vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu


 
      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.

       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.

       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.
      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.
       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.
      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”
      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).

miercuri, 22 octombrie 2014

Ţăranul filosof

      Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:

       "Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."

Nefericirea peste frumoasa toamnă

         E o toamnă de aur de 24 de karate afară. Dar, peste toamna asta frumoasă plutește nefericirea ca un nor de fluturi negri, somnoroși și lehămițiți. De ce?
         Păi, pentru că din 14 candidați la Președinție n-ai ce alege. Toți, dincolo de discursurile lor găunoase, transmit în fond un același mesaj: că - odată ajunși la Cotroceni - vor închide țara ca pe-o tarabă de gogoși de la marginea piețe de cartier când nimeni nu mai mănâncă pufoasele produse. Oricine va ajunge la Cotroceni, va da stingerea!
         Noapte bună!

duminică, 19 octombrie 2014

Caragiale, la Orşova, 2014. O floare pierdută



         Orşova este un minunat orăşel aşezat pe terase- la vărsarea Cernei în Dunăre, acolo formându-se un frumos golf, numit al Cernei. Acolo am prieteni şi acolo am fost în tinereţe profesor suplinitor la Liceul din oraş. Îl văd în fiecare an, beau bere pe vreo terasă, mă plimb prin parcul-insulă, vizitez Mănăstirea Sfânta Ana, ctitorie a lui Pamfil Şeicaru care chiar îşi doarme somnul de veci acolo.
         Ei, dar politicienii locali de acolo nu dorm neam. Acolo se lucrează continuu, se lucrează unii pe alţii.
         Constantin Popescu, şeful PSD Orşova, un fel de Costică Popescu caragialean, este urmărit de DNA pentru că a mituit-o pe procuroarea şefă de pe lângă Judecătoria oraşului cu 225 răsaduri de flori.
         Dar, nu asta trimite la Caragiale, cât faptul că, la un moment dat, aceasta i-a cerut flori şi pentru şefa ei de la Parchetul Judeţean Mehedinţi. Iar doamnele de la spaţii verzi au încurcat pe cele două procuroare, ducând florile şefei Parchetului Judeţean la şefa Parchetului local. Până la urmă, şeful PSD ajunge la un compromis, le împarte florile amândurora, după cum reiese din înregistrările DNA:
“Constantin Popescu: Păi nu la ea, mă, le ducem,  nu ei, la prima procuroare de la judeţ. Doamnă: Nu la SÎRBOAICA?
Constantin Popescu: Nu, domne, nu.
Doamnă: Aoleu...noi aşa făcusem, că ziceam pe unde stă, pe aia cum o cheamă?
Constantin Popescu: Ă...zii...SCÎNTEIE...
Doamnă: A, la SCÎNTEIE şi să o întreb pe asta unde stă?
Constantin Popescu: Am mai trimis, am mai trimis noi, stă lângă Carrefour, acolo faţă în faţă cu...
Doamnă: Lângă Carrefour?
Constantin Popescu: Da faţă în faţă cu Lukoil-ul...ştii, am mai trimis noi pe Rodica cu fetele la ea.
Doamnă: Eu ştiu, dar eu ştiam de Sîrboaica, că noi la ea am mai fost de i-am făcut curtea.
Constantin Popescu: Păi na, nu ştiu, îi spui că avem două lăzi...
Doamnă: Pe la muzeu...
Constantin Popescu: La muzeu... te duci la ea şi îi spui să îşi oprească şi ea ce vrea de acolo şi să-i dea şi ăleia cât rămâne să împartă amândouă, le f… în gură pe amândouă".

Căldură mare, monşer! Dar noi cu cine votăm? Hâc!

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Cerere către domnul Viorel Hrebenciuc. Vreau un mic trafic de influenţă

        Domnule deputat Viorel Hrebenciuc,
cum tocmai am aflat că sunteţi specialist în retrocedări de păduri, vreau să vă prezint situaţia familiei mele în această privinţă. Noi am moştenit o bucată de pădure de 1250 metri pătraţi, adică de o mie două sute cincizeci, nu mai mare deci decât livingul casei dvs. În acest sens, că am moştenit pădurea asta, am primit în 2005 o adeverinţă de la Primăria Curtea de Argeş cu care ne-am dus la Ocolul Silvic să ne pună în posesie. Au trecut, iată, nouă ani şi nimic!
        Domnule deputat, n-aţi vrea - în schimbul unei cote parte, desigur - să-l sunaţi pe colegul dvs. de partid şi de parlament Ilie Sârbu şi să-i sugeraţi să-l calce pe cap pe şeful Ocolului Silvic din Curtea de Argeş? Nu tare, nu ca pentru 43 000 de hectare, ci doar puţin aşa, ca pentru 1250 de metri pătraţi!
        Vă doresc o zi bună, oriunde vă aflaţi!

miercuri, 15 octombrie 2014

Ion Cristoiu: "Tse frumoasă e!"

        Să ne mai uităm prin ograda asta supraaglomerată a candidaților la Președinție.
        Astăzi, să ne uităm într-o grădină, lâng-o tulpină, unde e floarea blondă Elena Udrea. Și ce-mi face ea. Strigă ca din gură de șarpe că Victor Ponta să se deconspire, să-și dea demisia din fruntea guvernului și să se retragă din cursă. Și gura păcătoasei adevăr grăiește: Ponta este un zero. Eu sunt  mai bună de 100 de ori decât el! Acum, eu la matematică sunt praf. Dar atâta îmulțire știu și eu: 100x0!
       Am înțeles perfect strategia de campanie a doamnei, susținută de bărbatul politic al vieții ei, Traian Băsescu. Trebuie eliminați cumva din cursă Ponta și Iohannis, apoi ceilalți, pentru a-și netezi drumul blonda spre Cotroceni. Dăjaba! ar zice țiganul din mahala. Și dacă vor fi eliminați 13 contracandidați, doamna nu va fi aleasă. Ca fin analist de talie mondială ce sunt, pot și explica de ce. Femeile din România n-o vor vota pentru că umblă pe ogoare, pe câmpii și prin sate și orașe cu tocuri cui și cu genți de valoarea unor case. Bărbații români n-o vor vota pentru că sunt, în general, scuze!, misogini. Segmentul de electorat care-o va vota este destul de redus: bărbații de peste 60 de ani, colegii de generație ai lui Ion Cristoiu care o privește pierdut și exclamă: Tse frumoasă e!

marți, 14 octombrie 2014

Ziua care nu există

       Ziua de 14 octombrie 1582 n-a existat pur şi simplu în Italia, Polonia, Spania şi Portugalia. Cum aşa? N-a existat din motive de trecere a acestor ţări la calendarul gregorian.
       Ei, dacă am putea alege o zi care să nu existe!... De pildă, ziua de duminică, 2 noiembrie 2014. Să ne culcăm sâmbătă seara şi să ne trezim luni dimineaţa! Liniştiţi, cu chef de muncă, fără scandal la televizor... E-hei! De ce n-am avea şi noi dreptul să avem o zi lipsă cu care să intrăm în istorie?

luni, 13 octombrie 2014

Vasile Petre Fati ar fi împlinit astăzi 70 de ani

         Vasile Petre Fati a fost un poet excelent, un om minunat, un conviv fermecător. Îl întâlneam la Casa Scriitorilor şi stăteam - împreună şi cu Marian Drăghici - ore întregi la o sticlă de vin. Era un regal să stai cu el la vin. Îţi recita versuri, comenta avizat, dar şi generos, poeţii contemporani, nu era niciodată agresiv. S-a stins în 1996. Este, pe nedrept, uitat. Doar Marian Drăghici i-a mai acordat spaţiu în "Viaţa Românească". Astăzi ar fi împlinit 70 de ani. Reproduc mai jos un poem de-al său, poate că nu unul dintre cele mai valoroase ale sale, dar unul care-l reprezintă pe deplin.

Corpuri libere
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Munţii pe care i-am văzut într-o dimineaţă de iarnă
Erau asemeni unui om sărac.
Mi-a fost milă de ei şi le-am dat să mănânce
Şi apă le-am dat, ca să bea.
Cu basca şi cu bocancii de munte
Păream un poet care se mulţumeşte cu furnici
Şi cu o partidă de şah, la ora prânzului.
Când seara s-a lăsat am plecat cu primul tren
Şi ca să beau ceva am coborât, mai apoi.
Era o haltă ca oricare alta,
Cu o bancă de lemn la intrare.
M-am gândit că oricine poate să vină aici
Ca să-i dau viaţa mea, de tot,
Ca pe un bănuţ cu care nu ai ce face.
Şi pentru că nu a venit nimeni în micul orăşel de munte
Ca să-mi ceară lucrul acela de nimic
De care eu nu mai aveam nevoie,
Am băut, am mâncat, m-am înveselit.
Cu lacrimi în ochi mi-am privit viaţa,
Ca pe un bănuţ,
De care ai nevoie pe un drum de seară.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

În campania electorală, vinerea se face autostrada Piteşti-Sibiu



       La 9 octombrie 2011, adică exact acum trei ani, scriam pe acest blog, postare preluată de alte saituri şi de nişte ziare locale, tableta de mai jos. În trei ani nu s-a schimbat nimic. În funcţie de conjunctură, autostrada asta se face sau nu. Dan Şova - în scurtul său mandat - a şi "făcut-o" de două ori, iar de două ori a trimis-o prin Bucureşti-Braşov-Sibiu. Săptămâna trecută, şi ministrul Ioan Rus a declarat că nu se va face. Alaltăieri, a mers la Uzinele Dacia de la Mioveni şi a înmuiat-o: se face în două etape - prima, ca drum expres, apoi...Dumnezeu cu mila. Astăzi, premierul a fost şi el la Mioveni. Promisiune certă (că doar e campanie!): autostrada este prinsă în planul de autostrăzi care va apărea până la sfârşitul anului. Nimic nou faţă de 2011, când scriam:

                             Vinerea, autostrada trece prin Curtea de Argeş

      Vineri, doamna ministru Anca Boagiu de la Transporturi a anunţat iar că va intra în lucru curând, săptăluna viitoare, autostrada Piteşti – Sibiu cu trecere prin Curtea de Argeş. De fapt asta se întâmplă vinerea după-amiază periodic, o dată la 37 de săptămâni.
       Lunea, ministresa anunţă că Uniunea Europeană ne dă fonduri pentru autostrada Piteşti – Burkina Faso care nu trece prin Curtea de Argeş. În schimb, marţi în nici un proiect nu există autostrada Piteşti – Sibiu – Nădlac. Miercuri, fiind zi de post, se face altă autostradă, să se bucure şi gălăţenii: Bucureşti – Leningrad, cu trecere prin Galaţi şi Brăila. Joi, miniştrii de la Cultură, Agricultură şi Pomicultură anunţă proiecte cu autostrăzi pe tot cuprinsul ţării şi oamenii se bucură în devălmăşie, de bucurie bând palincă cei de la Siliştea Gumeşti, ţuică de Zalău cei de la Râmnicu Vâlcea, vin de Cotnari timişorenii şi bere de Crevedia cei din Ţara Moţilor, cei de la Curtea de Argeş bând apă plată cu lămâie în aşteptarea veştilor de a doua zi. Noroc că vine vinerea din nou şi, pe seară, când primarul de la Curtea de Argeş începe să se hotărască la ce partid va trece săptămâna viitoare, apare şi senatorul PDL Mircea Andrei care aduce o hartă, o pune în sala în şedinţe a Primăriei şi arată cu băţul cum autostrada a fost din nou şi încă o dată cârmită prin oraşul lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare şi-a altor domni Basarabi (oraşul natal al preşedintelui Băsescu). Sâmbătă deschizi radioul şi afli că prin oraşele Piteşti, Curtea de Argeş şi Sibiu nu va trece niciodată nicio autostradă. Iar duminică, de la Dumnezeu în jos, toată lumea, inclusiv doamna ministru Anca Boagiu, se odihneşte. Nimeni nu construieşte autostrăzi, nici măcar Bechtel.
       Săptămâna viitoare iar se construiesc autostrăzi, care se intersectează unele cu altele pe tot cuprinsul ţării. Vineri pe seară, când DNA arestează mari infractori, atunci şi numai atunci miniştrii, senatorii, primarii trădători, regii ţiganilor şi premierul anunţă din nou că autostrada trece din nou prin Curtea de Argeş, oraşul lui Urmuz. Propun ca vinerea să fie declarată ziua naţională a Curţii de Argeş, o dată pe săptămână, când trece autostrada prin oraşul Basarabilor cum o dată pe an trecea trenul regal prin Mizil.

vineri, 10 octombrie 2014

Viaţă frumoasă - o povestire amară!

         Astăzi este ziua lui Ivan Bunin: 10 octombrie 1870.
         Recitesc poate cea mai amară povestire a lui, narată la persoana întâi: o viaţă chinuită apărută sub un titlu oximoronic - Viaţă frumoasă.
         Şi ce final de...viaţă frumoasă!:

        "- Soarta m-a făcut beteag, Nastia, şi apucat din fire: ba sunt vesel, nici eu nu ştiu de ce, ca înaintea unei nenorociri, ba mă apucă urâtul, mai cu seamă vara, când e arşiţă şi praf - de-mi vine să-mi fac seama! Uite, am să mor, o să mă îngroape în ţintirimul Ciorno-Slobodskoe, şi pe mormântul meu praful ăsta o să zboare peste gard o veşnicie!
       - Ce să vă necăjiţi pentru asta, Nikanor Matveici, că doar, dacă murim, nu mai simţim nimic.
       - N-are a face, zicea el, că n-o să simţim nimic atunci; nenorocirea e că acuma, cât trăim aici, ne gândim la asta...
       E adevărat, era o plictiseală la noi în casă, la Samobvalovi, după-amiază, când toată lumea îşi făcea somnul, iar vântul aducea nori de praf! Iar ologul Nikanor Matveici şi-a curmat zilele, tot pe o arşiţă cumplită, într-un ceas de linişte adâncă..."    






  
    
 

Horror

       Ştire: Andreea Esca (cea din manualele de istorie!) joacă într-un film horror de la Hollywood.
       Cu tot respectul, cred că nu i se potriveşte. Făcea mai bine să renunţe în favoarea Monicăi Macovei.

joi, 9 octombrie 2014

Aniversare - 113

         Astăzi, România sărbătoreşte 113 ani de când aşteaptă un premiu Nobel şi care nu mai vine.
         Într-o postare de ieri pe facebook, premierul Victor Ponta îi transmitea urări de succes lui Mircea Cărtărescu pentru astăzi. Că-i răspundea politicos sau cu "dezgust" sau nu-i răspundea deloc, Cărtărescu n-avea nici o şansă. Cu un singur roman scris inginereşte, cu hărnicie zilnică, dar fără pic de talent nativ, nu poţi pretinde Premiul Nobel. Mario Vargas Llosa, de pildă, l-a luat după o aşteptare îndelungată şi are o operă romanescă extraordinară. Ceea ce nu e cazul ultrapromovatului nostru. Mă aşteptam să i se facă dreptate albanezului Ismail Kadare care e nominalizat de vreo două decenii. Pe francezul Patrick Modiano recunosc că nu l-am citit...
       Premierul Ponta se aştepta la "încă un Nobel pentru România". Dar, oricum am întoarce-o, România încă n-are nici un Nobel. Hertha Muller l-a luat pentru Germania şi nici nu vrea să audă de România decât ca de un spaţiu unde a fost terorizată de Securitate. Stefan Hell, cel născut în judeţul Arad, declară limpede că cea mai mare uşurare a vieţii lui a fost plecarea din România la 15 ani şi că e german, cum a fost şi în România de altfel. Şi apoi, că suntem patrioţi sau naţionalişti, trebuie să recunoaştem că la 0,0... la sută din PIB cât îi e alocat cercetării ştiinţifice în România, în fiecare an, Hell n-ar fi luat Nobelul nici în o mie de ani.
      În concluzie, să aniversăm în fiecare octombrie un an în plus la obsesia Nobelului.

miercuri, 8 octombrie 2014

Client politic

          Clasa întâi de la Școala "Dumitru Popescu Dumnezeu" din cartierul Ion Dodu cel Bălan.
          Învățătoarea:
          - Candid, ce vrei să te faci tu când te vei fi mare?
          - Când o să fiu mare, eu vreau să mă fac client politic!
          - De ce?
          - Păi, sâmbătă am fost la bunica la țară. Și pe drum erau niște mașinării mari şi galbene și frumoase care reparau drumul cu asfalt. Iar mașina noastră sărea în sus, de ajungeam cu capu-n cer. A fost o distracție!... Și tata a zis: "Drum făcut de un client politic!"... Eu vreau să fiu client politic.

marți, 7 octombrie 2014

Drumul parlamentarilor către închisoare continuă

Continui să înregistrez la zi pe cei care fac drumul firesc dinspre Parlament spre puşcăriile patriei. Astăzi s-a adăugat un nume

 * Luni, 6 ianuarie 2014, Boboteaza: Adrian Năstase, fost premier, fost deputat PSD condamnat la patru ani cu executare; 

* Marţi, 7 ianuarie 2014, Sf. Ioan Botezătorul: Gheorghe Coman, deputat PC, arestat pentru 29 de zile;

* Marţi, 21 ianuarie 2014, Sorin Pandele, fost deputat PDL, condamnat la cinci ani cu executare;

* Joi, 30 ianuarie 2014, Relu Fenechiu, deputat PNL, fost ministru al Transporturilor, condamnat la cinci ani cu executare;

* Marţi, 4 martie 2014, fostul senator şi vicepremier George Copos, condamnat la trei ani şi patru luni cu executare;

* Marţi, 4 martie 2014, Gigi Neţoiu, deputat PPDD, condamnat la trei ani şi opt luni cu executare.

* Luni, 28 aprilie 2014, deputatul PC Gheorghe Coman este condamnat la un an de închisoare cu executare pentru trafic de influenţă şi primire de foloase necuvenite.

* Vineri, 8 august 2014, Dan Voiculescu, senator PC de două ori, condamnat la 10 ani cu executare pentru spălare de bani.

* Marţi, 7 octombrie 2014, senatorul PNL Sorin Roşca Stănescu, condamnat la 2 ani şi 4 luni cu executare pentru privatizarea ROMPETROL.

Acesta este deocamdată lotul de până la 7 octombrie 2014. Vom reveni, desigur, căci cuvântul din poveste înainte mult mai este.

Edgar Allan Poe

       Astăzi se împlinesc 165 de ani de la moartea niciodată elucidată a marelui scriitor american Edgar Allan Poe. Cum l-am putea omagia mai bine decât reproducând capodopera lui poetică, într-o traducere mai puțin cunoscută, altfel minunată, traducere pe care am publicat-o în premieră în revista Argeș cu câțiva ani în urmă.

Corbul

de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea



Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten,  zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.

O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.

Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet;  şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!

Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!

Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!

Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre uşă pluti în zbor –
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!

Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.

M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru  să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.

Aşa  pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă  vreun stăpân, pe care,  cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.

Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.

Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi  fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc,  sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în  ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.

- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în Ţara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.

Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat  sufletul meu  de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilo

luni, 6 octombrie 2014

Nu te pune cu toponimia românească!

         În zi de toamnă însorită, argiepiscopul se plimbă pe munți, inspectând mănăstirile și schiturile cele mai izolate de lume. La un moment dat ajunge într-o poiană unde vreo trei muncitori cioplesc lemne după ce le taie cu drujba. Dau din secure, dar și din gură, ca tot românul harnic și gureș.
        Deasupra lor, între doi brazi, e atârnată o scândură mare de stejar pe care sunt încrustate de vreun meșter iscusit cvuvintele CRACII DOAMNEI! Arhiepiscopul oprește mașina, coboară și-i mustră pe muncitori: - Ce e nerușinarea asta? Să dați jos imediat scândura!
        Muncitorii abia reușesc să se cațere în cei doi brazi și să dea jos din lanțuri scândura măscăricioasă.
        Ajuns la schit, arhiepiscopul povestește starețului întâmplarea. Iar călugărul îl lămurește pe ierarh:
        - Înalt Prea Sfințite, nu e nici o măscare. Acolo Râul Doamnei se bifurcă și locul așa se numește: Cracii Doamnei.
         La întoarcere, arhiepiscopul oprește iar mașina. Muncitorii dau în continuare cu securea, cu drujba și cu clanța, trăgând și câte o gură de bere dintr-un pet de doi litri.
         - Puneți scândura la locul ei! le zice el truditorilor în lemn. Aceștia se uită nedumeriți la omul Domnului, apoi se execută, nemaiînțelegând nimic.
         "Să nu ne punem cu toponimia românească!" își zice episcopul în barba mare și albă.

duminică, 5 octombrie 2014

Ştiinţific, Iisus n-a existat

         În sfârşit, după 2000 de ani, a apărut cercetătorul ştiinţific Michael Paulkovich care a făcut o descoperire epocală, aceea că Iisus Hristos n-a existat. A studiat el 126 de texte istorice şi a tras concluzia sută la sută ştiinţifică precum că Iisus e doar un "personaj mitologic", care "n-a existat niciodată".
        Da, aşa e, Iisus n-a existat. Dar, vorba lui Sorescu despre Eminescu, a existat un prunc născut din Fecioara Maria din Nazaret la anul 1, apoi un tânăr melancolic şi înţelept, care l-a înfruntat pe Lucifer, s-a botezat în apa Iordanului, a lăsat pilde pe care încercăm să le urmăm, nevrednicii de noi, a prefăcut apa în vin, a vindecat şchiopi şi orbi, a înviat pe Lazăr, a scos dracii din oameni nefericiţi, s-a însoţit de 12 oameni tineri, pe care i-a făcut pescari de oameni, unul dintre ei l-a vândut, evreii l-au răstignit, iar a treia zi s-a ridicat la Tatăl... Şi pentru că toate acestea care ne-au schimbat viaţa în ultimii 2000 de ani, pentru că toate trebuiau să se numească într-un fel li s-a zis Iisus Hristos.

        După cum cercetătorul Michael Paulkovich, dacă trebuie şi el să poarte un nume, i se zice Antihrist.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Un "lişnâi celovek"

         Au marii prozatori ruşi un tip de personaj unic: lişnâi celovek - omul de prisos. N-avea cum să facă excepţie Ivan Bunin, fugit din Uniunea Sovietică imediat după instalarea regimului bolşevic, laureat Nobel în anii '30 pe când trăia într-un sătuc din Franţa, cultivându-şi grădina. În nuvela Suhodol (tradusă de Ştefan Velisar Teodoreanu şi Nicolae Guma) Bunin creează un personaj pitoresc, care se încadrează în tipul de mai sus, un fel de călugăr impostor, un vagabond, un Rasputin în mizerie:

       "De felul lui, Iuşka era mujic de rând, dar de când se ştia el nu pusese mâna la treabă, trăia cu ce da Dumnezeu, plătindu-şi pâinea şi sarea cu istorioare despre păcatul lui, despre trândăvia lui. "Eu sunt mujic, frăţioare, dar îs deştept foc, ca un cocoşat, spunea el. De ce să muncesc?".
       Şi, într-adevăr, avea o privire de cocoşat, inteligentă şi batjocoritoare, era spân, îşi ţinea umerii ridicaţi din pricina toracelui rahitic, şi avea obiceiul să-şi roadă unghiile şi să-şi arunce pe spate părul mare, roşcat, cu degetele lui lungi şi puternice. Fiind de părere că aratul e plictisitor şi că nu-i de el. Iuşka s-a dus la lavra din Kiev - acolo a crescut şi a fost dat afară pentru o "greşeală". Chibzuind că a face pe pelerinul care cutreieră locurile sfinte, pentru mântuirea sufletului, e ceva învechit şi s-ar putea nici să nu fie rentabil, Iuşka a încercat să ia o altă înfăţişare: fără să-şi scoată rasa, a început să se laude pe faţă cu trândăvia şi desfrânarea lui, să fumeze şi să bea cât încăpea în el - niciodată nu se îmbăta - să ia lavra în zeflemea şi să povestească de ce a fost dat afară, însoţindu-şi vorbele de gesturi şi mişcări necuviincioase./.../
        - Şi chiar te-ai jurat să nu munceşti niciodată? îl întrebau mujicii, lucindu-le ochii, în aşteptarea unor mărturisiri pipărate.
        - Acum nici dracul n-ar putea să mă facă să muncesc! răspundea Iuşka. Sunt râzgâiat, frăţioare! Eu îs mai focos decât "ţapul" de la lavră. Fetele - că muieri nu-mi trebuie nici pe degeaba! - se tem de mine ca de moarte, dar mă iubesc. Şi pe bună dreptate! N-oi fi eu chiar aşa de chipos, dar îs vânos straşnic!"

joi, 2 octombrie 2014

Dormitorul albastru



         Suceava, redacţia ziarului judeţean Clopotul, o lună iunie de la sfârşitul anilor ’60. Tânărul şi bărbosul ziarist Alexei Nordinski soseşte în biroul său puţin după ora opt, adică mult mai devreme decât de obicei, lucru ce pare să-l mire pe colegul său mai în vârstă, George Davidovici, supranumit Bădia.
         „Ce-ai păţit, măi baiete, de vii ca niciodată, cu noaptea-n cap?”
         „Bădie, ştii să tălmăceşti visele?” îl întreabă direct şi preocupat junele gazetar.
         „Ei, mă pricep întrucâtva…”
         „Uite, toată noaptea am visat un urs mare şi fioros…”
         Bădia Davidovici şi-a mişcat cu arătătorul ochelarii pe nas în jos, privindu-şi colegul pe deasupra lentilelor, cu nişte ochi vioi, cu o undă de ironie, întrebându-l curios puţin mai târziu:
         „Se căca?”
         „Da, se căca, mamă-mamă, parcă scotea salam Victoria pe cur!…”
         „Mda! zice Bădia lămurit. Ai nişte bani la tine de-o sticlă-două de vin?”
         „Am”.
         „Atunci, dă-i bataie, scrie-ţi în două ore ce ai de scris, că mergem la un şpriţ”.
         Alexei îşi scria articolele la maşina Consul, cu fruntea asudată, şi din când în când privea spre fereastră, de unde i se părea că-l privesc doi ochi de urs.
         La ora zece fix, cei doi descindeau pe terasa însorită a restaurantului Zimbrul. Au cerut un platou cu gustări reci şi o vodcă, pigulind-ciugulind în tăcere sălămior, caşcaval presărat cu piper, un cremvurşt, o măslină, o felie de castravete şi sorbind din vodca rusească. Apoi, au cerut vin sec de Cotnari. Alexei respecta tăcerea colegului său cel mai înţelept decât Dalai Lama, deşi era mai nerăbdător decât o fată mare. Mai spre prânz, când soarele era deja în crucea cerului, şi când i se părea că zimbrul din zidul restaurantului îl privea cu ochi de urs, Bădia îi zice:
         „Măi baiete, ascultă bine, nu cumva să faci infarct… Zici că ursul era voinic şi se căca uitându-se la tine?”
         „Da, bădie, cum te văd şi cum mă vezi”.
         „Atunci să fii pregătit. Vei avea, nu ştiu când, mâine, poimâine…, bani câţi n-ai văzut în viaţa ta la un loc şi câţi n-ai câştigat tu în cinci-şase ani de când eşti la ziar...”
         „Hm! face Alexei neîncrezător, asta-i pielea ursului din pădure?”
         „Nu, nu, să crezi!” îi zice Bădia calm şi hotărât.
         Când a intrat în holul blocului, Alexei era preocupat de un singur lucru: să ajungă la baie înainte de a da ochi cu Varvara, soţia lui, care desigur l-ar fi citit imediat că e puţin matrafoxat şi l-ar fi cicălit că iar a băut, să ajungă la baie neobservat, îşi zicea, şi să se spele pe faţă cu apă rece, să se învioreze, să se spele pe dinţi, să se parfumeze, eventual, să-şi schimbe mirosul de cârciumă… Dar, nici o nădejde, cum a răsucit cheia în yală, soţioara lui Varvara era deja în hol. L-a primit cu braţele deschise, la propriu, l-a sărutat pe buze, pe barba neagră ca pana corbului, pe obraji şi pe frunte şi l-a dus aşa, giugiulindu-l, la masa din sufragerie, pe care se afla faţa de masă de sărbătoare, pâinea feliată, farfuriile şi tacâmurile aşezate ca la restaurantele franţuzeşti, o sticlă de whisky, o cupă de cuburi de gheaţă. Uluirea lui era mai mare decât în faţa celor doi ochi fioroşi de urs. Varvara cea blondă şi planturoasă şi ţâţoasă a turnat în pahare, au ciocnit şi-au sorbit din licoarea rară. Apoi, doamna lui Alexei a trântit în mijlocul mesei un platou cu un gâscan rumenit la cuptor. Au luat ei prânzul romantic, stropit la sfârşit cu o sticlă de cabernet, după care Varvara l-a împins încet pe soţ în semiîntunericul dormitorului, a strigat „Surpriză!” şi-a aprins lustra. Într-adevăr, era o surpriză. Patul conjugal era tapetat tot-tot în albastru cu bancnote de 100 de lei, covorul de asemenea, ţolul de pe perete – la fel. Sută de sută ca o tapiserie uriaşă, mii de ochi ai lui Bălcescu îi priveau din toate părţile, din toate colţurile dormitorului. „Sst!” a răspuns ea întrebărilor uimite din privirea lui Alexei, punându-i apăsat degetul pe buze, descheindu-i nasture cu nasture cămaşa şi trăgându-l peste ea pe cuvertura de hârtii albastre… S-au iubit ca-n noaptea nunţii, ea mângâind cu tandreţe, în timpul actului, hârtiile albastre de pe pat… Iar pe fereastra dormitorului îi priveau doi ochi căprui de urs.
          Ursul din vis care îi adusese lui Alexei de la o editură bucureşteană – pentru romanul său de debut - onorariul cât contravaloarea unei case.  A avut o a doua lună de miere cu planturoasa şi blonda lui consoartă, lună încheiată brusc cu un divorţ zgomotos, după ce Varvara îi aruncase în chiuvetă cei 30 de mililitri de vodcă de pe fundul sticlei cu care trebuia să se dreagă într-o dimineaţă… Ei, dar asta-i altă poveste, cu alţi ochi de urs, mai negri, mai căprui…

(povestire apărută în cel mai recent număr al revistei Vatra din Târgu Mureş)

marți, 30 septembrie 2014

Viermişori şi muşte

Un domn deputat de Argeş, pe numele său Mihai Deaconu, declară că nu înţelege de ce nu ies românii la vot în această toamnă în proporţie de 90 la sută, pentru că sunt candidaţi mulţi şi ar avea de unde alege.
Ca să fiu elegant, dacă voi rezista!, eu cred că dl. deputat nu înţelege pentru că-i lipseşte organul înţelegerii, acela care se adăposteşte îndeobşte în cutia craniană.

Să încercăm totuşi să-l facem să înţeleagă pe parlamentarul nostru.

Unu. Am putea spune, paradoxal şi glumind amar, că 90 la sută din electorat nu există. Nu trebuie să fii vreun matematician, sociolog de renume mondial sau demograf aşişderea să vezi că în România anului 2014 nu există 18,3 milioane de alegători. Apoi, să ne uităm fiecare pe strada noastră, în primul sat, în ultimul cătun câţi români sunt plecaţi din ţară, să facem o socoteală sumară şi oricum am da-o nu ies sub trei-patru milioane.

Doi. Nu avem ce alege din cei 14.Orice om de un elementar bun simţ îţi poate spune de ce nu-l poate alege pe niciunul din cei 14, dar nimeni nu te poate convinge logic să-l alegi pe unul sau altul. Un mare malaxor i-a amestecat în 25 de ani pe politicienii de toate culorile în apă şi pământ. Îi deşartă malaxorul în mijlocul pieţii, te uiţi la ei şi alege de poţi!

Trei. Cine e pescar probabil că a păţit măcar o dată un pocinog. Mergi la pescuit cu o cutie de viermişori. La întoarcere, îţi zici să-i mai păstrezi pe cei rămaşi, că poate mergi şi mâine. Dar te iei cu treburi, nu mai mergi o zi, două, o săptămână... şi când să mergi din nou, deschizi cutia să pui viermişorul în ac. Surpriză: din cutie zboară un stol de muşte. Viermişorii s-au transformat. Cam asta e clasa noastră politică. Acum 25 de ani au intrat viermişori în palatele puterii, iar acum zboară ca nişte muşte îmbuibate peste ţară, spurcând totul...

Dacă mai vrea dl. deputat, mai punctăm. Dar, mă îndoiesc că înţelege. Din Palatul Parlamentului e greu.

luni, 29 septembrie 2014

Două surogate de evenimente istorice, două-ntr-unul

          Guvernul României s-a mutat la Iaşi în timpul Primului Război Mondial, când ţara era ocupată de armata germană. Era o retragere forţată, o ştiu din Memoriile lui Constantin Argetoianu şi ale lui Alexandru Marghiloman. Vremurile erau tulburi şi deosebit de triste.

          Guvernul României s-a mutat la Iaşi şi alatăieri, în septembrie 2014, la nunta fetei baronului local Gheorghe Nichita. Cu acest prilej aflu din memoriile la zi ale ziariştilor (să sperăm că neacoperiţi) că s-au asfaltat străzi, s-a zugrăvit Casa Căsătoriilor, s-a pus gazon pe suprafeţe întinse din oraş pe unde urma să treacă nunta cu guvern cu tot; pe banii Primăriei, desigur. Că doar oraşul e al primarului, domniţa aşişderea. Vremurile sunt tot tulburi, dar iresponsabil de vesele.

         Aşadar, un moment istoric cu repetiţie: mutarea guvernului la Iaşi.

         Al doilea moment istoric este unirea românilor, după cea de la 24 ianuarie 1859, preconizată de premierul-candidat la Cotroceni Victor Ponta pe Arena Naţională. Deja o pune în practică. Unirea guvernului cu baronii locali, acum la bucuria nunţii domniţei Nichita, mâine la tristeţea nu ştiu care. Ce rău îmi pare că sunt un Moş Roată şi n-am cum fi unit cu cei care doar dau ordin să fie mişcat bolovanul!...

        Iată, două evenimente istorice în reluare, două evenimente istorice surogat!

duminică, 28 septembrie 2014

Romanul unei lumi bolnave



         Joia trecută, la Festivalul  Naţional de Literatură "Marin Preda" de la Alexandria şi Siliştea Gumeşti - printre altele - a fost lansat şi romanul cel mai recent  al lui Ştefan Mitroi. În compania unor personalităţi remarcabile (Sorin Preda, Horia Gârbea, Ana Dobre, Gheorghe Stroia, Corneliu Ostahie etc.), am vorbit şi eu despre roman. Dar, cum am spus vorbe mai mult sentimentale şi de circumstanţă, reiau aici cronica la roman apărută săptămâna trecută în Argeş nr. 9/septembrie 2014:


         Ştefan Mitroi s-a afirmat încă din ani ’70-80 ca poet interesant, alături de ceilalţi tineri poeţi optzecişti, publicând sporadic în puţinele reviste literare ale vremii şi fiind cadorisit cu premii. În paralel, a fost redactor-şef de reviste studenţeşti, iar în decembrie 1989 a fost ales redactor-şef al cotidianului Tineretul Liber, ziar născut în zilele revoluţiei din Scânteia tineretului. După 2000, precum alţi poeţi colegi de generaţie, Mitroi s-a convertit la roman. Am mai scris aici despre unul din romanele sale cu un titlu uşor şocant: Dacă Dumnezeu ar muri.
         Acum – după alte romane, unele recompensate cu premii naţionale, dar şi europene – publică încă unul cu un titlu nu mai puţin original: Să locuieşti într-un lătrat de câine (Tracus Arte, 2014). Poate că nu la fel de originală este lumea cărţii, fiind una din preajma noastră, una pe lângă care trecem indiferenţi sau în cel mai bun caz neputincioşi: lumea copiilor străzii şi ai canalelor din preajma Gării de Nord, cea care a dat pâine de mâncat televiziunilor occidentale în anii ’90, ba chiar mai dă şi acum. Fauna aceasta nu e originală, dar viziunea narativă a lui Ştefan Mitroi – da. Lumea aceasta este văzută prin ochii unui protagonist al străzii, prin ochii unui înger nevinovat, candoarea întruchipată. De fapt, aceasta, candoarea, dă tonul naraţiunii. Naratorul este un copil de vreo 10-11 ani, un copil fără identitate, dar numit convenţional Nelu, spunându-i-se însă mai ales cu diferite apelative: „Mucea, mucosul, căcat cu ochi, prostul, căcăciosul, păduchiosul, aurolacul, orfanul, tebecistul”… Monologul interior de o sută şi mai bine de pagini trimite întrucâtva la cel din De veghe în lanul cu secară al lui Salinger. Candoare, candoare, candoare. Modul lui de a vedea lumea este unul cu adevărat impresionant şi înduioşător. Un copil care nu şi-a cunoscut mama, tatăl, bunicii, rude, casă, cămin, şcoală etc. vede lumea cu o seninătate tristă, ca să zic aşa, incapabil de a face deosebirea dintre bine şi rău, trăind cum dă norocul de zi cu zi, fără a-i trece vreodată prin minte să se plângă de una sau de alta, trăind totul ca-ntr-o cotidiană joacă tragică. Măcar el trăia aparent insensibil la totul din jur, spre deosebire de colega lui de suferinţă Pişpirica, fugită de la casa de copii pentru că nu suporta dragostea...de fabrică. Întrebată de directoarea casei de copii dacă-i lipseşte dragostea celor din jur, îşi răspundea că nu, nu lipsea, „numai că era ca de fabrică. N-o simţeai venind de la oameni. Toate doamnele de acolo ne iubeau cu dragostea asta. Nu cu dragostea lor personală, aşa cum se întâmplă cu ai tăi. Nu mă puteam preface că-mi place şi o ştergeam ori de câte ori se ivea ocazia”.
         Tot universul lui Nelu-Mucea este cel format din Semafor, Coniac, Ţâţoasa, Pişpirica, Şchiopul, Filosoful, Plutonierul Grămadă, plus Sobiţă, Piticu, Vedetă, Usturoi, plus un câine maidanez, prietenul său cel mai bun în lătratul căruia locuieşte imaginar („Nu te necăji, mi-a spus el – câinele, n. DAD – văzându-mă atât de abătut. O să locuieşti în lătratul meu de azi încolo.”), altfel locuind cu toţi ceilalţi în canal, pe stradă, într-un tren de pe o linie moartă din Gara de Nord sau chiar în vreun tren aflat în mişcare în lungul şi latul ţării, trăind în singurătatea lui cu totul originală: „Este nevoie de o lume întreagă ca să fii singur. N-ai cum să fii singur de unul singur!”. El trăieşte altfel „în gând”: „Aş fi tras şi eu un fum. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Dar în gând. Am fumat o ţigară întreagă în gând. Gândurile mă ajută mereu să obţin ceea ce-mi lipseşte. Când îmi e foame, mănânc în gând. Când nu mai pot de frig, mă-ncălzesc rapid în gând. Tot aşa, în gând, stau de vorbă cu sora şi fratele meu mai mic…” Iată lumea ideală a unui copil al străzii!
         Naratorul (că Nelu mi se pare impropriu să-l numesc, iar Mucea e un apelativ jignitor după ce-l citeşti în roman, el fiind în fond un Candid minor de-al lui Voltaire), naratorul, ziceam, trăieşte parcă spre a da definiţii lucrurilor din jur. Aici, romancierul devine un excelent psiholog al sufletului de copil, mai ales al celui bătut de soartă. Iată ce zice Nelu: „Trenul e atunci când e frig şi stai în dreptul unui geam iar prin faţa ta trece tot întunericul” sau: „Somnul este atunci când îţi trece cel mai repede foamea. Mai repede chiar decât mersul trenului” sau, memorând zisele unui om matur al străzii căruia i se zice Filosoful: „Copil, zice el, e atunci când îţi lipsesc aproape toţi anii din viaţă. Lipsa asta are legătură cu naşterea. Omul se naşte cu toţi anii lipsă. Începe să-i adune după aia. În asta şi constă viaţa” sau această apoftegmă absurd/logică: „Linie moartă e atunci când poţi ajunge oriunde cu un tren ce stă tot timpul pe loc” sau: „Bruma e atunci când cineva vrea să-ţi spună o poveste şi-i albeşte părul pe la tâmple”. În sfârşit, autoprezentarea lui: „Copil al străzii e atunci când cerul este toţi pereţii în care locuieşti”.
         Spre deosebire de Veghea în lanul de secară despre care am amintit mai sus, Să locuieşti într-un lătrat de câine are şi o importantă dimensiune onirică. Un adevărat poem avangardist găsim în starea dintre veghe şi somn din canal a naratorului: „Frate-mio crescuse mare, într-adevăr. Ţinea în braţe biserica de pe Griviţa… Să ai grijă, i-am strigat, să nu-ţi scape din mâini, că se alege praful de ea… Asta nu este o biserică pentru sfinţi, muceo, l-am auzit pe Câine spunându-mi în gând. Cu glasul lui însă, nu al soră-mii. Aceasta, de sor-mea zic, era la fel ca mai înainte. Nu ca mai înainte să se facă în şobolan, ci mai înainte de a avea mustaţă. Îşi luase înapoi ţâţele de la acela şi se uita năucă la cum se pupa plutonierul Grămadă cu şobolanul, care era chiar Nelu. Dar mai mare, din ce în ce mai mare, întrucât creştea întruna, că-l rugase mai devreme pe frate-mio să-l lase pe el să crească în locul lui…” (obsesie freudiană!).
     Să locuieşti într-un lătrat de câine este romanul original al societăţii româneşti de astăzi, un roman de trimis la UNICEF să se mişte lucrurile, iar dacă nu se vor mişca nicicum problema lui Mucea şi ai lui va rămâne nerezolvată pe veci.