vineri, 22 mai 2015

O societate de măgari


                        
         Din Cartea lui Iov, aflăm chiar de la Dumnezeu cum l-a creat pe măgar ca pe una din minunile făpturii: „Cine a lăsat slobod asinul sălbatic şi l-a dezlegat de la iesle?/I-am dat pustiul să-l locuiască şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;/El îşi bate joc de zarva oraşelor; el nu aude strigătele nici unui stăpân;/El străbate munţii, locul său de păşune, şi umblă după orişice verdeaţă”. Ei bine, acesta este măgarul lui Dumnezeu.
         Cu totul altfel de măgar este cel din volumul de povestiri al lui Nicolae Ţăranu – Judecată măgărească (Tracus Arte, 2014). Povestirile toate au ca personaj principal pe Puiu, un măgar care se află în relaţii destul de ciudate cu stăpânul său naratorul, în sensul că ba îi e slugă, ba stăpân, ba îl adulează, ba îl terorizează, dar îi e mereu fin, într-o relaţie oscilantă care stă la baza umorului cărţii. Deşi urmează tot linia parabolei şi a alegoriei, Puiu nu este măgarul de aur din primul roman al literaturii universale, deşi ideea cărţii pare că de acolo a pornit, după cum vom vedea mai jos. El este un măgar filfizon la port şi balcanic la caracter, beneficiind de un portret memorabil: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”. Trebuie să recunoaştem că Nicolae Ţăranu iroseşte atâta talent şi imaginaţie în portretizarea lui Puiu câte irosea Eugen Barbu creionând un personaj din Veneţia începutului de secol XIX în Săptămâna nebunilor. Şi cu ce se ocupă măgarul (de) Puiu? Păi, el hoinăreşte cât e ziua de lungă, petrece cu cafea, băutură şi lăutari, se dă-n spectacol, face politică exact ca la noi, cu demagogie şi trădări de partid, dar şi cu oarece corupţie („Stau în Târgu Mare şi tai frunză la câini; aici este ca-n ţara lui Cremene, dau tun după tun şi-mi iese de-o cafea şi de-un tutun”), iar în timpul liber face jurnalistică, scriind articole fulger în revista partidului, articole de tabloid, cum ar veni, dacă au titluri aşa deocheate: „Un cal cântă la scripcă şi un greier la armonică”; „Un rege s-a înverit c-un preşedinte”, „O găinuşă a ciupit de cocoşel un puradel”, „O râmă a tras un pârţ”, „Opoziţia nu mai iese din poziţie”, „Un elefant se scobeşte în urechi”, „O broască cu păr a fătat un viţel chel”…. Dar, mai ales, Puiu se tot însoară. O povestire de Teodor Mazilu începe cam aşa: „Fata asta când începe să se mărite nu se mai termină”. Cam aşa e cu măgarul Puiu, una-două el se însoară: cu o furnică, apoi cu o vulpe, apoi cu o cămilă dintr-un harem dobrogean, cu Luna - în mintea lui răvăşită de priapism, cu o sirenă pe fundul mării (dar „sirena era bărbat”) şi, în sfârşit, cu una din neamul lui cel măgăresc.  Pe toate însă le înşeală, umplând lumea de bastarzi de toate rasele animaliceşti. La un moment dat, întâlneşte un mag care-l poate metamorfoza în om, dar măgarul tot măgar!, refuză îndărătnic: „Am avut mintea cu mine! Ea nu m-a lăsat, isteaţa! Da, puteam să-i cer să mă prefacă-n om, dar nu am vrut şi n-am vrut fiindcă sunt deştept aşa cum ai spus şi mata. Ce-ai fi vrut, bre, naşule, să păţesc ca ăla… Ăla, bre, cum îl cheamă? Ăla.. naşule, ăla… Lucius al lui Apuleius, aşa voiai?” Chestia poate fi interpretată ca o îndărătnicie a „măgarilor” din jurul nostru care refuză să devină ceea ce ar trebui, oameni oneşti, deci normali.
         Aventurile măgarului Puiu se încheie la Divan unde merge să divorţeze de Puiuca, măgăriţa lui, pentru că aceasta ar fi proastă, vezi bine!, dar cu care are o odraslă (Puiuţu) care se droghează, bea şi petrece în cluburi din pădure. Pentru înşirarea „marilor judecători ai măgarilor, măgari de soi”, imaginaţia naratorului n-are limite: „Căpriorul cu cheia de gât care minte ca la început; Nelu Răzbelu; între aceştia doi se află o femeie gonflabilă cu o balanţă în mâini; Moş Belea ori Târâie Curea; Tăuroiu cu butoiu; Gât Pistruiat; Sugiuc Mentolat; Şarpele cu ochelari are case, n-are bani; Omul cu prescurea; oho! oho-hoo! iată şi-o Ciorbă cu moţ; Mitră învârtită; strecuraţi şerpeşte dintre mărăcini şi ciulini, doi Balauri Ciorbagii; Radu Beleştecalu, zis Belitoru’ de Hazna; Lup Turbat dintr-o pădure scăpat; Verzişor Chiotoare cu avere mare; junele prim al Tomisului şi al Callatisului – Taxidar Besemintetrosnită; Jumară Opărită; Tron rămas de pe vremea lui Decebal; câţiva Tila-Tila, fraţi nouă dragi, din ţinutul cu iepe sirepe; Haiduc de Mureş şi de Baltă, n-are mumă, n-are tată, are mintea-n piroane şi ară cu aeroplane; Viteazul cu Cioc dinainte de potop; Mugurel de Dracilă eminenţa catifelată şi alţii; mă rog, ar mai fi, dar toţi zic şi zic neîncetat că vor să-i scoată pe măgari din …rahat!” Aşadar, repet, e vorba de o alegorie ludică mai încifrată pe alocuri, mai translucidă alteori, un spectacol parodic total al societăţii noastre de azi.
         Nu ştiam nimic de scriitorul Nicolae Ţăranu. Mi-a atras atenţia despre el eminescologul Nicolae Georgescu şi am aflat că autorul Judecăţii măgăreşti a publicat mai multe cărţi de poezie şi de proză de la o anumită ţinută valorică în sus.
         Deşi, aparent genul acesta de proză e revolut, epuizat de somităţi în domeniu, de la Dimitrie Cantemir, Anton Pann, până la Grigore Alexandrescu…, Judecata măgărească a lui Nicolae Ţăranu e nu doar o carte insolită şi unică în economia multicolorei literaturi române actuale, dar şi una (post)modernă, savuroasă, plină de umor şi ironie, o panoramă cuprinzătoare a unei societăţi de măgari, mai curând de „măgari” filfizoni şi balcanici, adică de ceea ce se numeşte astăzi colocvial şi generic piţipoance şi cocalari.
(cronică apărută în Argeş, nr. 4/mai 2015).

miercuri, 20 mai 2015

Asociaţia Proştilor Anonimi, scuze către Serviciul Inteligent de Jaf Truică-Sârbu-Udrea et co.

       Cum Germania îşi cere scuze şi după 70 de ani pentru atrocităţile lui Hitler, aşa mă simt nevoit să mă fac purtătorul de cuvânt al Proştilor anonimi şi să cer scuze istorice grupului Truică-Sârbu-Udrea et co. Grupul acesta a luat împrumuturi de zeci de milioane de euro de la BRD şi au uitat să le înapoieze. Eu am luat în 2006 un împrumut de la BRD de 23.140 de lei (contravaloarea unui Logan). Până acum am restituit 44.318 lei şi mai am de restituit încă 4.741 de lei. În total, deci, trebuie să dau băncii franceze aproape 50 000 de lei pentru un Logan. Şi-i dau cu voioşie. N-am întârziat plătirea ratei absolut niciodată în cei nouă ani. Aş merita premiul de prost şef, adică de prost ca noaptea, de prost grămadă. De multe ori, stau şi la coadă de 10-12 oameni să plătesc rata, pentru că personalul de la ghişee s-a tot subţiat pe an ce trece.
       În aceste zile, când văd ce jaf a fost la BRD, cu împrumuturile de milioane de euro ale lui Truică, Roşca Stănescu, Elena Udrea şi Adrian Sârbu, înţeleg perfect că noi, Asociaţia Proştilor Anonimi am mai salvat banca de la faliment. Ne cerem scuze Grupului Inteligent de Jaf Naţional Truică et co. că n-am putut mai mult. Am făcut şi noi ce-am putut. Să mai aştepte puţin până trece zarva asta, în timpul ăsta noi ne plătim cuminţi ratele, apoi - când se mai strâng bani la teşcherea - ei pot să mai dea câte un tun de milioane de euro. Că vorba aceea, proştii cu proştii cei mulţi şi inteligenţii cu cei de teapa lor, puţini şi hrăpăreţi.

marți, 19 mai 2015

Cercul dialectic al suferinței umane

        Horia Pătrașcu este un tânăr eseist, unul foarte interesant. În volumul său Despre urât și alți demoni găsesc următoarea reflecție:

         "Plăcerea este suferință pentru că este limitată. Tocmai limitele fac posibilă plăcerea, dar limitele sunt izvorul suferinței. Plăcerea este expresia pozitivă a suferinței. Despărțirii îi datorăm iubirea, ignoranței - plăcerea cunoașterii, fragilității - dorința de putere".

          Nu e vorba aici de cercul dialectic al suferinței omului între limitele vieții și morții?
       




miercuri, 13 mai 2015

                                     Promo                            

Cică, politicianul nostru corupt a ajuns din arestul DNA  la puşcăria Jilava, iar de acolo - după un infarct -  direct în Rai. Învăţat el cu icre negre, cu muzică la ureche şi femei tinere gârlă, plătite regeşte, aci, în grădina Paradisului, se plictisea de moarte. Zi şi zi, că noapte ioc!: lapte din ştiubeie imaculate, miere curgând pe frunzele tuturor pomilor şi florilor, nectar cât cuprinde, stoluri de îngeri albi pe-al şaptelea cer, muzică bizantină în surdină... Spleen total.
         Într-o zi, politicianul "scăpat" de la Jilava, făcu o gaură în zidul Paradisului şi se uită dincolo, în Iad. Pe un ecran mai mare decât cel de la Arena Naţională, era un dezmăţ total: femei goale ademenitoare dansând lasciv, tarafuri de lăutari şi manelişti, vinul roşu curgea pâraie pe dealuri şi câmpii, la colţuri de stradă cerşetorii împărţeau lumii teancuri de euro, icrele negre şi roşii erau în basculante la discreţie... "Acolo e de mine! îşi zise politicianul douămiist, că de aia m-am chinuit să fur atâtea sute de milioane de euro!" Interveni la Sfântul Petru, îl corupse şi-l înduplecă să-l treacă peste gard, în Infernul ...fericirii.
         "Dom' Senator, îi zise portarul Raiului, eu zic să te mai gândeşti!"
         Ce să se mai gândească! Trecu iute în lumea care-i plăcea.
         Ajuns în Iad, Senatorul fu înşfăcat de doi draci abili, sub privirea ironică a lui Scaraoţchi, băgat repede într-un cazan cu smoală şi îndesat şi mestecat ca un pui în supă. "Aoleu şi aoleu! se văicărea el. Dar eu am văzut altfel de viaţă veşnică aici, femei, vin, euro..." Iar Scaraoţchi, râzând cu gura pân' la urechi:
          "Ei, dom' Senator, ce-ai văzut mata era Promo!"
        

marți, 12 mai 2015

Invizibila ţesătură a lui Dumnezeu

                                         

          În iulie, în luna iulie, numită şi Cuptor, la Bâlea Lac, în Căldarea Bâlii, stâncile sunt cenuşii şi presărate cu pete galbene punctate, un fel de licheni. În luna iulie te poţi bronza pe aceste pietre sau te poţi spăla pe mâini cu zăpada de pe ele. Lacul are apa mai limpede decât Ozana cea frumos curgătoare. Şi, totul fiind proprietate privată, n-ai voie să pescuieşti, să arunci gunoiul sau să laşi uşa deschisă la cabană. La Bâlea Lac e iarnă (blândă, dar iarnă) în luna iulie. Pe culmile din jur sar din stâncă-n stâncă negrele capre. Peste toată întinderea, norii n-au astâmpăr. După cum n-au nici bucureştenii. Norii luminează şi umbresc toată zona, o umbresc, o luminează, o luminează, o umbresc. Bucureştenii, cu maşinile lor încă nezburătoare doar o umbresc. La Bâlea Lac, între cer şi pământ, între piatră şi apă, e – zice-se – numai natură. Şi maşini. La 7 iulie, când la Turnu Severin e în toi festivalul literar „Sensul iubirii”, cu cărţi, cu autografe, cu cărţi de vizită, cu manuscripte, la Bâlea Lac e doar natură. Din cer şi până-n lac e doar natură. Norii trec pe cer, iar femeile printre maşini germane, italiene şi americane. Vântul plimbă gunoaie de la est la vest şi de la vest spre sud, spre regat. Dar, pe sub cerul şi aşa jos, albastru şi străbătut de nori alburii, dintr-un munte-ntr-altul, dintr-un vârf în alt vârf, o invizibilă plasă-text leagă totul: maşini albe, negre şi verzui, lemne numai bune de aruncat pe foc, apa cristalină vălurită de vântul încet dar rece, stâncile pe care stau înţepenit să scriu acestea, stâncile cenuşii pline de mii de pete galbene şi punctiforme. Plasa-text şi textul-plasă - invizibila ţesătură a lui Dumnezeu.
                                                                         *
       Ceremonia lecturii. O ceremonie în singurătate, care impune pudoare, într-o vreme în care atâtea se fac la vedere, c-un exihibiţionism maxim, şi într-o vreme în care eşti întrebat câţi bani câştigi din una, din alta. Ce poţi răspunde cuiva care te întreabă câţi bani câştigi din citit? Din „viciu nepedepsit”, cititul a devenit unul pedepsit: ca şi consumul de droguri, ca alcoolismul, ca orgiile cu nimfete... Plăcutul şi discretul ceremonial al lecturii, din ungher, din dormitor, din chioşcul din fundul grădinii...
                                                                          *
      Grete Tartler, poetă şi eseistă, visează frumos şi deci utopic: „Dacă oamenii de acţiune ai lumii, guvernanţii şi politicienii i-ar mai citi pe clasici, multe s-ar petrece mai simplu pe calea spre bine. Dacă l-ar mai citi pe Herodot, n-ar mai fi atâtea războaie în Orientul Mijlociu, dacă l-ar fi citit pe Seneca, nu s-ar mai lăsa dominaţi de iraţionalitate”. Hm! Parcă-l văd pe Barak Obama plimbându-se gânditor pe malul Potomacului, în frumos amurg de iarnă, din când în când deschizând o ediţie de buzunar din Seneca – Despre îngăduinţă, de-o pildă – citind câteva sfaturi, apoi dând ordin generalilor să retragă frumos trupele din Irak şi din Afganistan. Pe de altă parte, adică în altă parte a lumii, un lider al Statului Islamic stă la umbră de măslin, trage din narghilea şi citeşte Herodot. Uriaşe stoluri de porumbei albi cară la deal şi la vale, între Orient şi Occident şi retur, răvaşe de iubire. O-la-la! Influenţa clasicilor asupra guvernării lumii!
                                                                             *
    Cum ieşi în stradă, fete frumoase cu picioare lungi îţi distribuie gratuit fluturaşi cu reclame la telefoane mobile, calculatoare şi maşini de spălat. Cum ajungi la birou, primeşti ziare, pliante şi cărţi cu autograf. Acasă, cutia poştală stă să crape de plicuri grele de facturi – ce mai texte sobre, cu un stil curat şi mai ales limpede!- , cu oferte de servicii, reclame color şi invitaţii „la preţurile cele mai mici” în Insula Creta, la Cairo, la Casablanca sau la Bolintin Vale. Hârtie plină de text. Ce să faci cu atâta hârtie? Unde s-o arunci? Cui s-o faci cadou? Ce poţi înveli în texte? Ce chin! Omniprezenta gazdă a textelor. Ce să faci cu ea?
                                                                             *
      Orice text – fie că e scrisoare, nuvelă, roman, poezie – e un segment de infinit sau de neant, după unghiul din care priveşti... De la neant până la plus infinit, în spaţiu şi timp, totul e un uriaş mozaic de texte. Infinita peteceală.
                                                                             *
     „Omul este o enigmă” - zicea Dostoievski. „Ea trebuie dezlegată şi, chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă spre a o dezlega să nu spui că ai pierdut vremea fără rost”.
        Deci, dacă omul e o enigmă, romanul dostoievskian ar trebui să fie în mare măsură o dezlegare a enigmei. Dar citindu-l şi, mai ales, recitindu-l, sporeşte ceaţa în care e scufundat omul.
                                                                              *
       Biblioteca universală precum o uriaşă sferă plină de orificii mai mari, mai mici, pe toată suprafaţa, artificii prin care izbucnesc textele în toate direcţiile ca jeturile de apă dintr-o arteziană.
                                                                              *
      Textul cu relief variabil.
                                                                              *
      Adrian Alui Gheorghe imaginând o scenă terifiantă, dar perfect artistică, cu Dumnezeu măcelar de îngeri: „Dimineaţa, când soarele/nu are miez Domnul tranşează îngeri,/le desface aripile mai întâi/să nu le vină în minte să fugă,/apoi aruncă viscerele mirositoare/de mir şi de floare de salcâm/câinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele/se dau de pomană cerşetorilor de la/marginea raiului în fiecare zi”.
                                                                             *
       Menirea unui text este să te facă să râzi/plângi spontan, să te pună brusc pe gânduri, să te determine să ieşi cu puşca-n mână în stradă sau să te sinucizi, fără a fi ceea ce didactic s-ar numi artă cu tendinţă. Dar citesc ades, prea ades, texte care inventează probleme care să fie rezolvate exclusiv de critici, că doar lor li se adresează, cititorul fiind scos din ecuaţie.
                                                                              *
     Porneşti pe firul textului, îi urmezi meandrele, cauţi un nu ştiu ce capăt. Când eşti foarte aproape, o nevăzută foarfecă taie firul. Îi găseşti alt capăt, o iei din nou de-a lungul lui până foarfeca invizibilă îl retează. Şi tot aşa. Jurnal de cititor. Plimbarea de seară, de noapte pe-un drumeag rupt adesea, cu nenumărate meandre, dar retezat din loc în loc. O bandă a lui Mobius segmentată, deşirată, reformată şi iar deşirată.
                                                                    *
       Literatura neagră, în spiritul esteticii urâtului, îl stigmatizează pe autor, după cum – vorba lui Shakespeare - „solia rea pe sol îl înnegreşte”. De aceea, cu atât mai mult sunt de apreciat un Dostoievski, un Kafka...
                                                                     *
     Ploaia ca un text vertical. Un afiş de stropi.
                                                                      *
     Afară şi înăuntru. Textul curgând pe asfaltul străzilor, intrând pe sub uşile magazinelor, strecurându-se afară din blocuri pe ferestrele deschise, în acelaşi timp cu intrarea aerului, intrând pe nesimţite, profitând de neatenţia(?) neurochirurgului în cutia craniană, exact cu o secundă înainte ca aceasta să fie reînchisă. Textul umblând de-afară înăuntru şi dinăuntru afară, curgând ca o pânză mozaicată de mătase, având litere şi cuvinte, sau doar gânduri sau doar adieri de gând, dar curgâmd continuu, atotcotropitor.
                                                                      *
      De la înălţimea Căldării Bâlii, la şesul – un fel de a spune – Ocnelor Mari. Un bazin cu apă sărată, consistentă, înconjurată din trei părţi de dealuri împădurite cu brazi, cu fagi, cu stejari, cu arini. Nisipul plajei este îndoit cu granule cu sare. Petele de apă de pe lucruri sunt presărate cu mici pete albe de sare. Între cele două dealuri împădurite e aproape materială pânza de mătase a textului, pânza de mătase scrisă cu litere de sare în relief. Aer şi sare, apă şi sare, pământ şi sare. Sub soarele torid am descoperit singur textul de sare, precum în cer aşa şi pe pământ.

     (fragmente apărute în Acolada, nr. 4/aprilie 2015)






                
     
                                                                               

         




         
         
         

          
         

            


joi, 7 mai 2015

Amantele primarilor din Moldova pun de-o grevă

         Un val de simpatie pentru Gheorghe Nichita, primarul de Iași, a cuprins pe majoritatea angajatelor tinere și nemăritate din primăriile din județele Moldovei."Un bărbat adevărat, un om care știe să iubească, unul care știe că bătaia consfințește pe veci o dragoste"... Cam acestea sunt cuvintele de laudă.
        Dar, în același timp, amantele primarilor din câteva sute de comune și orașe sunt revoltate pe edilii locali și pun de-o grevă. Nu, nu pentru salarii, pentru că ele au oricum cam al doilea salariu după primar. Ele sunt revoltate de tratamentul la care (nu) sunt supuse. Purtătoarea de cuvânt Aglaia Aghionoaiei, amanta primarului din Coarnele Țapului, județul Vaslui, declară indignată: "Este adevărat că și primarii noștri ne fac cadouri ceasuri, ciorapi, parfumuri și telefoane mobile de ultimă generație. Ne iau cu ei în delegație și ne îmbuibă cu ceafă de porc la grătar și bere rece, ne duc la cabane cuibușoare de nebunii, pe unde ne mai uită uneori. Dar, nu ne ating nici cu un deget. Ce iubire e aia când bărbatul nu-ți mai dă un dos de palmă, un pumn peste gură. Așa nu mai merge. Ni se ia feminitatea, ni se refuză dovezile de iubire cu un pumn în ochi, cu o palmă zdravănă pe fese. Suntem hotărâte să intrăm în grevă, s-o ținem numai în mitinguri în toate capitalele de județe..."
        Nu-i văd bine pe domnii primari cu amante tinere și năbădăioase.

miercuri, 6 mai 2015

Schimb libertate pe închisoare! Aștept oferte!

              Lumea asta e pe dos. Așa nu se mai poate. Milionari în euro stau după gratii, plagiind cărți sau scriind unele proaste de tot. Păi de asta au furat ei milioane de euro, să stea la răcoare și să nu poată cheltui mormanele de bani?! Nu-i nici o logică în toată chestia asta.  După cum nu-i logic să fie liberi niște oameni săraci ca mine, ca tine, ca el. Ce să facem noi cu libertatea? Citim și scriem cărți unii dintre noi, privim fetele cu genunchii goi pe stradă, admirăm natura pe săturate, ne plimbăm pe drumurile patriei cât ne țin tălpile, vorbim la telefon sau peste gard toate aiurelile, ne iubim patria și șefii când ni se cere... Dar toate astea nu ne țin de foame și de sete, după cum nu ne ajută să ne întreținem copiii, familia în general.
            Cred că lucrurile trebuie îndreptate cât se poate de urgent, până Laura Codruța Kovesi nu va adânci prăpastia asta iremediabil, până nu vor ajunge la pușcărie toți milionarii și vor rămâne în libertate toți sărăntocii.
            Eu sunt dispus să fac primul pas. Schimb libertatea pe câțiva ani de închisoare (negociabil!) cu un milionar care să dea o sumă (negociabilă, desigur!) familiei mele, din care să mă înfrupt și eu după liberare. Aștept oferte de la Dorin Cocoș, Alina Bica, Marean Vanghelie, Dan Voiculescu, chiar Elena Udrea – cred că nu mi-ar fi la fel de greu ca ei la Târgșor...

           Astfel, societatea ar fi echitabilă. Le-ar rămâne berechet și milionarilor să huzurească și  am trăi și noi ăștia, prăpădiții, care n-am fost în stare să furăm acolo nu milioane, dar măcar un zece mii de euro. Și chiar i-am plăti banii ăștia cu ani de închisoare. 

sâmbătă, 2 mai 2015

Meciul secolului? Meciul secolelor? Un băiat din România este un fel de protagonist!

      La noapte, mă rog, spre dimineaţă, din America vom vedea un meci de box ieşit din comun. Ziarele îl numesc "meciul secolelor"! Este exagerat. Atunci ce au fost meciurile lui Muhamad Alli (Casius Clay) cu  Foreman, cu Frazer şi cu ceilalţi grei?!

      Ei bine, spre 6,00 dimineaţa, americanul Floyd Mayweather şi filipinezul Manny Pacquiao vor boxa pentru patru centuri mondiale: WBC, WBA, WBO şi una specială WBC. Iar reţeta financiară este ameţitoare: peste 300 de milioane de dolari, plus tot cam pe atâţia din reclame. Biletul de intrare costă între 150 şi 10 000 de dolari.
       Dar, ce am scris eu până acum, e o ştire de presă banală. Partea originală a postării mele este aceea că acum trei zile am participat la Centrul Cultural "Jean Luis Calderon" din Bucureşti la lansarea unui teanc de cărţi semnate Mihai Vişoiu. Am fost printre criticii care l-au prezentat pe prozator. Cărţile erau de proză autentică, dar şi de reportaje despre box, omul fiind chiar boxer acum vreo jumătate de secol. Ei bine, în sală se afla şi campionul naţional de box Marian Leondraliu care s-a întâlnit la Campionatul Mondial (de amatori, să ne înţelegem) de box de la Berlin din 1995 chiar cu Floyd Mayweather! Americanul, care este neînvins în 47 de meciuri la profesionism, a fost pus la podea de Leondraliu. Mihai Vişoiu a scris de la faţa locului. Tocmai se introdusese maşina de punctaj, unde arbitrii apăsau pe-un buton. Ei bine, arbitrii l-au dat învingător pe american cu 9-8, în huiduielile spectatorilor.
        După lansarea cărţilor lui Vişoiu, am stat de vorbă la un pahar de apă minerală cu Leondraliu şi l-am întrebat dacă şi la amatori americanul boxa tot aşa de enervant, pe defensivă. Mi-a spus că da. În privinţa pronosticului, băiatul ăsta, Marian Leondraliu, mi-a spus că ar vrea să învingă filipinezul cel pornit de jos, şi ofensiv, cu inimă, dar că are bănuiala că va câştiga americanul. Este ceea ceea ce cred şi eu, boxerul DAD ratat la 17 ani.

vineri, 1 mai 2015

Criza criticii? Criza literaturii!




              În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:

         „La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.
        
         Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.

         Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!

         Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.
        
         La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.

joi, 30 aprilie 2015

DNA caută un primar care trăiește din salariu

        DNA duduie. Ia primarii de acasă în zori și uită să-i mai aducă înapoi. Asta în timp ce marinarul TB își acuză fiica lui Justiția, mai curată ca Maica Domnului, că s-a făcut o putoare curvă și coruptă. În doar câteva luni? Ca să vezi ce repede se destrăbălează justiția asta imediat ce e lăsată din mână să meargă singură la club!
        Cum Beciul Domnesc este plin în special de primari corupți, ai zice că peisajul administrației locale este apocaliptic. Nici nu se mai știe cine mai conduce primăriile din țară... Ei, dar asta e o viziune sumbră. Noi trebuie să vedem, cum se zice, partea plină a paharului. Și care e vestea bună? Cică, există un primar printre miile de primari corupți, unul singur care trăiește din salariul lui de bugetar. Surse din DNA ne-au dezvăluit că arestând zilnic primar după primar, procurorii Laurei Kovesi de fapt îl caută pe respectivul. E cea mai migăloasă cercetare de la revoluție încoace. La casele de pariuri s-ar putea paria dacă va fi găsit vreodată, și când.

miercuri, 29 aprilie 2015

Poezia dimineții

        Plouă mărunt și agasant în dimineață și vreau să-mi fac ziua frumoasă, eventual și rodnică.
        Iau din vraful de pe masă un volum de poezii, unul de Sterian Vicol de data aceasta și găsesc următorul poem frumos, frumos în adevăratul sens al cuvântului:

Ultima veste

Cine mai știe, cine mai este
unde și când, e-o altă poveste
Cântecul poate salva o aripă
de pescăruș căzut într-o clipă?

De-o sforicică de lumină
Strigătu-ți se mai anină
Nu știu cât mai este
Până la ultima veste!

Nici aripe-s pe cer, nici
Fulgerul uscat ca un bici!
N-am, doamne, cum să fug
De pe propriul meu rug.

marți, 28 aprilie 2015

Efectele reducerii TVA la apă

      Comisia juridică a Senatului propune scoaterea cătuşelor de la mâinile marilor corupţi. Argumente gârlă! Printre care acela că punerea cătuşelor nu e în concordanţă cu morala creştină. Sigur că nu e! Jefuirea ţării cu zeci şi sute de milioane de euro sau de fabrici şi uzine este pe deplin în spirit creştin, dar punerea cătuşelor marilor jefutori - nu! Iată deja efectele reducerii TVA la băuturile nealcoolice plus la apa chioară de la chiuvetă!

duminică, 19 aprilie 2015

Un găligan de 19 ani bate elevii Dima dintr-a şaptea

     Vineri seara, obosit, butonam telecomanda, când am dat peste Realitatea TV, la care nu mai privesc de mult timp, fiind un post partizan şi infect ca multe alte canale, ba chiar mai infect şi mai toxic decât multe. Dar m-am oprit totuşi acolo o oră şi jumătate. Spectacolul era total. Injurii şi sictiruri ca la uşa...Academiei. Din primele trei minute am înţeles despre ce e vorba.
      Un copil de ăsta rău rămâne repetent din doi în doi ani, uneori şi doi ani la rând, şi devine un fel de spaima şcolii. Pe la 19 ani, e în clasa a şaptea şi toţi îi ştiu de frică. În pauza mare, găliganul strabic iese în curte şi-i ia la înjurat pe unul, pe altul, la îmbrâncit, aşteptând cea mai mică idee de împotrivire, ca să-şi scoată pumnii la pocnit mutre şi fruntea la dat capete în gură.
      Asta se întâmpla vineri seara la Realitatea. Şase băieţi îl înconjurau pe marinarul veneric (v. Geo Bogza - Jurnal de sex) şi se tot chinuiau să-l încolţească, dar acesta - ca un veritabil sconcs - reacţiona pe loc, anihilându-i pe om cu om, pe câte doi deodată, uneori, la pachet pe toţi, alteori. L-am privit cu milă pe profesorul şi fostul ministru şi economistul Mircea Coşea redus la tăcere de Traian Băsescu fără niciun argument, cu figura turtită de grobianismul impostorului de 10 ani de la Cotroceni. Dar, paralizaţi erau şi ceilalţi gazetari care nu reuşeau să demonteze minciunile agresive al lui TB înşirate cu o nonşalanţă deconcertantă.
       Mi-am mai trecut o dată în revistă toate ilegalităţile marinarului care i-ar putea deschide vreo şapte-opt dosare la DNA şi încerc să-mi imaginez cum îi vor putea face faţă procurorii elevi Dima dintr-a şaptea găliganului care-ar trebui să fie student dacă n-ar fi pătruns de ideea că şcoala produce tâmpiţi. Îmi imaginez procurorii leşinând în timpul anchetelor, iar marinarul aruncând pixul cu care dă declaraţii şi râzând homeric: "Hă-hă-hă şi hă-hă-hă!"

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Robert Turcescu cel descoperit vrea să-i cumpărăm o jucărie

      Cu numai câteva luni în urmă, Robert Turcescu a apărut agitat în studioul B1 parcă scăpat de la secţia Furioşi a Spitalului Vedea să ne mărturisească un lucru care îndeobşte nu se mărturiseşte nici măcar duhovnicului: că el a fost ofiţer acoperit. Uoau! Şi că numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul lui şi că doar Dumnezeu îl va lumina ce va urma să facă, ce cale să apuce, dacă va mai apărea în faţa telespectatorilor pe care i-a înşelat în aşteptări.
      Ei bine, Dumnezeu l-a şi luminat exact în Săptămâna Luminată.Turcescu vrea o televiziune numai a lui finanţată pe sistemul "un leu pentru Ateneu!" Vrea o jucărie, iar noi - pe cei care ne lasă inima şi mintea - să-l sprijinim cu câte un euro pe lună. Investiţie serioasă, vezi bine!
     Îi sugerez argeşeanului nostru să pornească marele proiect cu o televiziune de largă acoperire, să zicem din Găvana III până la Bascov, să se lanseze acolo cu muzică, acoperiri, descoperiri, apoi mai vedem...

vineri, 17 aprilie 2015

Ministrul Culturii despre funie în casa spânzuratului


         Ionuţ Vulpescu este singurul ministru al Culturii din ultimii 25 de ani care nu evită să vorbească de funie în casa spânzuratului. Iată ce scrie în editorialul din revista Cultura, nr. 507/12 martie 2015: „Din clipa în care s-au acceptat bugete sub 1% din PIB, speranţele unei redresări au scăzut spre zero. Când ţi se pune pe masă un procent de 0,08%, chiar dacă te baţi ca un leu şi obţii o majorare de 100% (imposibilă în practică, din motive pe care specialiştii le cunosc), de-abia dacă ajungi la 0,16% din PIB: procent la fel de puţin satisfăcător ca şi 0,08%…” Asta e situaţia, dar tânărul ministru sugerează nişte idei de finanţare a culturii române actuale: „…există câteva mari companii private, cu activităţi solide, care contribuie la bugetul României. Şi ar putea contribui mai serios şi la bugetul culturii române. Pentru primele 10 companii private din economia naţională, o sumă de 500.000 de euro nu reprezintă o rană în conturi. Pentru bugetul Ministerului Culturii, suma (însumată) de 5.000.000 de euro ar reprezenta o gură de oxigen. Nici una dintre aceste mari companii nu a făcut, până acum, acest gest de respect faţă de cultura naţională, deşi aceasta creează un brand de ţară de care şi ele profită”. Dar, dacă n-a reuşit aceasta, a reuşit alta: „Deocamdată, am făcut un prim pas. Guvernul României a decis ca 2% din încasările Loteriei Române să fie vărsate, de acum încolo, culturii. N-am făcut, astfel, decât să revenim, până la urmă, la o anumită normalitate şi la o tradiţie istorică: între cele două războaie mondiale, Alexandru Rosetti a construit strălucita Fundaţie Culturală Regală cu ajutorul contribuţiei de 10% din profitul Loteriei Române, pe care Regele Carol al II-lea a destinat-o culturii. Operele patronate de Fundaţie au rămas pentru totdeauna în panteonul cultural naţional.
Suma nu este uriaşă şi nici măcar îndestulătoare, mai ales în condiţiile în care şi Loteria Română îşi revine cu greu, după mai multe administraţii neperformante. Însă este un prim pas în direcţia care poate salva cultura română de indigenţă. Dacă Loteria Română poate, pot şi alte mari companii de stat. Dacă pot marile companii de stat, pot şi marile companii private”. Acum, mai rămâne de văzut cum se vor repartiza aceşti bani, cum se vor încăiera pe ei unii şi alţii, cum se vor sifona şi, în final, dacă va rămâne ceva de pe urma lor în cultura română.

duminică, 12 aprilie 2015

În preajma „apocalipsei”



         Poet de primă mărime al generaţiei ’80, nominalizat la Marele Premiu Eminescu în ultimii doi ani, dar şi laureat a numeroase alte premii, Liviu Ioan Stoiciu scrie şi dramaturgie, publicistică, memorialistică, dar şi roman, precum alţi poeţi ai generaţiei sale: Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ştefan Mitroi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany… Recent, lui Stoiciu i-a apărut romanul Vrăjmaş (Polirom, 2014), unul masiv, de peste 500 de pagini, de strictă actualitate, unul cu o textură densă, numit de autor „roman eseistic” şi „jurnal-experiment”. Eticheta este exactă, „eseismul” cărţii fiind dat în primul rând de intertextualitatea ca tehnică principală, romanul fiind presărat cu numeroase texte de pe internet privitoare la ocultism şi esoterism, bine articulate în ansamblu, nelăsând nicicum impresia de lipituri, dar şi dând imaginea generală de enciclopedism.
         Un rezumat al romanului se află pe coperta a IV-a: „Iordache, absolvent de geografie repartizat ca profesor într-o comuna din Oltenia, e nemulţumit de viaţa pe care o duce şi se călugăreşte. După o aventură de o noapte cu o străină va părăsi însă mănăstirea, fiindcă amintirea păcatului nu-i da pace. Îşi găseşte liniştea mult dorită alături de Oana, o tânară văduvă frumoasă şi bogată, însă la un moment dat citeşte pe Internet tot felul de teorii esoterice şi pseudoreligioase. Curând, Iordache începe să creadă că e vizitat ba de înger, ba de diavol. Mai mult, are convingerea că este controlat prin telepatie de un misterios personaj din Bucuresti, Ivan, un jurnalist pe care sentimentul ratării îl împinge spre esoterism. Aşadar, îşi părăseşte iubita însărcinată şi se refugiază pentru scurtă vreme la altă mănăstire, apoi urma i se pierde. Plecată în căutarea lui Iordache, Oana ajunge să-i împărtăşească neliniştile, iar în mintea ei încolţeşte bănuiala că fiul pe care urmează să-l nască ar putea fi o întrupare a diavolului…”
         Din aceste rânduri, ai putea înţelege că Iordache este personajul principal, personajul-nucleu în jurul căruia se rotesc toate celelalte. Dar, nu e deloc aşa. Structura romanului este alcătuită din capitole scurte purtând alternativ numele celor trei eroi: Iordache, Ivan, Oana. Dar, pe la pagina 200 Iordache dispare complet din peisaj, după un episod de roman poliţist,  retrăgându-se undeva în Grecia unde nu mai este urmărit narativ. Restul de 300 de pagini cuprinde destinele Oanei şi al lui Ivan; Oana este prezentată prin activitatea ei de zi cu zi, cu trăirile sale, iar Ivan printr-un jurnal la persoana a treia. Acţiunea se petrece în câteva luni ale anului 2012, în preajma „apocalipsei” profeţită de unii şi de alţii, ziarele, televiziunile şi mai ales internetul fiind pline de ştiri privitoare la „sfârşitul lumii”. Într-un foarte scurt episod, aflăm că Oana a fost iubita lui Ivan la un moment dat. Avem de-a face deci şi cu un involuntar triunghi amoros, care nu reprezintă o miză, fiind destrămat aproape din faşă.
         Aş zice, dar, că personajul principal este Ivan, prezentat printr-un jurnal la persoana a treia, acesta fiind în mare parte un alter ego al autorului, gazetar în vârstă de 62 de ani, obsedat permanent de accesul la o „lume paralelă”, de descoperirea unui mod de a comunica în vreun fel cu aceasta „să fie ajutat de o structură extraterestră să devină cineva”, de o „entitate de Dincolo”, visează la o autodepăşire cu ajutorul minţii sau inimii. Cu atât mai mult cu cât internetul este plin de ştiri privitoare la preconizata apocalipsă din 21 decembrie 2012. Dar, la fel de obsedat este de existenţa „Vrăjmaşului”, a diavolului care îl tot ispiteşte.
         Acţiunea cărţii se petrece timp de câteva luni, între 5 septembrie şi 30 decembrie 2012 (după datarea jurnalului lui Ivan), alternând rătăcirile şi căutările lui Iordache cu trăirile Oanei care-şi „hrănea singură nefericirea, îi plăcea să fie dependentă de propria nefericire” şi cu obsesiile permanente ale lui Ivan. La un moment dat, Ivan vizitează cetatea Alba Iulia şi descrie în jurnalul său o atmosferă misterioasă unde are parte de o întâmplare aproape absurdă şi unde speră încă o dată să treacă în universul paralel la care numai cei aleşi au acces. Sunt poate cele mai frumoase pagini ale cărţii, de o atmosferă postromantică, încheiate cu un fel de sinteză a obsesiilor lui, una resemnată: „Dumnezeu aşteaptă de la el să intervină esenţial, să repare ceea ce e stricat în lume, dar pentru asta trebuie să fie inspirat, să fie lăsat să treacă Dincolo, în viitor, să ceară ajutor, să îndrepte lucrurile. E gata să se predea, nu mai are nimic un rost pentru el, a ajuns la vârsta resemnării definitive, nu a înţelepciunii. Nu mai vrea să aibă de-a face cu creierul lui, care nu-l ajută să se concentreze destul…”
         Dar finalul romanului este concentrat pe Oana, pe psihoza ei: „Oana are probleme, i-a spus o colegă: tu ai o nevroză împotriva destinului. Fiul ei ar putea fi Antihristul prevestit? E exclus – dar dacă a rămas gravidă cu Diavolul? – Iordache fiind Diavolul… Va trebui să se adreseze unui psihiatru?”
         Şi dacă Liviu Ioan Stoiciu nu-şi cataloga singur romanul drept „jurnal-experiment”, critica tot ar fi făcut-o. După cum poezia lui este un experiment datând de peste patru decenii, deosebindu-se net de tot ce s-a scris înainte, dar şi de poezia congenerilor săi, nici proză/roman n-ar fi putut scrie în stil tradiţional. Care sunt caracteristicile acestui experiment e mult de discutat. Preocupările cotidiene (ale romancierului) de cititor şi de comentator (v. blogul lui ţinut de LIS ani de zile, cu o acribie de scrib din Egiptul antic, până la reinstalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu împotriva evidenţei votului negativ a majorităţii românilor), de diarist-martor al vremii sale, cu tot ce preocupă lumea în vremea noastră, a exploziei informaţionale date de reţelele de socializare de pe internet, toate acestea sunt topite în romanul Vrăjmaş, roman care nu ştiu să aibă vreun model de până acum, dar care nici nu cred că va deveni model pe viitor. Spre deosebire de poezia sa experiment pe care încă o mai scrie după atâtea decenii, cu schimbări mai mult sau mai puţin semnificative, romanul acesta nu pare a mai putea fi repetat în formulă nici măcar de Liviu Ioan Stoiciu, nici tematic, nici ca formulă narativă.

vineri, 10 aprilie 2015

Eugen Barbu, între imoralitatea omului şi geniul prozatorului

      Am avut toată viaţa o aversiune faţă de Eugen Barbu. Mi s-a părut un tip grobian şi rău cu program, care a atacat scriitorimea valoroasă a vremii lui, un tip infect şi toxic cât se poate. Şi asta, după ce-i citisem cărţile. Şi m-am jurat - pe la 1980 - să nu-l mai citesc niciodată, fiind robul prejudecăţii că un om imoral nu poate fi un scriitor valoros. Îmi dau seama la 2015 că un Eugen Barbu n-ar fi  un scriitor mare dacă n-ar fi fost un om imoral. Acum, pe seară, în Vinerea Neagră, după ce-am făcut drobul (de viţel, că de miel nu-mi dă mâna!) şi după ce-am gătit sarmalele la ceaun în curte, la foc de lemne, m-a apucat un dor de proza lui Eugen Barbu, mi-a trecut puritanismul şi m-am apucat să recitesc Săptămâna nebunilor. Şi mă entuziasmez pe măsură ce citesc. Mă opresc din lectură, pentru a vă reaminti un pasaj savuros:
  
      "Logofetul   Caliarh,   drept,   mut,   nemişcând,   aştepta   ordinele.   îşi   cunoştea   stăpânul   şi   ştia   ce-i   trebuia acum, în această noapte măreaţă de iarnă când, deasupra Bucureştilor se aşternuse nuntirea zăpezii. Îl lăsă să se desbrace,   ajutându-l   cât   era   nevoie,   ţigăncile   roabe   aduceau   de   pe cuptoare   vasele   de   bronz,   din   care   ieşeau aburii.   Secretarul   livonian   desfăcuse   cufărul   cu   lucrurile   de   trebuinţă   şi   pusese   la   îndemână   săpunurile franţuzeşti târguite din vreme care făceau o spumă trandafirie, şi-l ajuta pe servitor să-i toarne pe spate boerului apă  încălzită  cât  trebuia, să nu-l  ardă,  dar  nici să nu-l înfrigureze. Hrisant stătea  gol în faţa  lor , fără sfială, avea un  trup   cu  bună  mireasmă,   subţire,  bine  proporţionat,  cu  picioare   lungi   de  atlet  şi  umeri  lăsaţi.   Capul  blond  şi cârlionţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer  tânăr  şi de rang un vânat  al  pohtitorilor ce nu se sfiau  să-l  înghesuie pe unde apu cau  deşi  lui  nu-i plăceau moravurile turceşti. Îl unseră după aceea cu  uleiuri  şi cu camfor ,  îl lăsară să se usuce în faţa sobei de cără midă în care ardeau  butucii retezaţi cu dichis ca să lase un  jar ca  rubinul ce scădea în  trepte, cum s-ar  topi un fagure la   lumina  prea  puternică  a  soarelui   de  vară,  iradiind   egal   o  căldură  dulce  ce  te   îndemna  la   somn".
    

joi, 9 aprilie 2015

Cassian Maria Spiridon

      Aș avea atâtea subiecte de actualitate de scris astăzi, dar toate ar fi pe un ton rău, ironic, sarcastic și nu se face, că suntem în joia mare.
      De aceea, prefer să amintesc că astăzi poetul ieșean Cassian Maria Spiridon împlinește frumoasa vârstă de 65 de ani. Îi spun la mulți ani! și reproduc o poezie de-a sa:

Zodiac


prin mine trec
cor
ăbii negre / vise / drumurile rupte
ale morții
încă mai scriu
așa
îmbrăcat în cămașa zădărniciei
nici tălpile nu pot să-ți mai sărut
am renunțat
la clipa repede și verde
(despre berbec și soarta lui
spun:
porțile sunt ferecate
nimeni nu are timp să moară)
 

marți, 7 aprilie 2015

Sicriu în sicriu în sicriu



        Plimbarea egală de-a lungul textului. Urcuşul textului, cu năzuinţe, cu aşteptări, cu speranţe. Bucuria sau, după caz, amărăciunea că dincolo de orizont e tot text. Tot ca un şes, apoi iar un scurt urcuş, alt orizont, continuarea textului – câmp şi tot aşa... În copilărie încercai să ajungi la un capăt al curcubeului. Fără succes. Acum încerci să ajungi la capătul textului. Nici o nădejde!
                                                                                       *
        Şi pozele sunt texte, nu-i aşa? Pentru că şi ele suportă cenzura. Iată: „uneori/la mănăstire/măicuţele bătrâne/ le pun mâna la ochi/călugăriţelor novice – când pe cer/norii alcătuiesc/figuri în poze şi fapte/indecente”. (Leo Butnaru).
                                                                                      *
        Scriitor pentru care cantitatea n-a fost niciodată o problemă, el visează de o viaţă să scrie texte gata ratate. Vanitatea îl face mereu să creadă – într-o tristeţe căutată – că nu reuşeşte.
                                                                                      *
        Gheorghe Grigurcu: „Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu depăşească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvânt”.
         Extremele criticului şi poetului Gheorghe Grigurcu. În sensul că, pentru critic, primul paragraf e exact pe dos decât scrie. În schimb, al doilea, pentru poet, e un perfect autoportret.
                                                                                      *
         Când textul devine febril, când e deoacheat şi se exhibă în piaţa publică a bibliotecilor, cuvintele se ascund ruşinate pe marginea lui, pe după paranteze şi puncte de suspensie, aşteptând revenirea lui în fire...
                                                                                      *
       Când scriitorul este mai chinuit, mai erou decât toţi eroii săi fictivi. I.D.Sârbu, în 1982, într-o scrisoare către prietenul său Ion Negoiţescu: „O duc greu, Nego, parcă aş fi depus viu la morgă”.
                                                                                      *
        Vincent van Gogh: „Nu cunosc încă o mai bună definiţie a artei ca aceasta: Arta este omul adăugat naturii”.
                                                                                      *
         Sicriu în sicriu în sicriu. Literele în cuvânt ca-ntr-un sicriu. Textele în bibliotecă precum într-un sicriu deschis/închis. După modelul păpuşilor Matrioşka, literatura lumii.
                                                                                      *
          Orice text pe care-l începi, ai brusc revelaţia faptului că el a fost început de mai multe ori şi de mai mulţi scribi, nu se ştie când, nu se ştie de cine.
                                                                                       *
          Toţi cântăreţii lui Ceauşescu, toţi cei ce-şi făcuseră o profesiune nu doar de credinţă, dar şi o profesiune lucrativă din a-l preamări în versuri pe marele cârmaci, după 1989 au trecut la psalmi, la poezie religioasă, în general. Şi nu pentru a-şi turna cenuşă în cap pentru multele lor păcate, ci pur şi simplu pentru că e trecerea cea mai lesnicioasă. Scutură de praf searbedele texte şi continuă preamărirea. Doar că-şi schimbă obiectul adoraţiei, nu-l mai cântă pe cel de pe malul Dâmboviţei pentru cele lumeşti, ci pe cel de sus pentru cele cereşti.
                                                                                           *
          În anii 75, 76, 77  ai deja veacului trecut, la orele cinci după-amiază mă întâlneam aproape zilnic cu Nichita Danilov în faţa anticariatului de pe Strada Lăpuşneanu din centrul Iaşului. Aşteptam să se deschidă. Vedeam prin geamul murdar al vitrinei cum se aranjau pe rafturi cărţile achiziţionate în timpul dimineţii. În aşteptare se afla şi Emil Brumaru. Noi poate mai lipseam de două ori pe săptămână, Brumaru – niciodată. Cumpăra lacom, pleca spre Piaţa Unirii cu braţele pline. Citesc acum un interviu cu el în „România literară” (din 24 august 2007) unde-şi mărturiseşte voluptatea lecturii: „Cititul, cred, rămâne până la moarte... Mă scufund în el... Aş citi trei sute de ani... Iubesc cărţile ca pe femei... Cu cele preferate dorm în pat... Le mângâi prin somn... Rafturile bibliotecilor din toate camerele gem de volumele aranjate pe câte trei rânduri... Numai răsfoindu-le, simt cum mi se tulbură minţile de dorinţă...”
        Iar eu, numai citind aceste destăinuiri, o iau val-vârtej spre propriile-mi rafturi.
                                                                                         *
         Daniel Turcea cel uitat, Daniel cel trist şi uitat: „din litere ca dintr-o raclă/din cenuşa numerelor, din/trupul acest-al cuvintelor/de se schimbă la faţă/din lucruri/din înţelepciunea-nstelată/ca din moarte, învie/învie acum/Cuvânt necuprins”.

                                                                                         *
          Telepatia textului? În ziua în care, după ani buni, scot din raft volumul Epifania al uitatului Daniel Turcea, după ce citesc şapte-opt poezii, pun cartea deoparte pentru a medita la cele citite, pentru a mă...odihni, iau „România literară”, o deschid la întâmplare şi-mi cad ochii din prima pe un poem intitulat Epifanii, aparţinând italianului Elio Pecora, în versiunea românească a lui Ion Pop şi care poem începe astfel: „Vin umbre ce se-apropie atente/urc-o mulţime, chiar cele nechemate...”
                                                                                          *
          Vers atât de cuprinzător de George Trakl, în versiunea românească a lui Petre Stoica: „Tânguirea cutremură trestiile toamnei”.
                                                                                          *
          Joan Miro în Culoarea visurilor mele: „...dacă cineva cumpără o pânză de-a mea, îmi spun: Are curaj individul ăsta!”. Ei, dar scriitorul dacă şi-ar vedea cititorii cumpărându-i cărţile... Dar cărţile nu se prea vând acum, ceea ce înseamnă că li s-a cam dus curajul cititorilor...

(texte apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2015)

Beznă

     Ceea ce se întâmplă în România noastră cotidiană, chiar şi în aceste zile din săptămâna patimilor, harababura totală nu poate să-ţi amintească decât de sentinţa dată de un condamnat precum Iov cel dreptcredincios: "Ţară de întuneric şi neorânduială, unde lumina e totuna cu bezna!"

miercuri, 1 aprilie 2015

Vipera cu corn în frunte

                                               
           La jurnalistul Mădălin Volontan, intră într-o dimineață un domn între două vârste, cum se zice, un domn blond grizonat, cu costum, cravată, pantofi lucioși și geantă neagră-roșie de firmă, mai ales acest amănunt atrăgea atenția, sigla firmei genții bicolore.
-         Domnule, zice musafirul neinvitat, sunt om de afaceri, milionar în euro. Știu ce influență aveți, vreau să vă rog și eu ceva... Dacă e nevoie, plătesc bine, nu mă uit la bani...
-         Spuneți!
-         Aș vrea să mă denunțați și pe mine la DNA. Sigur, pentru început aș vrea s-o faceți pe blog și în ziar, apoi să trimiteți textul și la DNA, că un articol publicat deja are altă forță.
-         Și pentru ce să vă denunț?
-         Păi, pentru ce se denunță la DNA! Pentru corupție, pentru spălare de bani, luare și dare de mită, vă învăț eu?! Știți dvs. mai bine...
-         Păi, și de ce vreți să fiți denunțat?
-         Din mai multe motive. Aș vrea să fiu și eu în rândul lumii. 30 de zile de arest cred că nu mi-ar strica. Aș cunoaște și altfel de viață decât aia cu icre negre, cu whisky scoțian sub tabloul lui Renoir, cu blonde pe genunchi. Plus că mă omoară anonimatul. Degeaba trăiești pe picior mare și ești putred moral și putred de bogat, degeaba ai o viață de căcat de lux dacă nu vorbește nimeni de ea pe televiziuni între orele 17,00 și 19,00. Cred știți că poetul Blaga (Lucian, nu Vasile!) avea o vorbă, că orice căcat vrea să-și scrie memoriile lui de trandafir. Eu n-am talent, dar dacă ar fi să scriu, jur că mi-aș scrie memoriile mele de căcat, nu de trandafir. Și apoi, din când în când e nevoie de o zdruncinătură, să simți că viața mai dă cu tine de pământ, să ai convingerea intimă că porcăriile din viață se mai și plătesc. Altfel, lumea se duce dracului de râpă.
      După ce s-a documentat, după ce a luat la hărțuit toate instituțiile statului, după ce a pus cap la cap, nopți întregi, fapte, cifre, declarații, stenograme și alte fleacuri, jurnalistul nostru a publicat trei pagini de ziar cu un text sub titlul Codruț Nămete a prejudiciat statul cu peste un milion de euro! Intertitlurile și subtitlurile erau la fel de indubitabile, la fel de clare și de acuzatoare.
         La două zile de la marea dezvăluire, tot într-o dimineață, faimosul jurnalist de mare influență Mădălin Volontan este din nou vizitat de omul de afaceri Codruț Nămete care-i pune pe masă o sticlă de whisky scoțian.

-         Acesta e un fel de premiu de consolare, zice dl. Codruț arătând spre sticlă. Păi bine, domnule Mădălin, ăsta-i denunț? M-au vizitat prietenii mei alaltăieri cu ziarul în mână și m-au somat să dau o masă mai copioasă decât la curtea lui Ludovic XIV. Apoi m-au beștelit ca pe dracu, au râs și cu curul de mine. Cică, atâta am putut eu, atât m-a dus mintea? Hai, domnule Mădălin, eu voiam să apar la televiziuni de la 17,00 la 19,00, dar nu în halul ăsta, să râdă țara de mine mai rău decât de maneliștii Leo de la Strehaia și Nicolae Guță!... Auzi, un milion de euro! Păi, pe ăsta-l dau șoferului să-mi aducă pe seară două sticle de whisky, un Luchian și doi Grigorești, că eu sunt ahtiat după artă. Arta e viața mea! Vă salut! Am să merg la concurență, cică grasa aia de Ioana Simionescu e mai dură și mai veninoasă, e o viperă cu corn în frunte. Vă arată ea ce înseamnă un denunț adevărat.