vineri, 30 septembrie 2016

Grecia în șapte zile de vacanță



      Scrie undeva eseistul Ioan F. Pop că „turismul e o imbecilitate sezonieră, cea mai gregară modalitate de a scăpa de tine însuți, simplă dromomanie – peregrinationes profanas”. Și totuși, autorii acestor patru pagini au plecat în Grecia cu intenția nu de a scăpa de ei înșiși, cât mai ales pentru a se regăsi în însorita fostă Eladă. Ba, în entuziasmul lor reținut, au gândit cumva pe dos, că Dumnezeu a creat lumea într-o zi, apoi s-a odihnit șapte zile. Astea șapte zile de odihnă am vrut noi să le trăim la Olympic Beach, în nordul Greciei. Culmea este că ne-am luat, printre alții, ghid cultural pe Jules Renard care și el e belicos cu noi, turiștii: „Turistul. Într-un sfert de oră de conversație mă scârbește de jumătate din lume.” Fiind noi niște turiști limitați, vom scârbi cititorii, într-un sfert de oră fiecare, doar de o stațiune greacă.

        Plecăm la 22,00 dinspre Baia de Aramă spre Turnu Severin, Porțile de Fier, Serbia, Macedonia, Grecia. Acesta era itinerariul. Pe întuneric, observ totuși că, după îmbarcarea severinenilor, ne întoarcem. Adormim și ne trezește vameșul la...Calafat. Ce scriitor e din Calafat? mă întreb eu adormit încă. Ignorantule, îmi răspund. Gabriel Chifu e din Calafat. * Popas în noapte la o benzinărie din Bulgaria. O vânzătoare buzată și negruță îmi dă rest la o hârtie de zece euro monede de o și două leva, semănând foarte bine cu cele de un și doi euro. * În zori, șoseaua însoțește cu fidelitate un râu când mai lat, când mai subțirel. Pescarii bulgari stau la pândă de-o parte și de alta.* Ajunși la Olympic Beach la prânz, autocarul parchează într-un loc viran, cu păpuriș, gunoi românesc, țipirig și, desigur, leandri crescuți spontan peste tot. Vreo 500 de metri până la hotel facem mișcare târând trolerele ca pe niște măturoaie.* Jules Renard: „Viața este o cutie cu unelte care înțeapă și taie. În fiecare clipă ne însângerăm mâinile”. Noi avem la Hotel Katerina la propriu o asemenea unealtă elvețiană a lui Mihai conținând cuțit, deschizător de conserve, linguriță, furculiță, tirbușon ș.a. O folosim doar pentru tăiat slănină, cașcaval, salam, ceapă, pe terasă, după somnul din camera noastră fără fereastră, ci doar cu ușa mereu deschisă spre balconul spațios. * Iau o pietricică în gură și intru pentru prima oară în Egeea cea plăcută ca o femeie de 30 de ani fierbinte de dorință. * Seara, plimbare pe întuneric, cu o sticlă de vin roșu de Creta, practicând cu Mihai jocul de societate „Trece-mi-o și mie!” (Sâmbătă, 30 iulie).
                       În Egeea ca-n pântecul matern
       Declarația de dragoste a dimineții: Marea Egee e cea mai frumoasă și prietenoasă din lume. Chiar și stavrizii o știu. * Despre Jules Renard, Radu Petrescu spunea că scriitorul francez „a obținut precizii și transparențe supreme”. Da, iată precizii și transparențe: „Nu citesc nimic, de frică să nu găsesc lucruri bune”. Și: „Fost azi la Daudet./.../ Am avut fără îndoială marea nefericire de a nu-i fi pe plac. Ce m-o fi apucat că nu i-am lăudat la nimereală cărțile pe care nu i le-am citit...” Ei, dacă ar fi existat face book la 1890, ce-ar mai fi postat zilnic Jules Renard comentarii la cărți pe care nu le-a citit! * Plajă golașă, rarefiată, la vreun kilometru de hotel, între Olympic Beach și Katerini. Stau în Egeea ca-n pântecul mamei. * Prânzim tihnit la o tavernă. Pește cu de toate: cartofi, roșii, castraveți, lămâie, țațiki (tzatziki)... Câteva carafe de vin alb. Ciugulim alene din pește și tăifăsuim. Nici pui de cerșetor pe cuprins care să te întrerupă din taclale. * Pe întuneric, plimbare cu trenulețul până la Paralia Katerini, în briza minunată, amețiți ca niște lilieci de luminile multicolore. * Și a fost a doua zi fără internet, televizor, face book. Se poate trăi. (31).
                            Svetlana cea frumoasă și rea
         Trei ore de bălăceală în marea cea primitoare. Ne abordează un bătrân grec cu o față pocită de o pareză, că – vorba lui Renard – dacă s-ar strâmba ar fi mai puțin urât. E patriot, naționalist, tună și fulgeră cu stropi de salivă împotriva arabilor. Din trei în trei vorbe, își îndreaptă degetul arătător spre largul mării și toacă: „Poc, poc, poc!” Facem cunoștință. El e Nikos. Noi? Mihailos și Demetrios, desigur. „Ortodox?”, ne întreabă. „Ortodox!” confirmăm noi. Îi vine inima la loc. În timp ce înoată în picioare, îndreaptă arătătorul spre soare răsare: „Poc, poc, poc!” * Austeritatea cinei de pe terasa hotelului încercăm s-o completăm cu o sticlă de vin roșu Rithmos, de Creta, de care cândva probabil bea și Kazantzakis, alt Nikos. Îl chemăm pe unul din cei doi tineri ospătari îmbrăcați în portocaliu, de zici că-s pușcăriași americani, și-l rugăm să ne desfacă sticla. Până să ne dezmeticim noi de buchetul vinului, ne  trezim la masă cu o tânără cu ochelari aplecată deasupra mea, că-i simt parfumul de portocale. O rochiță subțire cu buline albastre și albe îi tot e ridicată de briza Egeei și-i ivește niște picioare albe  ca de cretă, altfel perfecte. Un zâmbet forțat îi dezvelește dinții subțiri ai boticului simpatic de mioapă, dinți  care-mi amintesc imediat însemnarea lui Renard: „De îndată ce o femeie îmi arată dinții, îi văd capul în chip de hârcă”. Mie îmi vine asta în cap parcă spre a lua distanță de parfumul ei de portocale. „Cie doriți dumnevoastrî?” „Acum nu mai dorim nimic. Vă mulțumim pentru ospitalitate”. „Aici nu avieți voie cu vin de afară”. A pierit ca prin farmec buchetul vinului de Creta, ca și farmecul accentului de Chișinău al patroanei. „Domnișoară Svetlana...” „Nu mă chiamă Svetlana, ci Marina...” „Lăsați, toate fetele frumoase și rele de la Chișinău se numesc Svetlana...” „Eu am locuit la Chișinău, dar acum sunt cetățeancă franceză. Și nu sunt rea”, mă mai pune ea la punct. „Dar, frumoasă sunteți. Deci, sunteți de la Chișinău și vă cheamă Svetlana...” Ne luăm sticla și-o lăsăm pe Svetlana să-i muștruluiască în rusește pe cei doi băieți portocalii, abătuți și triști ca niște guguștiuci baptiști, că n-am altă rimă. * Iar pe terasa camerei noastre constatăm voioși că viața există și fără internet și televizor. (Luni, 1 august).
                   Fiecare stâncă are o Meteoră în vârf
       La micul dejun, ochii Svetlanei, unul de vultur și celălalt de vulpe, îngheață instantaneu ceaiul din ceștile turiștilor. * La 8,30, ne îmbarcăm în autocar și ne mișcăm vreo 160 de kilometri până la Meteora. Ne trecem butelcuța de ouzo de la unul la celălalt și aflăm a mia oară de la Jules Renard că „problema nu-i să câștigi mulți bani, ci să cheltuiești puțini”. De văzut, câți voi cheltui eu la Meteora, de fapt la Meteore, unde fiecare stâncă are mănăstirea ei în vârf. Păi, 15 euro excursia, 2,75 pe butelca de ouzo, 3,00 intrarea la mănăstire, 21 pe suveniruri, încă 5 pe iconițe la un popas, apoi, la masă, undeva pe lângă Larissa, 9,00 plus 3,00  încă o bere. Îmi place libertatea grecoaicei sexagenare din capătul liniei de „împinge tava”. O ciorbă și o friptură (că-i de porc, de pui ori de pește) apreciază ea că ar costa 10 euro, așa, din ochi, fără a butona casa de marcat din față. Un pește cu pilaf și o bere, la mine, costă 9 euro. O doamnă din fața mea o întreabă: „Lei primiți?”. „Mai puțin, zice ea, dar ia  fără fasoane cele patru hârtii de câte 10 lei și le pune în sertar cu cel mai firesc gest”. Când  intră turiștii germani, prețurile la aceeași mâncare cresc brusc cu 75 la sută. E o formă de patriotism, aflăm noi peste două zile de la o grecoaică naționalistă, ca toți grecii. * La masa de seară, ne salută Svetlana din vârful limbii. Aș vrea să pot urma sfatul lui Jules Renard: „Cea mai mare plăcere pe care i-o poți face unei femei este să-i lauzi cu nerușinare inteligența”. Nici gând să încerc cu Svetlana (Mihai o numește Natașa!) fără riscul de a lua o sticlă în cap. Or, eu sunt un turist epicureic. Vreau să mă simt bine. (Marți).
                    Cadouri pentru acasă: un val de Egee, o rază de soare, o briză...
         Plaja, o amestecătură de greci, români, bulgari, sârbi (mai ales sârbi), polonezi. Toată plebea cea vestită a Răsăritului Europei. Cu câtă importantă meticulozitate se prăjesc ei la soarele Greciei. Numai Mihai îl trage de limbă pe ospătarul Nicu B. din Cluj și-și ia notițe ca la școala reporterilor frenetici. * Intru în Egeea cu senzația vinovată că aș comite adulter. Iar Jules Renard zice că „adulterul este mica oboseală în trei”. Dacă mai pun și soarele toropitor al Greciei, ajung deja la marea oboseală. * Vedem mai multe magazine de suveniruri. Obiecte multe și mărunte, mii, o groază. Să ducem pentru cei de acasă un atom de Grecie. Mult mai potrivit ar fi să le putem duce un val de Egee, o briză de pe plaja de la Olympic Beach, o rază de soare din miezul zilei, o gură de aer respirată de Socrate sau de Kazantzakis... * Fără face book, fără televizor, fără talk show-uri, viața ni se pare chiar normală.  (3)
                               Egeea și adulterul
       La micul dejun ofer câinelui roșcat cu pete albe una din felioarele de parizer mai transparente decât o eșarfă japoneză, după cum ieri seară i-am oferit o jumătate de pârjoală moldovenească, iar alaltăieri o bucată de frigăruie. „Nu aveți voie să dați mâncare câinilor nimănui!” mă atenționează Svetlana de la doi centimetri de nasul meu bronzat în zilele trecute. „Domnișoară Svetlana...” „Mă chiamă Marina...” „Mă rog, domnișoară Sve... Marina, câinele ăsta, am crezut că e al hotelului, că numai aici stă toată ziua”. „Nu, e al nimănui”. Ei, atunci și eu mă simt al nimănui. Iar pe Svetlana mă simt răzbunat zicându-i dumnevoastrî. * Când ajung pe plajă, găsesc marea agitată, aruncând pe mal nisip și iarbă. Când mă dezbrac, se potolește brusc și dintrodată. Când intru în ea, se face brusc de 29-30 de grade Celsius și continuă să se încălzească. Înțeleg că mă iubește și sunt gata să fac pipi pe mine de emoție. Îmi vine să-i zic Egeei ca-n Jules Renard: „Sărmană femeie, te plâng. Doar adulterul te mai poate salva”. „Prietene drag...” „Dar nu cu mine”. Și, peste J. R., să adaug: „Peste două zile, din păcate, plec la V. la Curtea de Argeș. * La 60 de ani, îmi promit la prânzul de la tavernă cu coastă de miel la grătar, voi scrie romanul mare, total al literaturii române. Mai beau un pahar de vin de Creta și descopăr ușurat că am trecut de vârsta asta. Atunci, s-o lăsăm așa, îmi mai zic. * Smochine cu un euro kilogramul cumpără Mihai. Încearcă să mă convingă că sunt bune. Nu reușește. Mă convinge însă că se poate trăi fără internet și fără televizor. (Joi, 4 august 2016).
                      Leandri albi, leandri roșii...
                   Deasupra Muntelui Olimp, un alt munte de nori alburii și de aburi. Pesemne, zeii își fac baia fierbinte de dimineață. * De șase zile și de două ori pe zi, Mihai intră în cabina albastră...de portar din marginea plajei să se schimbe, intră același Mihai în blugi trei sferturi și cu pălărie albă de pai și de fiecare dată iese altcineva în soarele arzător: Heraclit, Alexis Zorba, Seferis, Platon... Și marea mă privește ironic când eu sunt tot mai uimit. * Jules Renard: „mă surmenez lenevind”. La Marea Egee eu nu mă surmenez lenevind. * Apare în marginea plajei o bătrână mare, cu Parkinson. Dar, are niște pantalonași scurți-scurți și multicolori. Pantalonașii ăștia de-o palmă îți atrag privirea imediat ca o pictură de Van Gogh într-un magazin de pompe funebre, dar la o fracțiune de secundă îți sar în ochi varicele negre-vineții și celulita bogată. Egeea se preface a nu observa nimic. * Parcul dintre plajă și linia de taverne. Iarba, stropită nonstop cu aspensoare nu e mai mare decât țepii din barba lui Mihai nebărbierit de o săptămână, o barbă galben-roșcată; a parcului, nu a lui Mihai. Iar palmierii, cu crengile lor din vârf aplecate, parcă plângându-le pe cele tăiate în ani pe cele dedesubt, niște răni, acolo, de macetă. Doar leandrii sunt veseli, leandri crescând singuri, ca buruienile și ciulinii la noi, leandri roz-roșii, leandri albi... * La întâlnirea apei cu nisipul, trece alene un fund trist, hai, melancolic, de sârboaică blondă. * Seara ultimă e seara grecească de la Paralia. Muzică grecească, dansuri în care e antrenată și mulțimea de vreo 300 de români, un film animat despre mitologia greacă. Apoi, o discuție, până după miezul nopții,  despre Grecia și turismul ei cu doctorița Sofia Karipidou cea energică și naționalistă care ne spune că-n Grecia ei n-au ce căuta supermarketurile străine, nici băncile din UE, că deși acum fiscul lor dă niște amenzi usturătoare, totuși agenții economici mai încearcă să păcălească statul, însă niciodată turistul, că fără acesta țara e moartă... (Vineri, 5).
                                   Sfârșit
       După micul dejun, ne facem bagajele și le stivuim în holul hotelului. * Plimbare de rămas bun prin stațiune. Vedem biserica minunată, spațioasă și curată ca o adevărată mireasă a lui Christos, o vedem chiar în timpul slujbei. * Ultimele cumpărături, printre care halva, rahat grecesc și ulei de măsline Kalamata... * La prânz, pornim spre casă, cu anume lene amestecată cu melancolia despărțirii de locuri care abia ne cuceriseră. Popas de o oră la Salonic, la o terasă pe malul mării unde mâncăm și bem bere Mithos. * Pe dealuri, livezi de măslini ca turme de iaci. Autocarul aleargă spre România parcă mai încet, ceea ce nu ne deranjează mai deloc. Soarele Greciei ne mângâie cu gheare învelite în catifea. Pe marginea austostrăzii, ca buruienile, leandri albi, leandrii roșii... (Sâmbătă, 6 august 2016).
                                (reportaj apărut în Argeș nr. 9/septembrie 2016)
                   

          


vineri, 16 septembrie 2016

Jan Porojan şi balena de aur



                              
         Într-o zi de toamnă frumoasă, cetăţeanul european Jan Porojan pescuieşte undeva pe malul Mării Nordului. Încă de la prima lansare, el prinde o balenă. Şi balena îi spune cu gura ei cât craterul Vezuviului, îi spune cu o voce mieroasă:
         „Dragă cetăţene, eu sunt balena de aur, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc trei dorinţe”.
         „Hm! Ia, să vedem. Aş vrea nişte vile, cabane şi hoteluri la Poiana Braşov, Tuzla, Predeal, judeţul agricol Ilfov…”
         „Ele sunt deja la locul lor”, îl asigură balena de aur.
         „Aş mai vrea acţiuni majoritare la 17 combinate, fabrici şi uzine capitaliste, foste socialiste”.
         „Le ai, la cele mai profitabile. Şi a treia dorinţă?”
         „Aş vrea şi două tone de carne de balenă, că tocmai i-a crescut preţul la Bursa din New York”.
         Cetăţeanul Jan Porojan s-a întors de la pescuit şi şi-a completat declaraţia de avere cu cele de mai sus şi cu altele, că a mai prins el şi alte balene de aur.

                                    (schiță apărută în revista Litere, nr. 7-8/iulie-august 2016)

luni, 5 septembrie 2016

Un prost cu care m-aş însoţi




         Cititorul căutându-și lectura care să-l facă liber. Dar, mereu, cu fiecare pagină citită, devine tot mai captiv în câmpuri de sârmă ghimpată care se înconjoară de alte câmpuri de sârmă ghimpată, se încrucișează cu altele, devin concentrice... Libertatea cititorului în labirintul fără ieșire din sârma ghimpată a textului.
                                                                   *

        Agur, fiul lui Iache din Massa, trăitor cu mult timp înaintea lui Hristos, se declară atât de prost că nici nu se poate numi om, dar îşi pune următoarele întrebări: "Cine s-a suit în ceruri şi iarăşi s-a pogorât? Cine a adunat vântul în mâinile lui? Cine a legat apele în haina lui? Cine a întărit toate marginile pământului?" Apoi, acest om...prost afirmă: "Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru pe care nu le pot pricepe: calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corăbiei în mijlocul mării şi calea omului la o fecioară..." Ei, cu un asemenea prost m-aş însoţi.
                                                                      *
        Din jocurile alternării realității cu ficțiunea: uneori minți că minți.
                                                                      *
        Călătoria lui Erofeev cu trenul pe ruta Moscova-Petuşki, însoţit de o valiză mică din care tot scoate băuturi cu care face diverse cocteiluri. Iată cocteilul „Măruntaiele căţelei”: Bere jiguliovskoe (100 gr.), Şampon Sadko, negustorul bogat (30 gr.), Spray pentru curăţarea părului de mătreaţă (70 gr.), Adeziv BF (12 gr.), Lichid de frână (35 gr.), Insecticid pentru distrugerea insectelor mici (20 gr.)/…/După două pahare din cocteilul acesta, omul devine atât de inspirat, încât te poţi apropia de el şi, timp de o jumătate de oră, poţi să-l tot scuipi în bot, de la un metru şi jumătate, iar el n-o să-ţi zică nimic”
                                                                        *
       Textul apărat de îngeri. De jur-împrejurul textului infinit al lumii, dacă infinitul are jur-împrejur şi nu doar înăuntru, armate de îngeri veghează. Fiecare literă, fiecare silabă, fiecare cuvânt, textul în întregimea lui nemărginită e apărat de falangele de îngeri, cu aripile lor albe unind minus infinitul cu plus infinitul de litere, silabe, cuvinte...
                                                                   *

        Ghidul leneşului, mic tratat pentru leneşii rafinaţi de Tom Hodgkinson. Cartea este savant structurată în douăzeci şi patru de capitole corespunzătoare celor douăzeci şi patru de ore ale zilei, de la 8 dimineaţa până a doua zi la aceeaşi oră, tot atâtea prilejuri de a-ţi satisface plăcerea de a lenevi: trezitul agale, deplângerea trudei, tolăneala, chiulul de la slujbă, mahmureala, siesta, boala ca un concediu binemeritat, puiul de somn de frumuseţe de după prânz, savurarea în lene (cum altfel?!) a ceaiului, beţia molcomă din faptul serii, ora de pescuit alene, fumatul în tihnă, izolarea în casă ca o perversiune a viciului trândav, apoi lenevia la bodegă, la un pahar, desigur, revolta împotriva celor care atentează la tabieturile noastre, jocurile sexuale (tot alene), conversaţia de dragul conversaţiei (ca artă, deci), petrecerea de la 3 dimineaţa, meditaţia din zori, somnul dulce de dimineaţă, concediul ca o binefacere şi, în sfârşit, starea hipnogogică, adică plăcuta stare dintre veghe şi somn, cu ochii (între)deschişi… Zise memorabile întâlnim prin tot textul: „agenda de lucru a leneşului”; „e greu să fii leneş pe cont propriu”; „mare duşman al leneşului, Revoluţia Industrială”; „leneşul-cu-bun-simţ”, forma de lene de la ora două după-amiază este boala, „când devii stăpân, când poţi face ce doreşti”; pescuitul e „o modalitate superbă de a nu face nimic”; leneşii reprezintă „specia puternică, a celor mari, a deţinătorilor cheii fericirii…”
                                                                        *
        E melancolic din zori până spre miezul nopții și nu-și dorește altceva decât Premiul Nobel. Nu atât pentru a și-l trece cu litere de aur în bio-bibliografie, cât pentru a-și etala nonșalanța de a nu se prezenta la ceremonia de la Academia Suedeză, unde-și va trimite soția cu o copie după alocuțiunea de mulțumire și cu formalele scuze de rigoare.
                                                                           *
        După zece ani sau cincizeci, rar după o sută, din multe cărți, foste opere la timpul lor oportun, nu mai rămâne decât o câmpie textuală scundă și înțepătoare, o miriște. Grâul s-a mâncat, paiele s-au tocat, miriștea o face timpul una cu pământul.

                              (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 7-8/iulie august 2016)

marți, 30 august 2016

O nouă cronică despre „Sâmbătă, duminică și alte singurătăți”



Vasile Spiridon
A NU AVEA SAU A NU FI
              Fie că este vorba de Povestiri în contrapunct, de Sfârșitul epocii cartofilor, de Concetățenii lui Urmuz, de Meseria de a muri sau de Moartea noastră cea de toate zilele – toate antologate, în colecția de proză scurtă a Editurii Tipo Moldova (2015), sub titlul Sâmbătă, duminică și alte singurătăți – putem rămâne dubitativi la citirea fiecăreia dintre ele, însușindu-ne o frază a autorului lor, Dumitru Augustin Doman, aflată într-una din însemnările sale: „Aceasta este întrebarea: a nu fi sau a nu avea?” De fapt, întrebarea poate fi separată în două părți categoriale legate de reflecția asupra morții și de existența însăși a omului. Pentru a realiza o anumită gradualitate în această trecere de la existent la extincție, voi inversa termenii frazei interogative și voi începe cu o comentare a unor aspecte legate de verbul „a nu avea”.
              Ce nu avea cetățeanul român sub ceaușism (dar nu numai atunci) era puterea de a se abține în a fura statul și în a-și dori ascensiunea într-o ecuaţie socială din numita „epoca cartofilor” (cacofonia se impune). Deviza generală a personajelor din nuvela Sfârșitul epocii cartofilor pare a fi „Toată lumea să trăiască şi nici eu să nu mor”, pusă sub rigoarea gândului neascuns „Cum să fur eu mai mult decât şeful meu? Îmi ştiu locul în ierarhie, nu sunt eu atât de obraznic!...” (p. 88) Într-un depozit de cartofi de pe centura Capitalei, o zi de lucru se desfășura mereu după același canon: facturi false, avize de expediţii nu mai puțin ilicite, jocuri de table sau de poker, băuturi autohtone (dar și vodcă poloneză), vizite de lucru ale primilor secretari, hârjoneală protocolară cu fetele ziliere în „sala de protocol”, culcaturi pe furate în „separeu”. Sub același regim comunist, ce nu avea boema tânără (la veselă şi inconştientă strâmtoare, ca întotdeauna) era conștiința că nu se poate deţine pentru mult timp esenţa cine ştie cărei filosofii optimiste, luminoase (ca în proza scurtă Un ocol), că la întrebarea interesată dacă ești căsătorit nu se poate răspunde prea mult timp prin evazivul „– Nu prea” (în proza Stratul de protecție).
              A nu avea reprezintă o adevărată catastrofă în postdecembrism. Este pricina pentru care se fac felurite „încurcăturile contabile” – o sintagmă eufemistică generalizantă pentru ceea ce legiuitorul numește bancrută frauduloasă, fals, uz de fals în acte publice, delapidare, evaziune fiscală. În proza Redarea libertății, protagonistul, ajuns la închisoare în urma respectivelor „încurcături”, are timp de gândire, se autoanalizează și încearcă să înțeleagă ce-l obsedează de fapt: ideea de libertate sau maniera de a medita la ideea de libertate? Din această dilemă nu poate ieși – a zis! –, dar ceea ce îl contrariază este anunțarea divorțului din partea soției, care îi redă... libertatea. La asemenea fel de libertate în pușcărie nici că se gândise!
              Tot la capitolul divorțurilor din interes, o pereche de ticăloșiți și-au zis că, dacă tot n-au făcut ei o nuntă cu dar în adevăratul înţeles al cuvântului, măcar divorţul să le fie cu strigături. La fel cum și mergerea a unui preşedintelui de Tribunal la puşcăria de la Colibași (denumire devenită improprie, pentru că numai colibe nu sunt pe acolo pentru deținuți) trebuie sărbătorită: „«Altfel cum? E o faptă publică, de notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ʼ50, noaptea, cu Volga neagră cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi organiza un chef de încarcerare, să fii în rândul lumii»” (Alaiul de joi dimineață, p. 671).
              Alții, care încă nu au intrat în pușcărie, au probleme existențiale, în aceste vremuri când un primar poate să răcnească „Bă, satul sunt eu!” sau când se poate anunța la știri ca pe un succes în premieră realizarea creşterii zero în macroeconomie. În proza Nenorocit de un milion de dolari, cineva care credea că fericirea nu poate fi găsită decât în contemplaţie câștigă la loto peste un milion de dolari și nu știe cum să aibă grijă de ei, de viitoarea vilă, de noua mașină luxoasă și, mai ales. de sine însuși. I s-a dus tihna contemplației, a reveriei și crede că se va alege praful de ideea pe care și-o făcuse despre fericire.
              Dar degeaba fură fără teamă, fără scrupule şi fără îngrădiri afaceriștii oneroși ai tranziției dacă nu sunt pictați pe zidul unei biserici ca generoși ctitori! (Hoțul generos) Dacă vreun miliardar de carton cu conştiinţa încărcată își dă drept canon să ajute o bătrânică nevolnică să treacă strada la economatul din colţ, trebuie să nu intervină inopinat aranjarea unei licitații la mâna a doua pentru a fi dusă la sfârșit intenția creștinească. Altfel, bătrânica mai poate aştepta și până a doua zi să o treacă el strada (în locul prozatorului, aș fi pus în această bucată narativă  Un miliardar de carton cu conștiința încărcată ajută o bătrânică nevolnică să treacă strada la economatul din colț – pe intrepidul afacerist să o omoare cu Mercedesul în graba iscată).
              Toate acestea sunt narațiuni care fac ușor trecerea de la verbul „a nu avea” la verbul „a nu fi” – adică de la un modus vivendi concret la filosofarea în marginea morții. Dumitru Augustin Doman este pasionat de filosofie și, prin urmare, simte acut care este problematica fundamentală a acestei discipline a disciplinelor. Pavoazat cu arm(ăt)ura ideilor de „specialitate”, „nefericitul Augustin” își dă seama că doar moartea este molipsitoare, nu și dragostea de înțelepciune și cu atât mai puțin înțelepciunea însăși. Este notivul pentru care el nu poate nutri superstiția intrării în posesia adevărului absolut. „Am credinţa că Moartea mă tolerează atâta timp cât nu notez aici nici un adevăr periculos despre ea. Şi, cum nu există nici un risc să comit un adevăr esenţial despre ea, ci să aştern doar încercări de-a o surprinde, nu e nicio ameninţare pentru mine. Deocamdată” (Un șerif feminin cu un sân rășcat în loc de insignă, p. 533). Până la a se asuma condiția unui personaj cehovian nu este decât un pas: „Dintr-un eventual dicţionar de personaje secundare n-ar putea lipsi Ippolit Ippolitâci din nuvela Profesorul de literatură de Cehov. Personaj anost, şters, banal, care «ori tăcea, ori spunea lucruri de toţi ştiute». De la Ippolit aflăm că «vara nu este acelaşi lucru ca iarna» (parcă am mai auzit noi o cogitație asemănătoare! – n.m., V.S.), că «iarna trebuie să faci foc în sobă, pe câtă vreme vara este cald» [...]. Iar, în cele din urmă, Ippolit Ippolitâci moare exact cum a trăit, adică spunând lucruri ştiute de toţi” (Din jurnalul unui trăitor de rând, pp. 534–535). 
              Dumitru Augustin Doman scrie pagini de jurnal, aforisme despre moarte, aşteptând – conştient sau în subconştient – clipe de inspiraţie, de revelaţie, în care să i se dicteze o pagină, o propoziţie sau mîcar un cuvânt care să sintetizeze definitiv totul. Nu este singurul într-o astfel de încercare, dar rămâne conștient de ceea ce înseamnă „Să aşterni pe hârtie un aforism cu responsabilitatea cu care l-ai încrusta în piatră, ca primii oameni inteligenţi. Dacă nu merită efortul să-l încrustezi literă cu literă, atunci nu merită nici să-l scrii” (Săracul risipitor, p. 253). Și mai este conștient că: „Problema teoretică a morţii constă în faptul că toată lumea aşteaptă o definiţie a fenomenului într-o propoziţie simplă care să spună absolut totul. Iar cine se încumetă să emită o asemenea formulă ori a murit, ori cade în ridicol” (Clepsidra cu nisip negru, p. 554). Cum prima ipostază este cu neputință... deocamdată, căderea în ridicol rămâne ceea ce trebuie evitat. Cum încearcă – și reușește în bună măsură – să o evite Dumitru Augustin Doman? Prin faptul că este adept al principiului „ce-am avut şi ce-am pierdut!” sau al parafrazei „Daţi vieţii ce e al vieţii şi morţii ce e al ei!” A învinge în viaţă înseamnă pentru autorul acestor pagini de jurnal a transforma „preatârziul” în „niciodată nu-i prea târziu”. În contul viitorului investește o lungă așteptare, care, de cele mai multe ori, este frustrantă. De acest lucru își va da seama mult prea târziu, dar, cum niciodată nu-i prea târziu...
              Sâmbetei, duminicii și altor singurătăți de weekend li se adaugă și perspectiva intrării în concediu de odihnă. Acesta poate neliniști profund, ca un adevărat prag al pensionării, pe cel obligat prin... lege să se odihnească, deoarece i se refuză mici şi nevinovate tabieturi, trezindu-se nu pentru a merge la serviciu, ci pentru a vedea că este dat la o partte şi descoperind că nu are ce face. „[...] a nu face nimic e o artă mult prea rafinată. Înainte de asta trebuie să înveţi multe, trebuie să munceşti cu multă aplicaţie, îţi trebuie experienţă vastă. Dar merită!” (Văzătorul de măști, p. 238). În primul rând merită să se închipuie aflat pe tărâmul somnului oblomovian, după ce descoperă nemulţumit că afectează prea mult timp stărilor de spirit inconfortabile: „Parafrazând, am putea spune că nimic din ce nu mişcă, nimic din ce e încremenit nu-i e străin lui Oblomov, lui Oblomov, cel mai simpatic mort viu din toată literatura universală” (Fanfara cultivatorilor de căpșuni din cartierul Progresul, p. 502). 
              Drept sinteză a tuturor ipostazelor în care mi-l pot închipui pe Dumitru Augustin Doman, îl imaginez în postura unui Iona sorescian reflectând degajat în burta chitului sau stând la malul mării, într-un castel de nisip, disputat între etern şi efemeritate pe când tran-scrie exerciții (fizice) de muritudine. Acolo șezu, dar nu plânse. El meditează asupra problemelor importante și grave care marchează definitiv viaţa/moartea şi ajunge la concluzia că gândul morţiii nu trebuie să-l sperie deloc. Dumitru Augustin Doman găsește remediul scăpării de angoase, de depresii şi de tot felul de mizerii bine dozate care le generează: el sparge cercul vicios care îl determină să fie prost dispus pentru că nu-i merg treburile şi – viceversa – care îl fac să nu-i meargă treburile pentru că este prost dispus.
              Din imensitatea gândurilor banale, cotidiene, ideile, dar mai ales idealurile apar drept minorităţi (cuvânt la modă) care trebuie ocrotite: „Să nu ţi se împlinească nici un ideal e o dramă. Să ţi se împlinească e o tragedie. Totdeauna e bine să mai ai rezerve de idealuri, cum e bine să-ţi rămână după o noapte de beţie două degete de vodcă pentru a te drege” (Moartea care ne nivelează, p. 200). Partea proastă este că țuica miroase a ţărână, după cum spune un personaj ilustrativ, de circumstanță, euforizatul bahic Nae: „Da, cum o să ies acu în uliţă, o să şi cad cu nasu-n ţărână. Până acasă cad de zece ori şi tot de zece ori o să pută a ţărână ţuica ta...” (Țuică mirosind a țărână, p. 244) În altă parte, găsim următoarea reflecție interesantă: „Mirosul a fost poate primul simţ prin intermediul căruia s-a produs o înşelăciune” (Văzătorul de măști, p. 235). 
              Concluzia ar fi că, așa cum există principii de viaţă, tot astfel există şi principii de moarte. Deși se teme şi este obsedat nu de moarte, ci de propria-i moarte, zece morți clinice dacă ar suferi, încă e prea puţin pentru om ca să se îndrepte, ca să renunțe la vechile habitudini și beatitudini efemere. Și nu trebuie să-și facă griji dacă este vorba de momentul când trebuie să dea ochii cu moartea: se grăbește sau merge mai încet, pentru a ajumge fix la întâlnire. Dacă îl caută moartea pe acasă, cel mai bine este să stea locului. Drept contraexemplu este citată o relatare a Sânzianei Pop, care spune că Zaharia Stancu, înainte cu trei zile de a muri, încerca să scape de propria moarte fugind în jurul casei.
              „Cum recunoşti un om bun? Dacă râde senin, copilăreşte când vine vorba despre moarte, aceasta înseamnă că e un om cumsecade” (Armătura de idei a morții, p. 483) – asertează la un moment dat Dumitru Augustin Doman și asigur pe cititorii care nu îl cunosc pe „săracul risipitor” că este un om cumsecade. „Nefericitul” Augustin nu scrie despre moarte scrâșnind, ci „gospodărește”, ca despre creșterea iepurilor în curtea de la... Curtea de Argeș. Prozele scurte sunt pline de anecdotic, de pitoresc, de umor, de ironie și nu în ultimul rând de o sănătoasă componemtă morală. La rândul lor, bucățile „filosofice” degajă o filosofie a bunului simț, a echilibrului existențial realizat la modul epicureic, fără încrâncenare sau melancolie jucată.
              Dumitru Augustin Doman simte că înţelege mai bine rostul experienţei de viață ce urmează a fi transformată în conştiinţă atunci când ştie să conjuge mai bine verbele „a nu avea” și „a nu fi”. Dar conjugă foarte bine și verbul „a scrie” la persoana întâi singular, deoarece scrisul reprezintă o modalitate de a şti că exiști în confruntarea cu spectrul morții.
„Convorbiri literare”, nr. 8/2016