Sfârşitul unei poveşti de dragoste de 115 ani

Astăzi, fiind Ziua Mondială a Broaştelor Ţestoase (cf. Wikipedia), nu pot să nu-mi amintesc o romantică şi până la urmă tristă poveste de dragoste (adevărată, pe deasupra!) dintre două broaşte ţestoase gigant. Bibi şi Poldi au trăit în armonie nu mai puţin de 115 ani prin diferite grădini zoologice. Ei bine, anul trecut, după un secol, un deceniu şi un lustru de convieţuit în armonie, şi-au descoperit nepotriviri de caracter, în sensul probabil că una are şi cealaltă nu. Au început să se muşte de carapace, nu mai erau tandre una cu alta, de o partidă de sex nici vorbă, iar cea mai puternică a alungat-o din cuşcă pe cealalaltă, a trimis-o la mama ei, cum ar veni. A trebuit ca îngrijitorii să le despartă şi să declare divorţul pe veci. Iar bietele animale nici n-au câştigat nimic din creşterea de audienţă a televiziunilor care au mediatizat povestea. Pentru că la broaştele ţestoase gigant nu e ca la vedetele din showbizul românesc, acestea divorţând nu după 115 ani, ci după 115 zile, împăcându-se după alte 115, din mediatizarea divorţului aducând la bugetul familiei sume consistente, că de privitori tv imbecilizaţi n-a dus niciodată lipsa tranziţia noastră. Ca să nu mai vorbim că, tot spre deosebire de broaştele ţestoase, vedetele noastre de carton lustruit divorţează tot din nepotrivire de caracter, dar în sensul că aşa ceva n-au niciunul, nici el, nici ea.

Securitatea se întoarce

În drum spre casă, la radio aud o ştire: ungurii taie pensiile speciale (nesimţite!) ale foştilor securişti. Păi, bine fac. Mi-au dat o idee.

De doi ani de zile un securist nenorocit, declarat oficial de SRI în 2007 că a făcut poliţie politică în anii 80, ei bine, securistul ăsta dus şi cu mintea, mă tot reclamă, la ziare, la serviciu, la primărie, poate şi la mumă-sa, că nu i-am publicat lui cel mai mare şi mai tare sonet din literatura română... Şi mă ameninţă cu justiţia pentru că i-am stricat imaginea. Sigur că i-am stricat-o nenorocitului, eu creionasem într-o notă benignă că e un scriitor nemulţumit, iar el a fost un torţionar dovedit în Monitorul Oficial. Iar acum ia o pensie nesimţită din banii noştri!

Săptămâna trecută am participat la colocviul despre roman de la Băile Herculane al revistei "Reflex". Acolo, scriitori de valoare, calmi, aplicaţi şi aplecaţi asupra temei, în majoritate bănăţeni molcomi. Ei, şi acolo a venit un scriitor securist, neinvitat, să se laude că el - din poziţia lui de securist - a ajutat pe mulţi scriitori, dar se făcea că apără memoria unora dintre ei spunând (cică ziceau alţii...) că ăla era homosexual, ăla nu mai ştiu ce, Breban - membru în Comitetul Central şi colaborator...

Altfel zis, Securitatea se întoarce. Vot face schiţa unui proiect de lege pe care-l voi propune parlamentarului din colegiul meu. Trebuie să li se taie bandiţilor ăstora pensiile nesimţite şi unele drepturi, în primul rând celor deja declaraţi oficial că au făcut poliţie politică. Mi se pare că sunt un prost dovedit dacă m-am lăsat anchetat şi brutalizat de securişti în dictatură şi continuu să mă las şi în condiţiile de astăzi, oricum de democraţie. Trebuie să ne unim şi să le tăiem macaroana din care sug ca nişte vampiri.

Frumoasa şi perpetuarea speciei

În drumul meu spre Colocviile "Reflex" de la Băile Herculane ale lui Octavian Doclin, fac o escală în Orşova poetului Nicolae Jinga. Ne plimbăm pe faleza golfului unde se varsă Cerna în Dunăre, apoi prin micul său cartier. Intrăm într-un mic magazin alimentar de unde poetul cumpără trei cârnăciori şi-mi zice: "Hai să-ţi prezint pe cineva!" E o căţeluşă cu un picior rupt. Îi oferă mezelul şi-i zice: "Unde sunt copiii tăi? Du-ne la ei!" Şi Frumoasa o ia înainte şi noi o urmăm. Într-un colţ al blocului, sub un fel de copertină de un metru pătrat are trei pui: unul alb, unul maroniu şi unul negru cu pete albe. Nişte durdulii.

Poetul şi prietenul Jinga îmi povesteşte aventura venirii pe lume a celor trei căţeluşi. Fătase Frumoasa doi dintre pui şi se chinuia să-l fete şi pe cel de-al treilea. Atunci au venit gunoierii să ia tomberonul de lângă magazin. Au aruncat deasupra şi pe cei doi căţeluşi încă uzi. Au luat tomberonul şi l-au scos în stradă să-l debarce în maşină. Dar căţeluşa, cu placenta după ea, a mers după tomberon, iar când gunoierii l-au părăsit pentru câteva minute, Frumoasa a reuşit să dea capacul deoparte, şi-a luat căţeii în gură şi i-a dus la locul lor, apoi l-a fătat şi pe cel de-al treilea. Perpetuarea speciei, extremă urgenţă!

Un poet, un om minunat

Ieri, s-a stins la Timişoara, poetul Anghel Dumbrăveanu. M-am bucurat în tinereţea mea de prietenia lui protectoare. Era un om cald, cu un acut cult al prieteniei, bucurându-se că putea să ajute pe un scriitor sau altul. Să rămânem însă la poet, reproducând aici această

                                                                        Baladă

Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie seara,
Se face târziu în iluzii, vântul de toamnă
Lovește cu-amintiri uscate în geamuri.
Călătorim fără să știm ce ne-așteaptă,
Ne-nchidem mai mult în noi înșine, intrăm
Mai adânc în ținutul tăcerii de care ne temem.
Și vine vremea rememorării, vine un timp
Când atingem cu gândul lucrurile uitate,
Vine un duh care ne sperie anii cu noapte.
Vezi, Doamnă Tăcută, atâtea drumuri zadarnice
Se depuseră-n noi. Cineva nevăzut
Numără copacii uscați pe unde trecurăm,
Cineva numără stelele moarte și spaimele
Ce n-au fost prevăzute de nimeni.
Acum vine seara și suntem mai singuri
Decât în iubire. Pulpele-ți lungi au frăgezimi
Nebănuite de ceară. Mâinile tale sunt reci
Ca așteptarea neagră a lutului. Îți las
Ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
Aud cum îmi crește în ochi culoarea pământului.
Mai departe plec singur.

Elodia a vorbit

Gata, lucrurile s-au lămurit. Elodia a vorbit de pe lumeea aceea fără întoarcere cu clarvăzătoarea Emilia Mezei din Oradea, căreia i-a povestit d'a fir a păr cum a omorât-o Cioacă şi cum a ars-o şi cum a îngropat-o într-o pădure, lângă un lac (ce romantic criminalul ăsta de poliţist!), într-o grădină, lâng-o tulpină!... La 30 de kilometri sud-vest de Păuşa. Ce păcat că s-a închis OTV, că trimitea Dan Diaconescu pe câştigătorul ăla perpetuu la LOTO care mobiliza imediat o sută de oameni cu sape, cazmale şi lopeţi şi făceau tot sud-vestul Păuşei un canal de irigaţii, că oricum nu mai există în ţară aşa ceva. La Albota într-o noapte, Ogică şi salvatorii de cadavre ai primarului Ion Dumitru era să lase un pod cu pilonii în aer tot săpând după Elodia, care nici nu apucase să vorbească faţă către faţă cu vreo Elodie clarvăzătoare. Cică, procurorii chiar au ţinut cont de viziunile Emiliei. Atunci, ce mai aşteaptă justiţia? De ce tot amână verdictul? Să-l condamne pe viaţă pe criminalul Cioacă. Ca bonus, am mai intra o dată în Cartea Recordurilor, am fi prima ţară din lume care condamnă pe viaţă pe un presupus criminal pe dovezile aduse de o clarvăzătoare, antrenoare de fittnes pe deasupra...

Ziua păsărilor şi arborilor

Aflu că astăzi este ziua păsărilor şi arborilor din România. Păi, aşa fiind, gândul mi se duce la Nichita Stănescu. Iată:



Lauda omului

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!

Nebunul, piatra şi balta

Un nebun aruncă o piatră în baltă... Ei, dar asta e cam de multişor poveste. De zece ani nebunul tot arunca pietre în baltă şi tara tot încearcă să le scoată. Nebunul este unul Traian Băsescu. Iar a cuvântat, iar a aruncat piatra în baltă. Iar nu poţi să nu-i dai peste mână, peste gură.

Cică, un preşedinte nu trebuie să facă să se aştearnă liniştea, că în linişte se fură şi se corupe. O nerozie. L-a văzut cineva la televizor vreodată pe preşedintele Germaniei (indiferent de numele lui şi de perioada în care şi-a exercitat mandatul) tunând şi fulgerând împotriva hoţilor şi corupţilor? Cine fură în linişte, tot în linişte îl taxează fiscul, iar justiţia cu toată liniştea îl trimite la închisoare...

Alta: "Nu există alternativă la austeritate!" L-am citat pe iresponsabil. Să câştigi de două ori preşedinţia României promiţând prosperitate, ca apoi să spui că numai austeritatea salvează ţara înseamnă să fii ticălos. Ca să nu mai vorbim de prostie şi incompetenţă cât cuprinde. Păi, cu tăierea salariilor şi pensiilor poate guverna şi prostul satului Făcăleţi din vârful muntelui. Politicienii trebuie să guverneze cu idei economice şi politice şi sociale care să aducă prosperitate. Şi asta nu doar pentru ei. Cum ştiu să devină ei prosperi, trebuie să ştie şi cum poate deveni populaţia prosperă. Altfel, oamenii vor muri ca măgarul ţiganului.

România, o lume pe dos

În săptămâna patimilor a venit preotul din parohie s-o spovedească şi s-o împărtăşească pe soacra mea. La sfârşit, a refuzat îndărătnic să ia mâna de bani întinsă. Eram nedumerit pentru că parohul de până lunile trecute este probabil cel mai bogat om din oraş, ajuns aci pentru că toată viaţa a fost un contabil al lui Dumnezeu pe pământ. Cel de acum, iată, e la extrema cealaltă. L-am certat şi i-am spus că e normal să ia banii pentru osteneala de a se deplasa el acasă la un bătrân, plus că fiecare om trebuie să trăiască din munca lui.

Aflu că scriitorul Mihail Vakulovski, şcolit, doctor în filologie (conducător de doctorat - Nicolae Manolescu) nu mai are serviciu. Este incredibil. Într-o ţară plină în mare parte de profesori de română care n-au mai citit nimic de la terminarea facultăţii, un poet, prozator şi eseist ca Mihail Vakulovski nu poate avea o slujbă din care să-şi asigure un trai decent. O ţară cu curu-n sus (nici nu-mi cer scuze pentru cacofonie!).

Brazda verde de iarbă

Dimineaţa de Paşti din copilărie. Îmi amintesc frânturi, întâmplări, sentimente. Îmi aduc aminte cum ne strângeam puştii la o răscruce din sat şi ne lăudam cu ce am fost înnoiţi. Niciodată nu reuşeau ai noştri să ne cumpere ţoale din cap până-n picioare. Într-un an aveam o şepcuţă nouă, în alt an o pereche de tenişi chinezeşti, de un Paşti mi-a făcut un croitor un costumaş verde dintr-un vechi raglan al tatei de mă porecleau  cei tineri pădurarul, iar cei mai în vârstă legionarul... Îmi mai amintesc cum o dată am lăsat familia fără ouă roşii, că le-am pierdut pe toate la un concurs de ciocnit  "pe luate"; mi le-a spart un găligan pe toate cu un ou de lemn. Dar astea sunt neînsemnate amintiri.
Ce mi-a rămas profund întipărit este faptul că la trezirea din somn, mai târziu, că veneam în zori de la slujba de Înviere, găseam o brazdă de iarbă verde, proaspătă, pusă pe pragul uşii de la intrare. Şi acum, în sate din Podişul Mehedinţi se pune în dimineaţa de Paşti o brazdă de iarbă pe pragul casei. Pentru mine brazda aceasta de iarbă verde a ajuns să însemne Învierea Domnului şi învierea naturii totodată. Bucuria copilăriei mele.

Adio, domnilor ţărani!

În anii '70, prozatorul cu origini ardelene Gheorghe Suciu a început un ciclu de romane intitulat "Adio, domnilor ţărani!" Mi-am adus aminte de acest proiect literar iritat de lucruri de tot prozaice. Domnii ţărani/ciobani s-au înrăit şi ei, au învăţat de la politicieni lăcomia şi nesimţoşenia. Adică, domnii noştri ţărani iau bănuţi de la APIA pentru fiecare oaie şi capră, iar acum, de Paşti, pentru că aşa vor românii, să mănânce miei după Înviere, proprietarii de turme cer pe un kilogram dublul preţului cărnii de porc sau de pui. În acest caz, de Paşti nu voi mânca miel şi nu mi se pare nicio tragedie. Nu-mi pot permite un miel, dar şi dacă aş fi miliardar mi s-ar părea nedrept să le ump(f)lu buzunarele noilor şnapani. Aşa că-i salut cu toată deferenţa: Adio, domnilor ţărani!

Un interviu

„LUMEA E PLINĂ DE AUTORI,

DAR POEŢII SUNT FOARTE PUŢINI”

Dumitru Augustin DOMAN în dialog cu Daniel CORBU

Dumitru Augustin DOMAN: Care este, în fond, viaţa de fiecare zi a lui Daniel Corbu la Iaşi? Dar, evocarea aceasta elogioasă a Ieşilor nu e cumva, o trădare faţă de Târgu Neamţ?

Daniel CORBU: Nu, nu e o trădare, totul s-a petrecut în logica unei continuităţi. Cred cu tărie că e şi o problemă de destin, eu fiind unul din oamenii ţinutului care, asemenea grecilor, cred cu tărie în destin. Iar poezia o consider un blestem (tot în sensul crud, grecesc al vorbei – Narcis, Sisif, Tezeu) şi nu o profesiune. Un blestem care ţi-e dat sau nu.

Povestea este aşa: acum vreo şaisprezece ani m-am trezit teleportat, de la apa Ozanei direct în curtea bojdeucii lui Creangă din mahalaua tragi-cosmică Ţicău. Cu nu mult timp în urmă, aici locuise şi scrisese poemele esenţiale Mihai Ursachi, iar în chilia din clădirea anexă bojdeucii, unde m-au aşezat prietenii, locuise timp de vreo doi ani şi poetul Cezar Ivănescu. La Iaşi, prin urmare. Iaşul, oraş eminamente poetic, mi s-a lipit de suflet, vorba unui cântec interbelic, ca marca de scrisoare. La Iaşi mi-am completat studiile, frecventând cursurile Şcolii de potcovit inorogi. Adesea, prin Ţicău, Ciric sau prin feericul Copou plutesc ca un înger.

D.Aug.D.: Când ai înţeles că eşti Corbu(l), când ai devenit Corbu? Ce revelaţie ai avut? Eşti Corbu pentru că eşti singur(atic) precum bunicul tău şi ca poet sau eşti Corbu din dragoste faţă de neasemuitul poem al lui Poe?

Casa copilăriei tale se află la 100 de metri de Ozana. Cât de frumos curgătoare era ea? Dacă mai era. A fost prima ta întâlnire cu Creangă în unda râului, deşi ştim că nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă curgătoare? Cum a dictat destinul a doua întâlnire cu Creangă, la bojdeuca lui din Ţicău?

D.C.: Cum spuneam, asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru.

Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. Era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.

Dragul meu Augustin, eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o fiinţă. Vara trecută, când pe distanţa a cinci kilometri (cât ţine umbra celestă a Cetăţii Neamţului) Ozana a secat, am plâns ca un copil părăsit. Ozanist din tată-n fiu, acolo, în umbra Cetăţii Neamţului, am încercat să descifrez prima oară cerul, am ascultat primele poveşti pline de mister, iar primul vers s-a legat, cum era normal, de Ozana: A venit Ozana mare / Şi-am văzut un om calare / şi în mână c-o caldare. Aveam aproape şase ani în acea vară, eram un analfabet serafic, aşa că aceste versuri scrise direct pe creier, le-am purtat cu mine toată copilăria, ca pe un semn miraculos care mă deosebea de alţii. Deşi, aveam să gândesc mai târziu, nici prundul Ozanei, nici munţii, nici dumbrăvile n-aveau nevoie de cuvinte pentru a-şi exprima poezia. Când mă gândesc la asta, mi-i aproape jenă că poezia foloseşte cuvinte.

Înţeleg o parte a întrebării tale aşa: când Daniel Corbu a devenit Daniel Corbu? ATUNCI!

D.Aug.D.: Ai dat nenumărate definiţii ale poeziei, în poeme sau în eseuri. La care din aceste definiţii te-ai opri acum, la anul de graţie 2013?

D.C.: Ce definiţie să mai dăm Poeziei, noi, cei care prin ea ne ducem crucea destinului? De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie, vă pot spune că poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale, mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu magnetic halou.

Însă dacă ar fi să rămân la una din definiţiile lirice spuse de mine, ar suna astfel: POEZIA E HAOSUL CONDAMNAT LA VISARE.

D.Aug.D.: Zici undeva că optzeciştii sunt „nişte înstrăinaţi camusieni obsedaţi de imaginarul apocaliptic”. Şi ce mai sunt optzeciştii? Mai dă, te rog, trei-patru definiţii ale congenerilor tăi, să-i putem recunoaşte mai uşor! De altfel, ai scris probabil prima lucrare despre generaţia ’80, teza de licenţă, dezvoltată ulterior. Autocitează-te de acolo!

Eşti unul dintre puţinii optzecişti din Moldova care au frecventat Cenaclul de Luni. Fă-i apologia! Sau desfiinţează-l! Ai fost lunedist şi totuşi făceai parte din  „Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ”. Nu era un caz de incompatibilitate?

D.C.: Grea povară întrebările tale!

La Cenaclul de luni, dintre moldoveni mai erau prietenii mei poeţi Matei Vişniec (stăteam împreună lângă soba din sala de la Grigore Preoteasa) şi Elena Ştefoi. Deh, acolo veneau mulţi, se-nghesuiau să citească (ca şi acum cei cu mult tupeu aveau şi prea puţin talent!), pe unde s-au pulverizat în timp nu ştiu. Au rămas câţiva poeţi importanţi, între ei, strălucitori şi adevăraţi, Traian T. Coşovei şi Mariana Marin. Era un timp al revoltei celor tineri, mai ales împotriva scrisului linear al generaţiei ’60.

Nici un poet nu se poate sustrage timpului său, iar timpul în care intrasem, cu ajutor american, era, de vrem sau de ne este cu bănat, cel al postmodernismului, care se află cu modernismul în relaţie de interdependenţă şi de convieţuire. Modernismul nu este substituit de noul fenomen, cum au crezut şi cred alarmiştii, şi e uşor de observat că majoritatea poeţilor şi prozatorilor optzecişti de la noi cultivă tehnicile avangardiste interbelice sau cele ale expresionismului european, în prelungiri experimentale. Pentru că veni vorba, poezia generaţiei ’80 e mai mult textualistă decât postmodernă, iar poetul care a onorat cu adevărat postmodernismul, Mircea Cărtărescu (în Levantul, O seară la operă), nu mai scrie poezie de vreo cincisprezece ani. Pornind de la modelul Epigonilor lui Eminescu şi scris cu conştiinţa artificiului, a parodicului şi a labirintului textual, Levantul este singura carte lirică postmodernă de la noi, expresie, din păcate, a unui postmodernism minor, irelevantă pentru cei ce nu cunosc stilurile poetice parodiate de autor, de la Bolintineanu şi Eminescu, la Blaga şi Arghezi. Semn că dacă zideşti o Ană, trebuie să te gândeşti mai întâi dacă acea construcţie merită sacrificiul. Deocamdată, chiar cu încercările din proză (Gh. Crăciun, Iova, Cărtărescu sau Nedelciu), din teatru (Vişniec şi Horia Gârbea), din muzică şi artele plastice, postmodernismul românesc nu şi-a căpătat conştiinţa de sine. În literatură, pentru a da şi punctul şi contrapunctul, optzeciştii n-au realizat decât un avangardism de refugiu.

Pe de altă parte, lumea postmodernă este, în viziunea celor mai  ascultaţi  teoreticieni, una epidermică, flexibilă şi plină de artificii, superficială. Terenul teoriilor de ieri şi de azi este înţesat de o serie de întrebări, cea mai pregnantă fiind aceea dacă postmodernismul, prin reseminarea şi rescrierea clasicităţii şi modernităţii, aduce ceva bun sau ceva precar, dacă nu ratează el, dacă nu taie ca pe-o maioneză „proiectul neterminat al modernismului”, cum ar spune Jürgen Habernas. În România, ca şi în alte ţări est europene, avem de-a face, atipic, cu un postmodernism fără postmodernitate.

Aşa cum spuneam mai înainte, odată cu apariţia teoriilor despre postmodernism, au apărut în câmpul liric tehniciştii, inginerii de text, autorii şi autorlâcul ca fenomen, prestidigitatorii fără blestemul şi sfâşierile poeziei. Astfel, lumea e plină de autori, dar poeţii sunt foarte puţini. Poezia nu e numai joc, parodie, băşcălie în limbaj de multe ori prozaizat, ea implică misterul, metafizicul, magia. Poezia începe de acolo unde ultimul cuvânt nu-l are moartea. De aceea, orice întâlnire cu ea e o lecţie de abis. În ce mă priveşte, aparţin postmodernismului, atâta timp cât el nu înseamnă lipsă de profunzime.

Eu m-am păstrat departe de parodia, mai bine zis băşcălia textuală disperată a lunediştilor, am cultivat, în linie metafizică, ironia abia presărată în text, condimentar şi nu rebardativ şi agresiv.

D.Aug.D.: După 1990, ai organizat „Serile de poezie de la Vânători-Neamţ”. Mă fac a nu şti că acolo veneau Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Petre Stoica, Ion Mureşan şi alţi mari şi te întreb: nu era asta o provincializare, după ce frecventaseşi Cenaclul de Luni şi Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ?

D.C.: Eu nu cred în ideea de provincie, în sensul dat de romani, adică ţinut al învinşilor. Dacă e unul puternic şi adevărat, blestemat, cum îmi place să spun, artistul este un centru. Gândiţi-vă la Carl Sandburg, marele poet american, care la vestea acordării premiului Nobel se afla la mica sa fermă, depărtată de orice centru american. Nixon, preşedintele de-atunci al Americii, a trimis să fie adus la Casa Albă (în ideea lui, centrul centrului) pentru a-l felicita. Dar poetul nu s-a clintit. Trimişii au obţinut doar acest răspuns: „Să vină preşedintele aici, pentru că aici e cauza şi efectul Nobelului!”. Ceea ce s-a şi întâmplat, în zgomot de elicoptere. Sau, mai aproape de noi, dacă Nichita Stănescu se afla în Maramureş sau la Turnu Severin, acolo era şi poezia.

Pe la Serile de Poezie de la Vânători Neamţ au trecut mulţi poeţi români adevăraţi şi nu s-au simţit în provincie. Să-i numesc doar pe cei care, ediţie de ediţie, au primit Marele premiu în faţa altarului Bisericii „Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ, construită de Ştefan cel Mare la 1497: Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Ion Mureşan, Ion Mircea, Nichita Danilov, Adrian Popescu, Grigore Vieru. Aceste seri continuă în liniştea patriarhală şi plină de mister a ţinutului. Însă şi mai spectaculoase au fost Colocviile Naţionale de Poezie de la Târgu Neamţ, pe care le-am pornit în 1984, având ca invitaţi doi teoreticieni: Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. Pe la Tg. Neamţ, un orăşel cu 23.000 de locuitori, toamnă de toamnă, între 1984-1993, a trecut cam toată generaţia poetică ’80. Numesc doar pe câţiva: Matei Vişniec, Florin Iaru, Ion Mureşan, Mariana Marin, Elena Ştefoi, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, Alexandru Muşina, Magda Cârneci, Dan David, Călin Vlasie, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Liviu Antonesei.

D.Aug.D.: Vrei să povesteşti ce se întâmpla de fapt la Colocviile Naţionale de Poezie de la Târgul Neamţului? Cum au început, cum s-au retezat?

D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum cu titulatura de  generaţia ’80.

În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp.

Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, îmi place să cred, odată cu aceste Colocvii.

După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

D.Aug.D.: Prietenia literară a avut rolul ei în coagularea generaţiei? Grupul de la Neamţ a fost el unul unit (şi) de prietenie (literară şi propriu-zisă)?

D.C.: Da, poezie şi prietenie! Asta era deviza. Şi a rămas. Poezia e o problemă absolut personală, a singurătăţii tale, a relaţiei cu misterul şi cu dumnezeirea! Singur cobori în tine să aduci câtimea aceea de frumos şi nemoarte pe care-o dăruieşti celorlalţi. Dar ea trebuie sărbătorită. Să ne-amintim că Pitagora cel înconjurat de învăţăcei, de fiecare dată când descoperea o teoremă sau scria un tom de reflexii filosofice tăia un viţel şi umplea cupele cu vin. Aşa şi noi, de la Neamţ, Iaşi, Dorohoi!

D.Aug.D.: Ce te aseamănă cu colegii tăi „înstrăinaţi camusieni” şi ce te diferenţiază de ei?

D.C.: Filonul metafizic. În general falanga moldavă a generaţiei noastre n-a părăsit linia metafizică, de aur, a poeziei noastre. Realul, cotidianul au fost privite altfel, limbajul n-a fost îmbolnăvit de cuvinte şi sintagme latrinoiarde. A se reciti poemele din cărţile lor: Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Ion Tudor Iovian.

D.Aug.D.: Eşti şi editor de carte, de revistă, director de Muzeu al Literaturii… Aceste poziţii de amploaiat – fie şi cultural – nu atentează la libertatea poetului Daniel Corbu? Dar, fără să-ţi faci publicitate explicită (că nu te ajută tirajul revistei noastre de – ha!ha! - 50 000 de exemplare!), vrei să enumeri câteva evenimente editoriale produse de Princeps Edit?

D.C.: Sigur că ne afectează. La urma urmelor şi mersul prin mireasma florilor din grădina Semiramidei sau grădina Versailles ne afectează. Dar există un cuvânt cu valoare de concept pe care mi l-am asumat: CONTINUITATE. Sunt pentru continuitate în cultură. De aceea am acceptat şi un post de director al Muzeului Literaturii, instituţie cu un patrimoniu spectaculos, de la Dosoftei, Costache Conachi şi până la Topîrceanu şi Otilia Cazimir, cu trecere prin Junimea şi Viaţa Românească. De aceea coordonez o ediţie critică a poeziei române, din care au apărut peste treizeci de poeţi, între care Alecsandri, Coşbuc, Eminescu, Topîrceanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Horia Zilieru, Grigore Vieru. De aceea, o colecţie Scriitori în amintirile contemporanilor  (de la Eminescu la N. Labiş, de la Creangă la Adrian Păunescu) şi o Bibliotecă virtuală Mari Scriitori Români – CD multimedia.

D.Aug.D.: Două dintre antologiile tale de autor se numesc Documentele Haosului. Explică pe scurt cum poate fi haosul spaţiu şi motiv poetic.

D.C.: Ce ne-am face noi fără obsesii? Ce am fi noi fără obsesii, bunule Augustin? Nu le trebuie celor din jur multe investigaţii pentru a-şi da seama că suntem atât obsedaţi ai ideilor despre universul văzut şi nevăzut, cât şi curajoşii obsedaţi textuali. Decăzut din rolul de şaman, sacerdot al cetăţii, prezicător de evenimente aşa cum era acum trei-patru mii de ani, al doilea om în stat după rege sau împărat, marginalizat dar nealungat din cetate, poetul de azi probează mai mult spaţiul spectaculos şi sărbătoresc al Singurătăţii.

Una dintre marile mele obsesii, e Haosul, cum bine ai observat. Am acum documentele lirice. O parte, poate se mai adaugă. Documentele unui Haos pe care încerc să-l reduc la visare. Hegel spunea cândva că obiectul care corespunde poeziei este împărăţia nemărginită a spiritului. În ceremonialul meu iluzoriu am ales Haosul ca obiect, în tripla sa spirală. (Discuţie prea lungă, pe care-o retezăm aici). Haosul cel desprins din Neant, adică din stăpânul armoniei eternităţii.

Pe de altă parte, toate cărţile pe care le-am scris pot fi citite ca o navetă între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi irealizabil. Ele aparţin fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o cuceri niciodată.

(Interviu apărut în revista "Argeş" în cadrul proiectului "Generaţia '80 văzută din interior")

Nobelul şi soarta semenilor

Nu l-am iubit niciodată pe Alex Ştefănescu pentru că nu-mi place genul lui de umor, pentru că se repetă şi pentru că face o critică literară prea ...populară. Trebuie să recunosc însă că este un bun cititor, iar câteodată ştie să pună punctul pe i, cum o face acum într-un interviu din "Adevărul" Iată ce spune, printre altele:


"Cel mai bun scriitor român, în prezent, este Mircea Cărtărescu, dar el este un neoromantic, un vizionar şi un spirit ludic, dezinteresat de problemele semenilor. Am scris despre Cărtărescu un articol entuziast, când a apărut primul volum din „Orbitor“ (n.r.-„Aripa stângă“, 1996). Din păcate, în referirile lui la societate, Cărtărescu este pueril. Eminescu era matur la 20 de ani, când pregătea sărbătorirea de la Putna, Cărtărescu este un adolescent la 50 de ani. Volumul al doilea din „Orbitor“ (n.r. – „Corpul“, 2002) seamănă cu cel dintâi, dar este ceva mai puţin valoros. Însă al treilea volum (n.r. – „Aripa dreaptă“, 2007), cu stângace referiri la comunism, poate fi considerat un eşec. Am şi scris că opera lui Mircea Cărtărescu seamănă cu un superb portocal înflorit care are rădăcinile înghesuite într-o găleată de plastic. Eu nu i-aş da totuşi Premiul Nobel lui Cărtărescu pentru că rămâne insensibil la suferinţa oamenilor".

Despre asta e vorba. Dacă citim alocuţiunile laureaţilor Nobel pentru literatură de la Stockholm, vedem că ei se referă la problemele mari ale planetei, ale omenirii. Or, parcă-l văd pe Cărtărescu spunând academicienilor suedezi cum nu se mai poate trăi în satul România împreună cu antibăsiştii nenorociţi care au distrus ţara.

Cel mai bun scriitor român, în prezent, este Mircea Cărtărescu, dar el este un neoromantic, un vizionar şi un spirit ludic, dezinteresat de problemele semenilor. Am scris despre Cărtărescu un articol entuziast, când a apărut primul volum din „Orbitor“ (n.r.-„Aripa stângă“, 1996). Din păcate, în referirile lui la societate, Cărtărescu este pueril. Eminescu era matur la 20 de ani, când pregătea sărbătorirea de la Putna, Cărtărescu este un adolescent la 50 de ani. Volumul al doilea din „Orbitor“ (n.r. – „Corpul“, 2002) seamănă cu cel dintâi, dar este ceva mai puţin valoros. Însă al treilea volum (n.r. – „Aripa dreaptă“, 2007), cu stângace referiri la comunism, poate fi considerat un eşec. Am şi scris că opera lui Mircea Cărtărescu seamănă cu un superb portocal înflorit care are rădăcinile înghesuite într-o găleată de plastic. Eu nu i-aş da totuşi Premiul Nobel lui Cărtărescu pentru că rămâne insensibil la suferinţa oamenilor.

Citeste mai mult: adev.ro/mlpyua

Logica fiarei

Îl vezi toată ziua pe ecranul televizorului pe Cristian Tudor Popescu, îl auzi în direct la telefon cu televiziunile de ştiri, îl citeşti pe ziare on line şi pe hârtie. Hm! Cum îl vezi încruntat, scrâşnind, perorând, n-ai cum să nu-.ţi aminteşti de apoftegma lui Cioran: "Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviţi cât de riguroasă e, în schimb, logica fiarei!".

Ciobăniţa şi metafizica

Sat din Podişul Mehedinţi, loc în care în ultimii cinci sute de ani nu s-a prea întâmplat nimic, în afară de niscaiva naşteri, nunţi şi înmormântări - singurele evenimente culturale, de altfel. Vremea este frumoasă în dimineaţă, pomii sunt albi de floare, ca plini de ninsoare. Nevasta ciobanului calcă făloasă în urma turmei, prin praful drumului. O vecină o întreabă pe preoteasă: "De ce merge aşa, ca pe arcuri?" "Ei, de ifosată ce e! Că e grasă şi frumoasă, că a luat un miliard de la apia şi pentru că cică are acces la metafizică!"

Degetul lui Dumnezeu

În romanele sale, Balzac avea o teorie în care eu însumi voi crede toată viaţa. Este aceea că fiecare om de pe pământ va răspunde pentru faptele sale, bune sau rele: acum, peste o oră, peste o săptămână, peste o generaţie sau peste şapte, un fel de lege a compensaţiei morale. A expus-o pentru prima oară în romanul Femeia la 30 de ani.
Ei bine, am aflat astăzi că marii mahări ai fotbalului românesc din ultimii 23 de ani au fost trimişi în judecată pentru distrugerea Universităţii Craiova. Eu sunt un om atât de blând şi de bleg încât am plâns o zi întreagă când am văzut cum un tip care m-a depăşit la şapte dimineaţa, între Curtea de Argeş şi Piteşti, a omorât un pechinez ieşit în şosea. Dar, de data asta, pe îmbuibaţii ăştia doi (Sandu şi Dragomir) nu-i voi plânge în veci. Nişte nemernici care au câştigat din conducerea fotbalului românesc zeci de milioane de euro şi care au aruncat la gunoi cea mai mare echipă românească din toate timpurile nu pot fi iertaţi. Timp de 40 de ani am fost suporter "U" Craiova. Până doi bandiţi mi-au retezat această mică plăcere a mea. Am fost 25 de ani, ca scriitor, membru al rezistenţei prin cultură, dar am fost şi membru al rezistenţei prin sport, ca fan Craiova. Dragomir şi Sandu au distrus rezistenţa mea prin sport. Sper din tot sufletul să ajungă la Jilava.

"Aşa-zisul poet Tudor Arghezi"

Şi marile spirite devin "subiective" când au ranchiuni. Un mare domn al literelor române, ca şi al polticii şi culturii de la noi, Petre Pandrea, scrie în celebrele deja Memorii ale mandarinului valah, la un moment dat: "...aşa-zisul poet Tudor Arghezi şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu..." Doamne! Adică Tudor Arghezi era "aşa-zis" poet, dar D. D. Pătrăşcanu, socrul lui Pandrea, era prozator adevărat, fără ghilimele. Din fericire, un asemenea pasaj este cam singular, în rest Pandrea este un memorialist remarcabil.

Bietul domn Isărescu!

Vai de capul meu, am ajuns să le plâng de milă miliardarilor.

Oracolul din Dealul Cotrocenilor a zis: Klaus Johannis, Victor Ponta, Sorin Oprescu, Crin Antonescu nu vor fi în veci preşedinţi ai României. În schimb, fără s-o spună direct şi fără să-i facă o campanie ca Elenei lui, a lăsat deocamdată să se înţeleagă că Mugur Isărescu e şi potrivit, are şi şanse. Hm! Când am auzit asta, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost acela că poate se adeveresc zvonurile tot mai insistente despre niscaiva interese străine de România al căror purtător ar fi Isărescu (ca şi aliatul lui, Băsescu) - neclintit de nimeni de pe tronul BNR de la revoluţie.

Dincolo de asta, îi plâng de milă domnului Mugur Isărescu. Fără să am eu darul previziunilor celui de la Cotroceni, voi paria toată averea la o casă specializată că guvernatorul BNR nu va ajunge preşedinte. Pe ce mă bazez? Păi, pe (anti)campania lui. Să recapitulăm. În decembrie, Traian Băsescu a făcut campanie anti USL şi pro PDL. Rezultatul? USL a luat 67 la sută, PDL - dacă nu era legea asta şchioapă - putea lua zero la sută. În martie, Traian din deal a făcut o campanie agresivă anti Blaga şi pro Elena Udrea. Rezultatul se ştie.

În concluzie, Crin Antonescu şi Sorin Oprescu  să-l plătească pe Băsescu să-i atace şi să-l susţină pe Isărescu şi totul e rezolvat.

Cea albă e neagră

Am văzut azi-noapte pe televiziuni două doamne...drepte, vreau să zic autodeclarate de dreapta. Una era albă şi una neagră (în sensul că una era blondă, iar cea de-a doua brunetă). Concluzia este că cea albă era neagră, iar cea neagră era albă.

Chiar şi după ce a trecut în PDL, Adriana Săftoiu mi se pare (deocamdată) tot de bun simţ, tot de-o perfectă civilitate şi mai ales aducând argumente pentru orice afirmaţie, vorbind până şi despre Băsescu sine ira et studio. Oricât aş urî eu partidul ăsta criminal, Adriana Săftoiu mi se pare luminoasă.

Pe altă televiziune (era să zic canal!) perora Elena Udrea. Neschimbată: ipocrită, scrâşnită sub masca zâmbetului blond, trup (sic!) şi suflet în continuare cu naşul din deal.

Politică înaltă pe Dâmboviţa, unde albul e negru şi invers!

102 Cioran

Astăzi se împlinesc 102 ani de la naşterea lui Cioran, fermecătorul sceptic.
Marchez aici aniversarea cu acest panseu al gânditorului de la Răşinari (sper să nu-mi ceară bani cioclul scriitorului de la Paris!):
"Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte".

Poezia română de la începuturi până azi în parodii

Se spune adesea că parodia este gen facil, de neluat în seamă de cititorul adevărat de poezie. Hm1 E de discutat. Totuşi, să nu uităm că Marin Sorescu a debutat cu un volum de parodii de care nu s-a dezis niciodată. Am primit o carte de Constantin Ardeleanu care publică parodii după 111 poeţi români, de la Dosoftei (1624-1693) până la Daniel Tudose (? n.1979). Nu comentez acum aici. Vreau doar să reproduc una dintre parodii, cea după Într-o grădină de Ienăchiţă Văcărescu:

        Într-o grădină,
        Lâng-o piscină
        Zării o zână. Părea virgină.

       S-o abordez, mi-i jenă,
       (Poci ignora zveltă sirenă?)
       Cerându-mi preţul, mă ia migrenă.

Puterea şvaiţer

Probleme la USL. Milioane de voturi date de noi, primite de ea degeaba! Pentru că USL are nu doar 70 la sută mandate în Parlament, dar şi probleme insurmontabile de genul: "Avem o Putere, cum procedăm?" Păi, răspunsul este simplu: "Cum vrea domnul preşedinte Traian B!" după ce în decembrie răspunsese pe negândite: "Cum vrea domnul Voiculescu!"
Aşadar, puterea în mâinile USL este plină de slăbiciuni, e nu doar un cartof fierbinte, dar chiar o bilă de oţel înroşit abia ieşită din laminor. Întrebarea este nu ce poate, ci, mai curând, ce nu poate... Puterea actuală.
Iată: Victor Ponta nu-l poate înfrunta pe (ex)preşedintele Băsescu pentru că-n veci acesta nu-i va confirma şefii Parchetelor şi nu-i va promulga legile şi... Crin Antonescu nu poate rupe alianţa oricât nu i-ar plăcea hotărârile colegului Ponta, pentru că anul viitor n-ar avea cine să-l susţină la Prezidenţiale. Judecătorii n-au aflat încă la cine e puterea şi nu ştiu ce sentinţe să dea în procesele grele ale lui Năstase şi Voiculescu, aşa că - şi de teama DNA - au blocat jocul la faza pe autorecuzare. USL este, pe de altă parte, slabă, şvaiţer, şi în faţa Antenelor lui Voiculescu care au pus umărul la câştigarea alegerilor, iar acum se simt trădate. Miniştrii liberali nu pot iniţia nicio reformă pentru că pesedistul din fruntea guvernului le poate lua jucăria imediat. Puterea USL, câştigată şi pe promisiunea trimiterii în judecată a marilor corupţi ai guvernării PDL, nu poate dispune anchetarea nici a Elenei Udrea, nici a lui Boc, cu atât mai puţin a lui Traian Băsescu. Iar Traian Băsescu face tot ce vrea, sparge partide, creează altele, declară ce vrea, altfel zis violează sălbatic Constituţia şi Puterea USL nu poate face nimic, nici gând să-l mai suspende, pentru că marea poartă de la Bruxelles e cu ochii pe noi să nu avem criză politică.
Aşadar, puterea de 70 la sută este o putere plină de slăbiciuni, e plină de...goluri, e o putere şvaiţer.

Angela promite progres în austeritate

Goi am venit, goi vom pleca! zice Scriptura. Goliciunea înseamnă şi libertate, dar şi austeritate. Iată pe cele trei graţii, cât sunt ele de libere şi de austere, că nici măcar n-au de unde scoate cinci euro să-şi plătească taxiul. Nu posedă nimic în afară de câte un smoc triunghiular, acolo. Şi totuşi, una dintre ele conduce UE pe cele mai înalte culmi de progres în sărăcie. S-o luăm ca pe o promisiune a doamnei Angela că aşa vor arăta în viitorul apropiat ţările Europei?