de cafenea din cartier, unde să-mi mut biroul între 10,00 dimineaţa şi 18,00, să am o carte la mine de citit, şi un laptop la care să citesc presa, să scriu, în timp ce o fată blondă cu picioare lungi şi fustă scurtă să-mi umplă mereu paharul cu whisky, cu gheaţă şi să-mi aducă gustări din când în când. Şi acolo să mă caute şi să mă găsească – între orele 10,00 şi 18,00 – doamna aceea platinată, dacă se poate cât mai târziu, în cazul în care nu mă uită. Ei, dar nu mă uită drăguţa, oricât m-aş iluziona eu, nu mă uită...

duminică, 8 iunie 2014

Rusalii la Tecuci Kalinderu

Am însoţit pe nişte prieteni la Tecuci Kalinderu, sat din Teleorman. Am oprit maşina direct la cimitir, unde mai bine de o mie de oameni (din sat, dar şi rude venite de la Roşiori de Vede, Alexandria, Bucureşti), strânşi la mormintele rudelor lor, dădeau pachete cu mâncare la săraci, dar şi schimbau ei între ei. Un obicei de care nu ştiam nimic până acum. Străchini şi castroane pline cu mezeluri, brânzeturi, cozonac, colivă, dulciuri, linguri de lemn alb, cireşe şi căpşuni şi le dădeau de pomană unii altora. Mi-a spus cineva că e singura oară în an, de Rusalii, când lumea se strânge voioasă la cimitir, nu pentru a-şi plânge morţii, ci pentru bucuria de a dărui unii altora pomană din pomană, cu care să construiască Raiul. Mi-a adus aminte de zisele Sfântului Apostol Pavel: "Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună". Dacă te uitai peste cuprinsul cimitirului de la Tecuci Kalinderu, vedeai că toţi dăruiau cu voie bună. Pe cruci şi pe morminte erau aşezate crenguţe înfrunzite de nuc, usturoi verde, pelin şi flori.

luni, 2 iunie 2014

Un interviu

În nr. 3-4/2014 al revistei Pro Saeculum, a apărut următorul interviu despre revista Argeş:




Stimate domnule Dumitru Augustin Doman, cum se face că, sub „pălăria” Centrului Cultural Piteşti, încap trei publicaţii? E loc sub soarele piteştean pentru toată lumea?
- Graţie unor edili cu deschidere spre cultură, da, ne aflăm în situaţia aceasta fericită de a avea trei publicaţii: una de cultură, una literară şi una de istorie, sub acoperişul aceluiaşi Centru Cultural al Consiliului Local Piteşti.  


 Să facem puţină istorie: în ianuarie 1966 a apărut primul şi unicul număr al „revistei de cultură” „Meşterul Manole”. Peste cinci luni, adică în iunie 1966, apare revista „Argeş”, concepută drept ,,Revistă politică, socială, culturală”, iar „Meşterul Manole” rămâne numele suplimentului literar. De-a lungul acestei istorii care se apropie de jumătate de secol, se pot delimita etape, contradicţii, schimbări de direcţie? Personalităţi tutelare?
- Despre contradicţii explicite nu poate fi vorba. De etape şi schimbări de direcţii, da! Existând totuşi şi o continuitate, că o nouă conducere nu făcea tabula rasa! Titulari de rubrici, personalităţi marcante ale momentului rămâneau de la o serie la alta, înscriindu-se din mers în noul proiect. Fiecare redactor-şef, fiecare echipă a venit cu program propriu, istoria de aproape 50 de ani a revistei a cunoscut mai multe mărci „Argeş”, în funcţie de personalitatea fiecărui şef de redacţie,  nici nu se putea altfel. Pentru că Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae Oprea, Jean Dumitraşcu nu au nici pe departe aceleaşi concepţii despre literatură în general, despre un program de publicaţie culturală, în special. Poate doar cultivarea unor mari valori ale perioadei respective: de la Tudor Arghezi în prima serie, la generaţia ’60  în frunte cu Nichita Stănescu, Florin Mugur şi Fănuş Neagu, în seria Tomozei, la lărgirea aceleiaşi generaţii şi apariţia promoţiei ’70, în longeviva serie Sergiu I. Nicolaescu, la numele „revoluţionare” din primele luni ale lui 1990 în seria Nicolae Oprea, la clasicii sămănătorişti şi trăirişti din a doua serie Mihail Diaconescu, până la clasicii în viaţă din toate generaţiile în timpul lui Jean Dumitraşcu şi până la încercarea de „unificare” a generaţiilor ’80 şi 2000, unificare fiind un mod de a spune, puntea aceasta arătând mai curând diferenţele decât asemănările dintre ele, în seria actuală. 


Cât de comodă este – la colectivul redacţional mă refer – postura de continuatori ai unor personalităţi de talia lui Şerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Emil Condurachi, Mihail Diaconescu, Cezar Ivănescu, a „tripletei de aur” – Mugur-Cerna-Tomozei?
- Nu ne punem această problemă, a comodităţii/incomodităţii în poziţia de urmaşi. Dacă ne-am pune-o, am sta inhibaţi în genunchi, ca la biserică, de dimineaţa până seara şi n-am trimite lunar revista în ţară, pe site şi în plicuri şi pe tarabe. Noi nu concurăm cu înaintemergătorii noştri, nici nu-i copiem în literă şi în… cuget şi simţiri, noi încercăm să facem o revistă culturală a mileniului trei, concurând cumva, prin mers propriu, cu cele peste o sută de surate ale noastre din ţară, inclusiv cu „Pro Saeculum”.



De care dintre înaintaşi vă simţiţi – dvs. personal – mai apropiat? De ce?
- Întrebarea e incitantă, dar şi puţin subversivă. Dacă v-aş spune că de unul sau de altul, s-ar nărui precedentul răspuns. Am preluat câte ceva din toţi înaintaşii, cu unii mă consult săptămânal şi acum, în redacţie sau la o cafea, pe alţii îi „consult” în colecţie. „Argeş” n-are, desigur, istoria „Familiei” sau „Convorbirilor literare”, de pildă, dar sunt convins că Ioan Moldovan şi Cassian Maria Spiridon se simt prin câte ceva apropiaţi de Iosif Vulcan, respectiv de Titu Maiorescu şi de urmaşii lor, altfel urmându-şi proiectele proprii.   


Nu ducem lipsă de reviste culturale! Cum aţi defini personalitatea revistei pe care o conduceţi? Care-i sunt punctele forte, ce o diferenţiază de alte periodice din bogatul peisaj publicistic?
-         Mă rog, nu am atât orgoliu să mă laud cu „punctele forte”. În schimb, în ceea ce priveşte personalitatea proprie a revistei noastre, parcă m-aş încumeta întrucâtva, având în vedere profilul rubricii dvs. Intenţionăm să facem o revistă naţională cu un profil cât mai pronunţat, şi prin originalitate, dar şi prin valoare. O revistă culturală/literară, chiar lunară, că săptămânale nu mai ştiu decât două, trebuie să fie de actualitate. Nu trebuie să te uiţi neapărat pe frontispiciu ca să ştii când a apărut. Ea trebuie să dea seamă de viaţa literară, de apariţiile editoriale ale momentului, dimpreună cu eseurile şi studiile despre literatura română dintotdeauna şi dacă se poate – şi se poate! – despre actualitatea literaturii din diaspora şi a literaturii europene şi internaţionale. Pe urmă, redacţia fiind formată în special din optzecişti, sigur că predomină colaboratorii acestei generaţii, dar nu sectar, ci făcând legătura cu marii şaizecişti (vd. rubrica prodigioasă a dlui Gheorghe Grigurcu), pe de o parte, şi cu douămiiştii, pe de alta (vd. pagina Generaţia poetică 2000). Dar, proiectul „Argeş” se vrea şi un „proiect cu proiecte”. Multe cărţi, o mică bibliotecă s-a născut din rubricile din revistă. Recent, cronicarul nostru „întârziat” Nicolae Oprea şi-a publicat la Tracus Arte un volum de critice din cronicile din revistă. Singura sinteză a filosofiei lui Mihai Şora, scrisă de Leonid Dragomir, a fost publicată iniţial în rubrica sa din revistă. Mircea Bârsilă are programat deja un volum despre poeţii generaţiei ’80, după rubrica din „Argeş”. Poetul, prozatorul, eseistul, universitarul  Ioan Lascu scrie de ani deja, în revista noastră, un volum despre vârfurile optzecismului. Eu însumi am scris în serial volumul de interviuri, apărut ulterior la Tracus Arte, Generaţia ’80 văzută din interior. Şi tot aşa, volumul de cronici Cititorul de roman. Clasicistul Petru Pistol, numit de Petru Creţia cel mai bun profesor de greacă veche dintre studenţii săi, a publicat un volum de studii clasice din rubrica sa din „Argeş”. Un volum de studii despre Mircea Eliade a apărut din rubrica lui Mircea Handoca, precum şi un volum de interviuri cu eliadişti din toată lumea al regretatului Gabriel Stănescu. Ştefan Ion Ghilimescu şi-a strâns în volumul Vederi şi atitudini critice eseurile din rubrica sa de aici. Mihai Barbu, doctor în Litere, a publicat un volum de reportaj literar minunat din serialul din „Argeş”. Proiect după proiect!
             Avem colaborator permanent pe Leo Butnaru de la Chişinău, care traduce din avangarda rusă, şi tot din Basarabia culturală o publicăm pe tânăra eseistă Nina Corcinschi. Apoi, avem corespondent permanent la Paris, eseistul Dan Burcea, care  ne ţine la curent cu actualitatea culturală a Franţei, în eseuri, reportaje şi interviuri cu mari personalităţi. Acum doi ani, am fost singura revistă din România care am dat seamă despre toate nominalizările la premiile romanului francez.
             Mai avem o atitudine: nu ne însuşim războaie care nu sunt ale noastre. Există autori, eseişti, publicişti care poartă campanii împotriva unor personalităţi, unor grupuri, unor instituţii culturale, prin toate gazetele literare şi nu numai, şi ne trimit şi nouă textele ori înainte, ori după ce le-au mai publicat. Dacă războaiele respective nu sunt şi ale noastre, nu ni le însuşim şi le refuzăm cu toată sfiala şi cu toată deferenţa.
             Dar, personalitatea revistei este dată şi de numele care au primit în decursul ultimului deceniu premiul anual al redacţiei noastre, de la Mihai Şora şi Mircea Handoca, până la Adrian Alui Gheorghe, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, D. R. Popescu şi Ileana Mălăncioiu, de la Horia Bădescu, Magda Ursache şi Radu Cârneci până la Marian Drăghici şi George Vulturescu, de la Nichita Danilov şi Al. Cistelecan până la Varujan Vosganian…Numai şi pentru faptul că cei de mai sus au acceptat să publice la noi şi să vină la Piteşti să ridice premiile şi un pahar cu noi ne face „aroganţi”.

Şi, că veni vorba de presa literară, ce are ea bun şi ce are mai puţin bun? Dar, mai ales, ce viitor are?
E atât de divers, de bogat, de colorat peisajul revuistic românesc, că-n el găseşti de toate. Bine e că cele peste 100 de reviste apar, cum pot şi ele, pe întreg cuprinsul ţării şi dau – fiecare după puteri – seamă de nivelul literaturii actuale; şi asta, în pofida faptului că mereu li se cântă prohodul, că e criză, că vor dispărea etc. E bine că rezistă şi încă în oraşe mai mari sau mai mici. În privinţa revistelor, ca şi a colocviilor şi simpozioanelor şi festivalurilor organizate de acestea, soarele nu mai răsare de la Bucureşti. Ca-n sfera lui Pascal, în privinţa revistelor, centrul e peste tot şi marginile nicăieri.
E bine că multe dintre ele nu sunt simple adunături de texte, ci au programe editoriale proprii, cu colaboratori valoroşi.
Mai puţin bine este că multe nu sunt de actualitate. Dacă nu te uiţi pe frontispiciu şi nu vezi luna şi anul, îţi poţi închipui că numărul respectiv e din 1980, 1997 sau 2003… Pe urmă, sunt reviste care (re)publică texte apărute deja în cărţi, sau apărute în încă două-trei reviste. Noi refuzăm aceste texte, chiar şi când vin din partea unor scriitori de valoare. N-am mai avea proiectul propriu, dacă am accepta să ne …omogenizăm cu texte uzate prin încă două-trei publicaţii plus că nu sunt comandate de noi şi nu sunt pe linia proiectului nostru. La „mai puţin bun” marcăm şi faptul că unele gazete au un aer de deja vu, sunt manieriste, vezi un număr nou-nouţ, acum ieşit din tipar şi ţi se pare că l-ai mai citit.
În privinţa viitorului, n-aş fi sceptic. Dacă în vremurile astea de criză (economică, financiară, morală) rezistă peste 100 de gazete literare, ele nu vor dispărea nici în anii următori. Vor supravieţui în regim de nişă, dar vor supravieţui, şi nu e deloc rău. Barometrul literaturii la zi îl reprezintă totuşi revistele literare. Dacă revistă nu e, literatură nu e.