marți, 9 mai 2017

Cititorul de plăcere




         Nemuritoarea carte rea. E o carte rea și de aceea am depus-o într-o seară în raftul cel mai îndepărtat ca-ntr-un sarcofag. În zori însă am găsit-o pe masă, întredeschisă, îmbiindu-mă la lectura toxică. Am depus-o iar spre uitare în raftul-sarcofag, dar dimineața în zori era pe masă, la vedere. Am dus-o în magazia de vechituri, am aruncat-o peste gard într-o fermă de capre spre devorare, am dat-o gunoierilor cu mașina lor care transformă totul în nimic... Și totuși, îmi încep ziua de fiecare zi cu cartea cea rea etalată în față, pe masă. Ploile cele acide, focul, bacteriile ucigașe, nimic nu poate distruge cartea cea rea și mândră-n toate cele.
                                                                 *
         În fața mării de-un albastru verzui, stă ea cu o carte albastră-albastră în mâini, privind cerul albastru azuriu cu ochii ei de-un albastru tulbure.
                                                                *
         Stephan Roll, punând ordine în spațiu și timp: „O mână umblă prin legăturile astrale de chei, cealaltă presară pe ceasornice cenușă”.
                                                                 *
         Nu doar scriitorul trebuie să fie inspirat, dar și cititorul care trebuie să anticipeze ce va rămâne dintr-un autor contemporan, din viața sau opera acestuia.
                                                                 *
         Nemaiputând fi decadent, expresionist , în mijlocul voiosului realism socialist, în martie 1957, deci cu două luni înainte de sfârșit, Bacovia măcar devenea eminescian: „De-aș fi artist/Eu ți-aș descri/A tale mândre gesturi./Din al meu dor/Ar mai pieri/Când te-aș ceti/În versuri...//Ca pictor/Eu te-aș picta -/Mi-ai fi icoană-n viață,/Din al meu dor/Aș mai uita/Când te-aș privi/În față...//Ca muzicant -/Eu ți-aș șopti,/Cu flaut,/Sau cu struna,/Din al meu dor/S-ar povesti/De tine-ntotdeauna”.
                                                               *
         Întâlnire admirabilă. În toiul reveriei, citind din Jules Renard: „Reveria nu e decât un gând care nu se gândește la nimic”.
                                                                *
         Una dintre scenele inconfundabile din proza lui Nicolae Velea: „Văru Stănică, acum teafăr, a ieșit în curte și a început să-și bată câinele cu bocancii. Lătrătorul nu se prea ferea, venea și lingea botul bocancilor, poate și pentru că pe acolo rămăseseră pete de grăsime de la porcul tăiat sau pentru că el era mic, și credincios, și lacom. Și-l privea în ochi cu lacrimi de fiară mică și de curte”.
                                                                 *
         Confluența științelor. Un sociolog observă că poeții de obicei visează, iar un contabil crede că această activitate nu prea e rentabilă financiar.
                                                                 *
         Vorbind despre alții vorbești în fond despre tine? Sau îi întâlnești pe alții pentru a te găsi pe tine?: „Critica literară este singura formă civilizată de autobiografie” (Oscar Wilde).
                                                                 *
         Cititorul de plăcere este un produs al romantismului revolut. El mai supraviețuiește pe ici, pe colea, pe ascuns, ca un răufăcător.
                                                                  *
         „Un bou se uită la mine. Are o expresie bună și blajină și răbdătoare...” Boul din satul lui Jules Renard, de la 1904, eram eu. Chiar voi scrie jurnalul boului care se uita blajin la Jules Renard.
                                                                 *
         „Ori de câte ori te afli în fața unui text prea bine scris, să știi că n-ai de-a face cu un înțelept” (Cioran). Deci, înțelepții nu sunt interesați de stil?!
                                                                  *
         Crezul artistic de diarist al lui Jules Renard: „Fiecare însemnare trebuie să aibă savoarea unei căpșuni”.
                                                                 *
         Radu Petrescu cel minuțios: „Frazele strâng bine în gheare hârtia”.
                   (Fragmente apărute în revista „Acolada”, nr./aprilie 2017)

luni, 1 mai 2017

Romanul magic al epocii fanariote




         Doina Ruști este o prozatoare de-un impresionant dinamism, scriind cărți, la fel de convingător,cu acțiunea în Evul Mediu, de pildă, sau în contemporaneitatea anilor 2000. De asemenea, este prozatoare de tip american, de tipul americanului contemporan nu a celui din „generația pierdută”  formată din scriitori boemi de mare talent: Hemingway, Scott Fitzegerald, T. S. Elliot, Dos Passos, Henry Miller... Autorul american de bestseller din zilele noastre se documentează în bibliotecă sau în arhive, ba chiar face pe detectivul înainte de a scrie. La fel procedează Doina Ruști și n-o face strict și exclusiv pentru roman, ci poate că în primul rând pentru domenii conexe de care e preocupată: latinism, antopologie, scenariu cinematografic etc. Așa se pare că s-a întâmplat cu romanul Manuscrisul fanariot, de pildă. Dar, documentarea este dublată de o imaginație de-a dreptul prodigioasă.
         Acestea sunt valabile și în legătură cu noul roman apărut la începutul acestui an: Mâța Vinerii (POLIROM, 2017). Povestea începe ca-ntr-un roman de Balzac, cu o adolescentă descinzând din Brașov în București, fără o motivație lămurită, dar, după numai câteva pagini, înțelegem că e o pistă înșelătoare. Povestea se petrece la 1798, deci în epoca fanariotă, în spațiul Centrului Vechi al Bucureștilor și are ca personaje de bază figuri reale ale epocii: Caterina Greceanu, Pazvantoglu (adică Pazvante Chiorul), domnul fanariot Constantin Hangerli (aici, Costas), diplomatul francez Henri Dubois, bucătarul țigan Silică, faimos în București, luat cu anasâna din casa Greceanu de noul domn fanariot... Și totuși, acțiunea nu e deloc una realistă, ci una de domeniul magicului, spiritismului, vrăjitoriei, misterului, toate sub semnul lui Sator. Personajul narator Pâtca este de fapt chiar misterioasa Mâța Vinerii despre care vorbea toată lumea, dar n-o știa nimeni, deși se vânzolea zilnic între centrul vechi al capitalei și palatul domnesc din Dealul Spirii. Naratoarea se intersectează cu toate celelalte personaje, pitorești, în majoritatea lor, dar mai ales cu bucătarul Silică, amândoi creând rețete peste rețete de bucate, fiecare în parte având rolul ei în carte, benefic sau malefic. Cartea bucatelor rele este un manuscris în jurul căruia se învârtește concentric mulțimea de întâmplări aproape fantastice. Romanul Doinei Ruști este și o tablă de materii, o carte de bucate presărată prin text, începând cu o descriere  de mâncăruri „normale” din epocă de la un ospăț de la palat: „Fripturi împănate, chiftele, sosuri pe care pluteau petale de trandafiri, peștișori pe jumătate ieșiți din creme, chifle cu mac, gogoșele înșirate pe bețe și mozolite în miere, farfuriuțe cu halva, rahat, baclavale, sarailii și alte prăjituri îmbibate în siropuri”, plus „un castron cu salată de mațe”. Dar, în roman există altfel de zeci de rețete de bucate fantasmagorice, cu rol magic, cititorul înțelegând de la prima lectură că nu trebuie să le încerce acasă. (La toate lansările de carte, romanciera a oferit dintr-un pachet de cartoane, prin tragere la sorți, câte o rețetă din roman. Mie mi-a căzut Tocănița din inimă de cioară, bună „pentru acei visători de elită care, după fiecare noapte întineresc în loc să se stingă” și, „nu orice cioară e bună! Ci doar acelea îndopate cu grâu care au stat 40 de zile în țuică...” Tot din Cartea bucatelor rele e de reținut „rețeta minunatului hap al Syrkăi”, din „petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii, miere, iar la sfârșit niște vise de greieri (!, n. DAD)... Ajuns aici, chiar că nu mai trebuie să continuăm. Ingredient într-o rețetă culinară: vise de greier! Ca-n poezia lui Emil Brumaru, unele mâncăruri sunt descrise erotic: „Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce-o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când (bucătarul Silică; n. DAD) lua prepelițele în palmă, simțea fiorul pe care ți-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere și cu ardei iute, le făcea cuib de spanac și avea grijă să le îmbete cu vin de smochine...” Se observă plăcerea autoarei de a povesti, lucru mai rar în zilele noastre. Povestește la fel de savuros ca Eugen Barbu în romanele sale cu acțiune în aceeași epocă, dar Doina Ruști nu se limitează la aceasta, ea fiind o maestră a suspansului, a acțiunii bine condusă, a creșterii controlat constantă a tensiunii epice, spre deosebire de romanele lui Barbu în care -  în ciuda bogăției stilistice, a luxurianței acesteia, a perfecțiunii texturii -, întâmplările băltesc. Acum, spre finalul recenziei, îmi dau seama că n-am povestit romanul, deși el are story cronologic, cu fapte spectaculoase și pitorești cât cuprinde, dincolo de orice realism, cu mistere și enigme și suspans a la Edgar Allan Poe. Dar, nici nu sunt de povestit, ci poate doar de incitat eventualul cititor să parcurgă romanul. Mai trebuie făcută observația că, în ciuda „culorii locale”, romanele Doinei Ruști sunt traduse și se bucură de oarecare succes și în alte spații culturale.
         Romanul este tocat în opt capitole, acestea – la rândul lor – alcătuite din suple scene de două-trei pagini, structura dezvăluind latura de scenarist a romancierei și înlesnind lectura și prin dialogurile suple inserate, deși textura este una densă, fără să treneze o clipă. În peisajul și așa destul de variat al romanului contemporan, Mâța Vinerii, dimpreună cu romanul precedent Manuscrisul fanariot, reprezintă o pată de culoare cu totul originală și cu totul fascinantă.

vineri, 21 aprilie 2017

Colectivizarea ca film



                                
            Era de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și, a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.
            Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau între ei politruci, bieții pământeni, abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”
            Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor și candida lipoveancă Anușka.
            Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii țărănești de la noi”.

vineri, 7 aprilie 2017

Înmormântarea ca o sesiune de comunicări științifice



                       
            Singurătatea cititorului în pădurea cu un milion de volume. Cum să mai vadă el pădurea din pricina cărților?!
                                                                *
            „Cititorul adevărat e cel care nu scrie. Doar el este în stare să citească o carte în chip naiv – singurul mod de a simți o operă” (Cioran). Dar, acest cititor e pe cale de dispariție. Apoi, e bine că această sentință nu e aflată de anumiți critici, care știu citi și „în chip naiv”, că s-ar simți vexați.
                                                                 *
Ar trebui mai multă grijă când deplângem sacrificarea copacului pentru tipărirea cărților. Peste zeci de ani de nefrecventare a unei biblioteci, aceasta revine la stadiul ei de lemn, de copac bătrân și tăcut.
                                                        *
            Jules Renard: „Degeaba scriem puține cărți; oricum lumea se încăpățânează să nu le cunoască pe toate”. Altfel zis, oricât de puțin ar scrie autorii, cititorii vor citi și mai puțin.
                                                                *
            Când vulpea e desconsiderată: „Ori de câte ori cuvântul Jules nu-i urmat de cuvântul Renard, mă întristez” (Jules Renard).
                                                                  *
            În zilele noastre, orice poezie care depășește șapte versuri e deja o epopee antică indigestă pentru majoritatea grăbită a cititorilor.
                                                                *
            Proză lungă, fără cap și coadă, în stil neted, plat, câmpie lungă și lată cât vezi cu ochii, fără măcar un mușuroi de cârtiță, o adiere de vânt sau un cântec de cuc...
                                                                *
            Vreo duzină de poeți buni, cei mai buni, tot încearcă să facă pe mediocrii pentru a-l face fericit pe eseistul XY. Nu reușesc, pentru că eseistul are nas, îi miroase imediat că-s remarcabili și-i toacă mărunt, zugrăvindu-i ca pe niște impostori. Mediocrii, în schimb, joacă rolul submediocrilor și se bucură de niște eseuri extrem de elogioase din partea eseistului XY.
                                                                    *
            Reflecțiile imposibile ale lui Cioran și voioșia  cu care le emite: „Voluptatea de a nu gândi! Și de a ști că nu gândești”.
                                                                 *
            Un veleitar bine intenționat. El aude sau intuiește că literatura ar trece printr-o criză și se simte musai dator s-o salveze cu versurile lui șchioape și neapărat agramate.
                                                                 *
            „Viața e plină de evenimente ce nasc în noi dorința de-a fi mai bătrâni”. Camus își nota asta la tinerețe, desigur. La bătrânețe, evenimentele întâlnite nasc în noi dorința de a mai fi mai tineri.
                                                                 *
            E un bun poet, dar este toată noaptea amoral și, de la răsăsărit până la apus – imoral. Iar eu, fostul lui cititor, descopăr zi de zi că pot trăi fără poezia lui.
                                                                 *
            Ca bătrân cititor, trăiesc la marginea lumii și-i compătimesc pe toți scriitori care nu știu unde-i marginea lumii, deci unde ajung cărțile lor.
                                                                  *
            Oh, ce-mi mai face mie, cititorul, Adrian Alui Gheorghe, poetul!: „oh, ipocrit cititor/de iluzii/oh, ipocrit/cântăreț de sudalme/oh, ipocrit/devorator  de simboluri//sub pielea ta doarme -/oh, cum mai doarme!-/moartea de carne/și viața de carne”.
                                                                   *
            Înmormântarea scriitorului X ca o sesiune de comunicări științifice.
                                                                    *
            Suntem ceea ce citim, ceea ce trăim din cărți.

(fragmente apărute în revista „Acolada” nr. 3/martie 2017)