miercuri, 1 iulie 2015

Nu trageți în Simona! Vă sugerez să trageți în generalul Oprea de la apelul bocancilor!

         Văd că peste tot românii o trag de urechi pe Simona Halep pentru pierderea primului meci la Wimbledon în fața slovacei Cepekova, locul 106 WTA. Eu zic s-o lăsăm în pace pe Simona. Se descurcă ea.  Dacă fiecare oraș din România ar aduce în doi ani aproximativ 10 milioane de euro, cât a adus ea, am fi bogații lumii.

        Eu zic să ne concentrăm atenția pe generalul de la apelul bocancilor de seară pe numele lui de curvă politică Gabriel Oprea. Omul a fost angajatul lui Miron Cozma la Jiul Petroșani și la Federația de tenis cu piciorul și asta spune cam totul. Căcatul pe care-l mănâncă de vreo 15 ani, pe care-l plescăie cu mare poftă, se numește cu o sintagmă de cazarmă interesul național. Are un partid cu o intenție de vot de doi la sută. Ei bine, cu procentul ăsta șchiop, generalul de căcat de la popotă face și desface guverne. El îi arată pisica șchiopului Victor Ponta: Dacă nu ești cuminte, fac guvernul meu lui Iohannis! Iar Alinei cea însărcinată de un bărbat însurat (citat din revistele Ciao și Can-can!) și lui Vasile Blaga le spune: Dacă sunteți cuminți, îl dărâm pe Victor Ponta cu guvernul lui cu tot. În numele căcatului...mmm...interesului național. Se știe că politica e o curvă patentată, care trădează, îi iubește pe toți la fel, în funcție de grosimea portofelului, îi duce la pat să-i odihnească, le spală picioarele și ce mai trebuie, care reprezintă soluția imorală pentru toți, care spurcă cearșafurile pe unde se culcă... Și pentru că această distinsă curvă trebuie să poarte un nume, să-i zicem pe scurt Gabriel Oprea, general.

luni, 29 iunie 2015

Un policier ingenios



  • Ion Ladner – Scorpionul de sub pălărie (Editura Juventus Press, 2014). Un roman care începe ca-n Balzac şi chiar pe vremea acestuia, în Paris, dar care se continuă inginereşte în zilele noastre şi tot pe Sena. Scorpionul… este, în fond un policier, dar unul ingenios, cu un criminal în serie, care este purtătorul unui blestem transmis pe parcursul mai multor generaţii. E, dacă vreţi, un bun scenariu de film de acţiune cu suspans şi happy end, cum îi vine bine unui asemenea film, un scenariu cu capitole-scene scurte şi percutante. Personajele sunt vioaie, bine conturate şi bine individualizate, unele cu filozofie de viaţă simplă şi sănătoasă („…dar ce e viaţa? Minciună, joacă şi noroc”), dar altele mai sofisticate. Ghyslain, de pildă, este un personaj remarcabil, având o experienţă limită de Robinson al zilelor noastre. Stilul este unul alert, ironia bonomă e strecurată peste tot în text, atmosfera e degajată. Romanul se citeşte pe nerăsuflate, dintr-o singură vizită la fotoliul de lectură, cartea având viaţă palpitantă, dialoguri vii, structură epică de puzzle care te ţine mereu în priză.


duminică, 28 iunie 2015

Poet mistic


Pr. Sever Negrescu – Din cuvinte răstignite (Editura Doxologia, Iaşi). Sever Negrescu este preot şi poet, scriind deopotrivă volume de poezie creştină, dar şi altele de poezie pur şi simplu, ca şi alţi poeţi preoţi: Ioan Pintea, Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Daniel Ploscaru. Volumul acesta este unul integral de poezii creştine, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. De citat poemul Vinerea mare, cu două strofe, una tristă, transpunând personal ziua cea mai sfâşietoare a omenirii, şi cealaltă strofă, plină de speranţa învierii: „Seară de seară adorm citind/şi literele din Carte se desprind/alunecând la vale încet/ca vinul în sângele fiert//În fiecare dimineaţă adun cuvintele/din toate colţurile ca preotul sfintele/şi le repun bucată cu bucată în Epitaf/pentru Ziua învierii ştergându-le de praf”. Sever Negrescu este un autentic poet creştin, unul profund şi inspirat, nerămânând la suprafaţa cuvintelor şi simbolurilor sfinte, ci reuşind să transmită un real mesaj mistic.

duminică, 21 iunie 2015

Se scrie haiku şi la Chişinău


Iulian Filip – Veac (Print Caro, 2015). Iulian Filip, un scriitor de la Chişinău, mi-a dăruit cea mai micuţă carte posibilă (o pierdusem prin portmoneu), formatul cărţii e chiar mai mic decât o carte de vizită. Este o carte în 32 de de pagini hai-ku-uri, fiecare haiku fiind şi ilustrat cu un desen, dar având şi titlu! Poemele sunt, în majoritate,  nişte melancolii de toamnă, precum aceste Limpezimi de octombrie: „Frunză rărită…/Tot mai convingătoare/devine moartea” sau ca-n Senzaţie de toamnă plumburie: „Omul fragil,/ca un balon de sticlă -/dinăuntru-l spargi.” Iulian Filip este un original autor de haiku, acesta nefiind un poem senin şi imagistic, în spiritul nipon, ci unul – cum spuneam – melancolic, ca-n textul care dă titlul volumaşului, Veac: „Ai obosit rău./Câte le vezi nu mai sunt,/ce-auzi nu mai e”.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Viorel Mureşan, autor de haiku-uri


         Viorel Mureşan – Rafturi cu linişte/Shelves with Silence (Caiete Silvane/Eikon, Cluj-Napoca, 2014), versiune în limba engleză de Teodor Mateoc, Prezentare grafică de Emil Chendea. Viorel Mureşan este un delicat poet optzecist ardelean, unul neoexpresionist, dar şi profesor şi cronicar literar şi eseist. De data aceasta, el publică un volumaş de hai-ku-uri bilingv şi cu o grafică adecvată. În general, fulguraţiile acestea sunt croite pe câte o imagine pregnantă şi contrastantă de stampă japoneză, precum în literatura niponă unde-şi au originea: „ieşind de sub pod/pisica neagră taie/ziua în două” sau: „stau broaşte/pe soarele din apă/cum pilitura de fier” sau: „într-o cascadă/toţi peştii sunt de aur/când bate luna”. Altele sunt, însă, mai original, construite pe sunete: „toată noaptea a/clănţănit de frig/sperietoarea pe câmp”. Uneori, poetul este aforistic, ca-n acest text pe-o observaţie de-o mare fineţe: „cad conuri de brad/dumnezeu îşi pune/piciorul pe munte”. Închei această prezentare cu un hai-ku pe o imagine expresionistă: „privind prin geamuri/pasărea moartă văd şi/crizantemele”. Rafturi cu linişte reprezintă – prin concentrarea sa, prin fineţea textelor şi prin profunzime – un volum exemplar de hai-ku-uri.

luni, 15 iunie 2015

Şapte ani fericiţi de-acasă sau Excelenţa candorii



         Se ştie că, preluând o sintagmă faimoasă, copiii spun lucruri trăsnite, având o imaginaţie neîncorsetată de  reguli, convenţii, de pernicioasa logică de toată ziua. Doar dacă bunicii şi părinţii le impun acestea în cei şapte ani de acasă. Nu este cazul cunoscutului scriitor Paul Aretzu care-şi lasă nepoata de cinci ani să viseze şi să „viseze” liberă, să-şi manifeste fericirea de copil fără griji, să re-creeze lumea cu imaginaţia sa candidă. Iar rezultatele acestei imaginaţii le-a strâns într-un volum absolut spectaculos: Eva Maria şi condeierul Paul (BRUMAR, Timişoara, MMXIV). Din cele două manşete interioare aflăm esenţialul despre autori: sub o poză de fetiţă frumoasă, veselă şi dezinvoltă, „Eva Maria Ilsia Musuret (n. 16 decembrie 2005, la Bucureşti) locuieşte după un program aleatoriu, la părinţi şi la bunici, mutându-se periodic la Bucureşti, la Caracal, la Constanţa. Este scriitoare (de când se ştie), desenează, dansează, cântă. Are proiecte însemnate. Are prieteni în lumea literară”. Şi: „Paul Aretzu (n. 29 mai 1949, la Caracal) este bunicul Evei Maria şi condeierul ei, având mereu la îndemână creioane, pixuri şi stilouri potrivite, pe care le ţine în buzunare, în tocul de ochelari sau după ureche”.
         Începeam cu ideea ştiută că toţi copiii spun lucruri trăsnite? Ei bine, copiii se şi joacă, încercând să facă pe oamenii mari. Eva Maria este fascinată de faptul că bunicul ei este scriitor şi, la cinci ani, se hotărăşte să fie şi ea scriitoare, încă înainte de cunoaşterea alfabetului. Paul Aretzu are meritul de a intra în jocul ei de om mare şi de a-i nota gândurile, dar mai ales visele, reale şi în special imaginare. Ceea ce a rezultat este un volum superb grafic, cu ilustraţia copertei aparţinând chiar autoarei, dar şi cu un conţinut savuros.
         În principiu, Eva povesteşte bunicului său vise, sub formă de poveşti, dar îi dă şi replici trăsnite, precum şi lecţii de viaţă. De asemenea, ea dă cu un aer savant definiţii, week-end-ul fiind, de pildă, „vacanţa de o zi şi încă o zi”, iar vita – „un fel de vacă, dar mai mare, cam cât un bou”. Ea visează că doarme şi că visează, este un scriitor oral oniric, v. finalul cărţii: „ – Ce fel de scriitori suntem noi, Eva? – Suntem scriitori de vise”. Dar, Eva măsoară visele în pagini!: „…azi-noapte am visat c-am visat c-am visat c-am visat. Un vis care durează trei pagini, Paul”.
         Eva Maria face (că nu pot spune scrie!) suprarealism la cinci ani fără să ştie: „Paul, am avut un vis bizar. Am văzut un greier bizar care a apărut din senin. De acolo, din cer, a mai apărut şi un castravete foarte bizar. Apoi am alergat şi am văzut o poză cu tatăl meu, care mi-a dat un cot în spate şi a pus o gheară pe mâna mea, încât era să fac pipi pe mine. Apoi am văzut un cuţit care a tăiat norii şi s-a înfipt în pământ, lângă o floare pitică, foarte bizară. A apărut apoi un ţurţur pe care l-am aruncat în cer şi tot cerul s-a făcut vară”. Sau: „…în curtea păsărilor, o găină şi-a făcut cuib şi n-a căzut cloţă. Dar a căzut din picioare şi a murit. Am dus-o la înmormântare, fiindcă era moartă cu adevărat. Fără pene, fără ouă, fără puii cei iubiţi. Şi am îngropat-o în cimitirul găinilor. Am mai visat apoi că un ciobănel trecea pe lângă mine cu o căruţă care avea caii de aur. Şi lăsa în urmă un miros frumos. Şi au plecat prin mări şi prin ţări. Iar aurul cailor a fost minunăţia ochilor mei. Şi totul s-a transformat: servitorii de aur, părinţii şi copiii de aur, râul de aur şi aerul de aur. Şi am rămas toţi închişi în acel aur”. Şi, aproape nichitastănescian: „Pe o străduţă în formă de şarpe m-am rătăcit. Şi m-am întrebat dacă era veninoasă sau nu. Şi, când mi-am dat seama că era o străduţă în formă de şarpe blândă, am pupat-o pe numerele caselor şi pe toate cutiile poştale. Atât”.
         La pagina 28 a cărţii, găsim şi o artă poetică a Evei: „Visele, ţi-am mai spus, încep cum îţi vin în cap”.
         Dar, Eva Maria scrie/spune/dictează poeme adevărate, metafizice şi/sau suprarealiste: „Era jumătate de grădină, în care venise o jumătate de om. Cealaltă jumătate ori rămăsese în urmă, ori se pierduse. Şi era o jumătate de noapte…” sau: „Azi noapte, după ce, ieri, l-am înmormântat pe strătataia Gogu, am auzit un fâşâit prin cameră. Era inima lui, căreia i se făcuse dor de noi. Nu se vedea, doar o auzeam cum bate”. De observat cum fetiţa nu alege partea de speriat a vieţii şi a morţii, ci pe cealaltă, benefică, frumoasă şi, în fond, lirică.
         Dar, poveştile Evei sunt cu totul fermecătoare, folosindu-se doar formal de structura basmului, ascultate probabil de la părinţi şi bunici, altfel fiind tot onirică şi dezinhibată, cu imaginaţia total desfrânată: „Am visat, că dacă n-ar fi vis nu s-ar povesti, că era un băieţel, Petrică. Avea o familie săracă. După ce a crescut mare, şi-a pus un ciomag pe umăr şi o traistă şi a plecat. Şi a dat peste o vacă şi un cal de aur. El a pus cobiliţa într-o roabă, s-a urcat pe vacă şi pe prietenul său l-a suit pe cal. Calul mergea mai încet şi vaca mai repede. Au ajuns la un regat care se afla foarte departe. Împăratul i-a dat un ham de aur pentru vacă, o şa de argint pentru cal şi o stea. Au luat steaua în prosop. Apoi, le-a apărut în cale un nămiloi pe care vaca l-a luat în coarne. Acest uriaş a muşcat vaca, fiindcă făcea parte din grupa uriaşilor muşcători. S-au întors cu toţii acasă. Petrică a făcut grajduri frumoase şi a dat fân la vite. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus la revedere aşa”. Iar alte poveşti le încheie şi mai neconvenţional: „Şi aşa am încălecat pe un pepene şi v-am spus visul făcut de mine, Eva Maria, care nu va muri niciodată atâta timp cât este vie”.
         Auzim adesea că la orele şcolare de religie, profesorii îşi înfricoşează elevii, cum că vor fi pedepsiţi drastic pentru păcatele lor, ajungând să fie îngroziţi de Dumnezeu, atotputernicul răzbunător pentru cei care greşesc. Însă, Dumnezeu din imaginaţia Evei Maria este unul bun şi pe care-l iubeşte sau căruia-i răspunde cu iubire: „Dumnezeu era în cer şi eu la biserică. Dar în biserică s-au deschis nişte porţi spirituale, cu o coroană luminoasă. Iar din Dumnezeu atârnau nişte lumini, rubine, diamante şi coroana coroanelor. Iar cu picioarele Lui sfinte s-a aşezat pe covor, şi unde călca ieşea câte o plantă. Oamenii le luau şi pe capul lor se aşternea liniştea. Iar eu am văzut cum Dumnezeu a călcat şi la mine şi m-a mulţumit…”
         Cartea este, în fond, un jurnal cu însemnări – datate sau nu - ale lui Paul dictate de Eva Maria, de la cei cinci ani ai fetiţei până spre şapte, unele însemnări dictate pe loc la întoarcerea Evei de la grădiniţă, altele prin telefon de la Londra, precum aceasta: „Paul, am văzut într-un parc un cal imens, din piatră. Nici nu pot să mă uit la el de cât e de mare. Cred că este calul lui Dumnezeu. Nici nu paşte, nici nu mănâncă boabe, se hrăneşte cu nori şi cu ceaţă londoneză. Iar eu, de când sunt la Londra, nu mai visez nimic, fiindcă nu ştiu limba engleză şi cum să visez în Anglia în limba română?!” Unele observaţii ale Evei par neverosimile pentru un copil de cinci ani, chiar şi supradotat cum este ea, dar un psiholog ne-ar putea linişti, acestea fiind „reminiscenţe” ale educaţiei părinţilor şi bunicilor, emisiunilor tv, replicilor auzite la grădiniţă sau pe stradă.
         Ea întoarce logica pe dos, cu nonşalanţă, ca-ntr-un joc, inconştientă probabil că face poeme: „Era un câine. Şi-i dădea să mănânce unui om lihnit. Şi omul se gudura pe lângă câine şi-i lingea labele. Este foarte important să ne bucurăm de viaţa celorlalţi”.
         Paul consemnează şi replici răzleţe, dar savuroase şi trăsnite, dar şi cu un anume miez: „Am fost cu Buni la circ, la Craiova. Ne-au luat o mulţime de bani şi nu ne-au arătat nici măcar o capră degerată”. Sau, văzând un film cu morţi: „Nu mi-e frică… Nu e sânge adevărat. Bulion!” Sau, la gemetele lui Paul, după extracţia unei măsele: „Ce te doare, cal bătrân?”
         Eva Maria scorneşte ghicitori abstracte: „- Paul, am să-ţi desenez o ghicitoare, iar tu să-mi spui ce este. Îşi ia o foaie de hârtie şi un creion şi începe lucrul. Nu pricep nimic. Apoi îmi spune ghicitoarea: - Are ochi albaştri, nu atinge nimic şi este invizibil. Eu îi răspund: o lebădă, cocostârcul, fumul, o mărgică într-un pumn, un iepure cu parapantă. - Paul, îţi spun eu: este adevărul”. Sau: „În fundul puţului/Cuibul cucului (Sufletul)”.
         Nu se ştie dacă Eva Maria va face carieră în literatură precum bunicul ei. Dar, ea poate rămâne ca un exemplu fericit de copil care şi-a imortalizat „ideile” de la cinci-şase ani, ideile sale insolite, îndrăzneţe, necenzurate de părinţi şi bunici dogmatici, dimpotrivă, scoase la iveală fără false pudori. Chiar dacă nu va face carieră de scriitor, ar fi cu asupra de măsură să-şi păstreze modul de gândire original, neîngrădit de nici un fel de convenţii.

miercuri, 10 iunie 2015

Pentru o tânără babă blondă, popa Iohannis cântă liturghia de două ori

        Cine-ar fi crezut că-n deal la Cotroceni poate fi mai tare vreo femeie decât a fost Elena Udrea care stătea cu curu-i dodoleț pe biroul întâiului stătător al țării?! Cum bărbații, inclusiv ăia politici, sau mai ales ei, au slăbiciuni la femei, iată că și robotul (semi)mut Iohannis are aceste slăbiciuni îndeobște omenești. Se dovedește că Alina Gorghiu (cu accentul pe o, domnilor politicieni și jurnaliști!) este mai tare decât Elena Udrea.
       Ei bine, după scena din decembrie trecut, cu Alina mestecând gumă ca la un meci de Liga a 5-a în timp ce Iohannis depunea jurământul în fața Parlamentului și țării, acum avem una și mai și. La întâlnirea de alaltăieri a președintelui Iohannis cu conducerile partidelor, Alinuța sadica și mizantroapa a bătut din picior și-a spus că ea nu poate fi în același timp și în aceeași încăpere cu premierul Victor Ponta. Ca să vezi. Ea a ajuns în politica mare, vezi bine, direct din Vila Florica de la Valea Mare a Brătienilor (sigur, via baldachinul viceguvernatorului BNR!), deci nu suportă vecinătatea penalului Ponta! În afacerea Turceni-Rovinari însă o suporta, că acolo luau bani și unul, și cealaltă.
       Așa că Iohannis a schimbat protocolul, Și-a luat el țara înapoi, asta, România lucrului bine fușerit, dar cu Alinuța nu te pui! Așa că în loc de una, prin sciziparitate, întâlnirea s-a transformat în două: una cu PNL-ul Alinei și alta cu restul lumii/partidelor. Așa că și-a citit cuvântarea de două ori, iar la viteza lui contează enorm!
       Am văzut la televizor cum a venit sasul robotizat să salute pe șefa delegației. Alina butona de zor la telefon. Dar, a fost rezonabilă, s-a întrerupt pentru câteva secunde și i-a oferit mâna președintelui. Cred că de atunci, fostul primar din Sibiu nu s-a mai spălat!... Nu știu de ce scena mi-a adus brusc aminte de o poezie de Emil Brumaru: Balada boiernașului de țară și a fecioarei cu lindic zglobiu!

luni, 8 iunie 2015

Zdrenţe pe sârmă ghimpată



           După ce te-ai săturat de postmodernism, de textualism, structuralism şi alte...isme, te întorci la graţie pentru o clipă, cum te întorci din când în când din temperaturile de 40 de grade Celsius ale metropolei de beton, sticlă şi asfalt într-o poieniţă verde, udată de-un izvor rece. Iată: „Obosit/de atâta căutare/m-am aşezat/la umbra unui măslin./ - Măslinule/dacă există,/vorbeşte-mi/despre Dumnezeu./Şi măslinul s-a făcut/floare”. Autorul se numeşte George Ioniţă. N-am auzit până acum de el, dar ce mai contează acest amănunt...
                                                                              *
             Criticul şi teoreticianul literar care nivelează relieful textului. Tratează neutru vârfurile, le mai retează, iar materia dislocată devine umplutură pentru gropile textului. Criticul ca buldozer teoretic.
                                                                               *
             Textul ca o câmpie, ca un câmp, ca nişte câmpi întinşi la desluşire „din murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi până se-ntuneca” (Cervantes), textul ca nişte câmpi bătuţi, cu pasul rătăcitor, de Don Quijote, de Madam Bovary, de Nietzsche cel care spunea ba că e Iisus, ba că Dumnezeu a murit, de Eminescu recitând, textul ca nişte câmpi din care izbucnesc spre cer mori de vânt, plopi fără soţ, câmpi mai verzi de ierburi, mai galbeni de nisip, mai cenuşii de praf... Textul ca o nesfârşită câmpie.
                                                                                *
            Poveste textualistă. Ştefan Anghel şi Dimitrie Iosif ţin între ei, fiecare de câte o mânuţă, o femeie în roşu. cu margarete în blondul păr bogat. Se plimbă prin câmpul plin de maci, prin câmpul plin de pete de sânge fierbinte. Pe măsură ce merg ei trei peste câmpie, cei doi domni devin treptat  nişte oameni de hârtie, iar femeia în roşu – un chip de litere, un text în trei dimensiuni. Doi bărbaţi de hârtie cenuşie plimbă pe câmpul plin de maci un feminin text roşu, roşu şi alb, roşu şi negru...
                                                                                 *
         Al.Philippide, poet de tip clasic, respectând îndeobşte prozodia cu toate ale ei, dar luând în răspăr rima în sintagma: „pomana stearpă a versului din coadă”.

                                                                                  *
                                                                                
           Textele atârnând informe în sârma ghimpată, ca nişte zdrenţe. Le înfoaie vântul, le usucă soarele, le ciugulesc păsările, le decolorează ploaia. Dar nu dispar. Ele supravieţuiesc tuturor vitregiilor, pentru că ele trebuie să dea seamă; udate de câinii trecători, mototolite de oamenii trecători, citite în treacăt de femeile trecătoare, ele trebuie să dea seamă, că de aia se zice scripta manent...
                                                                                   *
           O cheie a prozei lui Dostoievski ar putea-o constitui meditaţia despre vis din Crimă şi pedeapsă: „Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte, atât de subtile şi de neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat”. Cât a învăţat Freud din asemenea pagini dostoievkiene, şi cât l-a mai criticat pe „psihologul blestemat”!
                                                                                 *
            Textul înscris în interiorul unei emisfere. Prin reflexie, el se transformă în sferă, oglindit încă o dată şi încă o dată, în sfere de text tot mai mici şi mai dense.
                                                                                 *
           Muzica, un leac împotriva textului: „Sunt zile când cuvintele îmi inspiră o nesfârşită scârbă. Ele îi dau omului sentimentul limitelor sale şi cred că doar muzica l-ar mai putea scoate din el însuşi” (Julien Green).
                                                                                 *
            Pe bulevard, de sub pânza de maşini, textul se ridică ameţit, se uită scrâşnit la trecători, apoi se face iar preş în calea cailor putere.
                                                                                 *
           Cuvântul rostit se reflectă ca-ntr-o oglindă? Un ecou invers. Asta vrea să spună versul eminescian: „Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos”?
                                                                                 *
          Pe vreme de caniculă, criticul Ion Simuţ are ideea de a ne reaminti într-un eseu de Vara baroc, romanul din 1980 al lui Paul Georgescu. Şi lentila prin care priveşte I.S. e tocmai cea a căldurii toride. Edificatoare în acest sens ar fi tematica „tablă de materii”, subliniată de mine pe pagina din „România literară” din 27.07.07 (Hm!), unele sintagme aparţinând romancierului, altele criticului care decelează efectele caniculei asupra socialului, asupra psihicului şi fizicului personajelor. Aşadar, familia tematică: „culcuşul său încins” (pentru camera sa); „pielea năclăită de sudoarea nopţii”; „aerul fierbea de căldură”; „zăpuşeală”; „frige pielea pe mine de parc-aş avea febră”; „vipie, zăpuşeală, zăduf, ce mai, caniculă”; „crăpăt, crăpelniţă, topenie, fierbânţeală...dogoare, torpoare, arşiţă”; „vipie”; „Junele martirizat simţea cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăindu-l, ar fi dorit să facă repede o baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert”; „pe căldura infernală, totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi sfârşeală”; „căldura îşi răsfrânge căldura şi asupra cuvântului, care devine moale”; „peniţa se împotmoleşte năclăită”; „dulcea dezagregare”; „descompunerea fiziologică a inteligenţei”. Concluzia eseistului: „Canicula dă somnul raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale şi naţionale)”. Nu ştiu dacă e vorba de inteligenţa naţională de la 1926, anul acţiunii romanului, dar inteligenţa României politice, publice, culturale din anii 2000 sigur e grav afectată.
                                                                                 *
         Ficţiunea literară? E definită exact de versul lui Novalis: „Visul se face lume, lumea se face vis”.
                                                                                 *
         Cum să scrii despre Basarabia de ieri, de cea de azi, decât cu imagini dureroase precum o face Leo Butnaru: „În tragicul circ/al politicii mondiale/Basarabia mi se arată drept/acrobata forţată de călăi să meargă/pe sârma ghimpată”?
                                                                                  *
         Text peste text, precum straturile de vechi picturi murale suprapuse. Le sesizează Al. Philippide în analogia cu sufletul: „Mi-e sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, nenţelese”.

   (text apărut în revista Acolada, nr.5/mai 2015)
                                                 

miercuri, 3 iunie 2015

Sergiu Adam, un poet



     Sergiu Adam a fost un poet şi om minunat de la Bacău. A fost ani mulţi redactorul şef al revistei Ateneu. S-a prăpădit acum câteva luni. În cel mai recent număr din Hyperion de la Botoşani, Gellu Dorian îl evocă pe poetul băcăuan. Şi-i reproduce o minunată poezie pe care eu n-o ştiam. O reproduc la rându-mi aici.

Rememorînd (II)

…Şi cum stăteam noi aşa –
Soldaţi amărîţi, năuciţi de război
Şi nici un inamic nu venea
Să ne facă eroi

Iaca apar două fufe
În formă de mufe
Şi fuga ne ducem
Cu ele în tufe.

- Bă! Strigă sergentul.
Ieşiţi la vedere
Că altfel aplic regulamentul.
Tăcere.
- Bă! Strigă el iar.
Dezertorilor, paparude,
Stînga-mprejur!
Se aude?

Tac eu ca peştele,
Leatul meu tace,
Dar una din dame comandă
C-un glas subţire şi dibace:
- Pe loc repaos sergent,
Ei luptă acum pentru pace!

marți, 2 iunie 2015

O divizie de tancuri atacă o femeie care-și cere restul de la gogoșerie

         Mariana Rarinca este o femeie care a muncit în credință o viață pe moșia unui domn avocat Stanciu. Omul a murit rămânând dator la secretara lui cu numele de mai sus. Femeia și-a cerut restul de leafă de la soția avocatului, doamna Livia Stanciu, prima judecătoare a țării, care are o leafă cât 200 de-ale secretarei soțului său. Mai bine cerșea banii ăia la colțul străzii. Pentru îndrăzneala de a-și pretinde contravaloarea muncii ei, a făcut vreo jumătate de an de arest și pușcărie. Până la urmă, un complet de la Curtea de Apel a achitat-o, găsind-o desigur nevinovată.  Iar ăsta e un mare deranj. Procurorii de la DNA care au încarcerat-o, dar și președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție vor pierde un proces la CEDO în mod sigur și asta presupune oareșice urmări.

      În cazul acesta, Laura Codruța Kovesi a ales lupta total dispoporționată: recursul în anulare, calea de atac absolut extraordinară, prin care doar procesele politice din anii 50 au fost atacate după 1989. Asta-mi sugerează că o femeie își cere în mod civilizat restul de la bancnota de 5 lei la o gogoșerie de la colțul străzii, iar Armata intervine cu o divizie de tancuri s-o pună la punct pe infractoare. E de așteptat să fie trimise trupe NATO cu o flotilă de F16 împotriva celor două judecătoare care au achitat-o pe Rarinca.

joi, 28 mai 2015

Medicii dovediți de malpraxis protestează

        Mare tevatură mare, că domnul nostru președinte Iohannis a decorat pe un medic pediatru șpăgar. Era un doctor model al zilelor noastre, unul care-i sugerează părintelui că-i scapă copilul dacă-și primește plicul substanțial. Iar, dacă părintele în disperarea lui, nu înțelegea sugestia, i se spune direct și fără menajamente. Că nu suntem în junglă, să vindecăm copilul așa, pe asigurările de la CAS!
        Nu înțeleg scandalizarea jurnaliștilor și a societății civile. Și ceilalți președinți au decorat penali, foști torționari din închisorile comuniste, corupți etc. Nu e mai prejos nici președintele neamț Iohannis după ce și-a luat țara înapoi și a transformat-o în România lucrului bine făcut. Iată un lucru bine făcut!
        Alta e problema. Medicii dovediți de malpraxis, cei care chiar au omorât copii din neștiință, neglijență și jemanfișism sunt revoltați și vor să iasă în stradă. Păi, vor să fie invitați și ei la Cotroceni, decorați și tratați cu pișcoturi și șampanie. Adică ei, ce, sunt mai prejos decât colegii lor șpăgari?!
         Corect! Dacă e bal, bal să fie!

miercuri, 27 mai 2015

Poezie satirică și livrescă

         Un domn poet, George Voica, pe care nu-l cunosc, îmi trimite cărți personale din Surpatele, Vâlcea, unde se află o frumoasă mănăstire pe care am vizitat-o odată. Poemele sale sunt lejere, cu priză la realitatea deocheată de astăzi, dar trimițând și la lecturi și autori. Transcriu aici

                                                     Ipocrizii provinciale

Pantagruelicul cu bretele
și ochelari cu sfoară,
mai crede și-acum
Jocul secund nu e decât
ospiciul de la Râul Vadului,
unde, odată,
pentru redactorul-șef,
el prindea păstrăvi, pe Latorița,
cu furculița
și cu petromaxul,
la lumina căruia scria
articole pentru ziarul local
Avântul socialist.

Acum, face curte, abulic,
rubicondei bone a nepoțelului său,
căreia-i recită asiduu,
profund transpirat,
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!,
în timp ce-i așează-ntre sâni
o floare de lămâiță roșie...
Ea râde, el plânge;
ea râde, el plânge...
Două jucării stricate...

O țară tristă, plină de umor...

luni, 25 mai 2015

Mai hăhăie el, dar nu e hăhăitul lui!

          Marinarul de palate e tot mai  nesigur de el. Se strânge lațul. Dosarele nu mai pot fi stocate la subsolul Parchetului. S-a sfârșit cu imunitatea. Chiar și la bătrânețe, golanii infractori trebuie să răspundă pentru faptele lor imunde. Tabla de materii e bogată: țigancă împuțită, Nana, soțul de-acasă, Bercea Mondial, casa din Mihăileanu, retrocedări abuzive, flota, banii din campaniile electorale ș.c.l.
          El știe că singura apărare e atacul bezmetic, dar mult nu mai ține. Gata! S-a terminat cu intimidarea tuturor. Omul e singur, ca un rechin prins și priponit pe puntea vaporului. Dinții lui hăpăie în gol. Iese la singura televiziune de casă ce i-a rămas, atacă, mai și hăhăie grobian, dar nu e hăhăitul lui.

vineri, 22 mai 2015

O societate de măgari


                        
         Din Cartea lui Iov, aflăm chiar de la Dumnezeu cum l-a creat pe măgar ca pe una din minunile făpturii: „Cine a lăsat slobod asinul sălbatic şi l-a dezlegat de la iesle?/I-am dat pustiul să-l locuiască şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;/El îşi bate joc de zarva oraşelor; el nu aude strigătele nici unui stăpân;/El străbate munţii, locul său de păşune, şi umblă după orişice verdeaţă”. Ei bine, acesta este măgarul lui Dumnezeu.
         Cu totul altfel de măgar este cel din volumul de povestiri al lui Nicolae Ţăranu – Judecată măgărească (Tracus Arte, 2014). Povestirile toate au ca personaj principal pe Puiu, un măgar care se află în relaţii destul de ciudate cu stăpânul său naratorul, în sensul că ba îi e slugă, ba stăpân, ba îl adulează, ba îl terorizează, dar îi e mereu fin, într-o relaţie oscilantă care stă la baza umorului cărţii. Deşi urmează tot linia parabolei şi a alegoriei, Puiu nu este măgarul de aur din primul roman al literaturii universale, deşi ideea cărţii pare că de acolo a pornit, după cum vom vedea mai jos. El este un măgar filfizon la port şi balcanic la caracter, beneficiind de un portret memorabil: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”. Trebuie să recunoaştem că Nicolae Ţăranu iroseşte atâta talent şi imaginaţie în portretizarea lui Puiu câte irosea Eugen Barbu creionând un personaj din Veneţia începutului de secol XIX în Săptămâna nebunilor. Şi cu ce se ocupă măgarul (de) Puiu? Păi, el hoinăreşte cât e ziua de lungă, petrece cu cafea, băutură şi lăutari, se dă-n spectacol, face politică exact ca la noi, cu demagogie şi trădări de partid, dar şi cu oarece corupţie („Stau în Târgu Mare şi tai frunză la câini; aici este ca-n ţara lui Cremene, dau tun după tun şi-mi iese de-o cafea şi de-un tutun”), iar în timpul liber face jurnalistică, scriind articole fulger în revista partidului, articole de tabloid, cum ar veni, dacă au titluri aşa deocheate: „Un cal cântă la scripcă şi un greier la armonică”; „Un rege s-a înverit c-un preşedinte”, „O găinuşă a ciupit de cocoşel un puradel”, „O râmă a tras un pârţ”, „Opoziţia nu mai iese din poziţie”, „Un elefant se scobeşte în urechi”, „O broască cu păr a fătat un viţel chel”…. Dar, mai ales, Puiu se tot însoară. O povestire de Teodor Mazilu începe cam aşa: „Fata asta când începe să se mărite nu se mai termină”. Cam aşa e cu măgarul Puiu, una-două el se însoară: cu o furnică, apoi cu o vulpe, apoi cu o cămilă dintr-un harem dobrogean, cu Luna - în mintea lui răvăşită de priapism, cu o sirenă pe fundul mării (dar „sirena era bărbat”) şi, în sfârşit, cu una din neamul lui cel măgăresc.  Pe toate însă le înşeală, umplând lumea de bastarzi de toate rasele animaliceşti. La un moment dat, întâlneşte un mag care-l poate metamorfoza în om, dar măgarul tot măgar!, refuză îndărătnic: „Am avut mintea cu mine! Ea nu m-a lăsat, isteaţa! Da, puteam să-i cer să mă prefacă-n om, dar nu am vrut şi n-am vrut fiindcă sunt deştept aşa cum ai spus şi mata. Ce-ai fi vrut, bre, naşule, să păţesc ca ăla… Ăla, bre, cum îl cheamă? Ăla.. naşule, ăla… Lucius al lui Apuleius, aşa voiai?” Chestia poate fi interpretată ca o îndărătnicie a „măgarilor” din jurul nostru care refuză să devină ceea ce ar trebui, oameni oneşti, deci normali.
         Aventurile măgarului Puiu se încheie la Divan unde merge să divorţeze de Puiuca, măgăriţa lui, pentru că aceasta ar fi proastă, vezi bine!, dar cu care are o odraslă (Puiuţu) care se droghează, bea şi petrece în cluburi din pădure. Pentru înşirarea „marilor judecători ai măgarilor, măgari de soi”, imaginaţia naratorului n-are limite: „Căpriorul cu cheia de gât care minte ca la început; Nelu Răzbelu; între aceştia doi se află o femeie gonflabilă cu o balanţă în mâini; Moş Belea ori Târâie Curea; Tăuroiu cu butoiu; Gât Pistruiat; Sugiuc Mentolat; Şarpele cu ochelari are case, n-are bani; Omul cu prescurea; oho! oho-hoo! iată şi-o Ciorbă cu moţ; Mitră învârtită; strecuraţi şerpeşte dintre mărăcini şi ciulini, doi Balauri Ciorbagii; Radu Beleştecalu, zis Belitoru’ de Hazna; Lup Turbat dintr-o pădure scăpat; Verzişor Chiotoare cu avere mare; junele prim al Tomisului şi al Callatisului – Taxidar Besemintetrosnită; Jumară Opărită; Tron rămas de pe vremea lui Decebal; câţiva Tila-Tila, fraţi nouă dragi, din ţinutul cu iepe sirepe; Haiduc de Mureş şi de Baltă, n-are mumă, n-are tată, are mintea-n piroane şi ară cu aeroplane; Viteazul cu Cioc dinainte de potop; Mugurel de Dracilă eminenţa catifelată şi alţii; mă rog, ar mai fi, dar toţi zic şi zic neîncetat că vor să-i scoată pe măgari din …rahat!” Aşadar, repet, e vorba de o alegorie ludică mai încifrată pe alocuri, mai translucidă alteori, un spectacol parodic total al societăţii noastre de azi.
         Nu ştiam nimic de scriitorul Nicolae Ţăranu. Mi-a atras atenţia despre el eminescologul Nicolae Georgescu şi am aflat că autorul Judecăţii măgăreşti a publicat mai multe cărţi de poezie şi de proză de la o anumită ţinută valorică în sus.
         Deşi, aparent genul acesta de proză e revolut, epuizat de somităţi în domeniu, de la Dimitrie Cantemir, Anton Pann, până la Grigore Alexandrescu…, Judecata măgărească a lui Nicolae Ţăranu e nu doar o carte insolită şi unică în economia multicolorei literaturi române actuale, dar şi una (post)modernă, savuroasă, plină de umor şi ironie, o panoramă cuprinzătoare a unei societăţi de măgari, mai curând de „măgari” filfizoni şi balcanici, adică de ceea ce se numeşte astăzi colocvial şi generic piţipoance şi cocalari.
(cronică apărută în Argeş, nr. 4/mai 2015).

miercuri, 20 mai 2015

Asociaţia Proştilor Anonimi, scuze către Serviciul Inteligent de Jaf Truică-Sârbu-Udrea et co.

       Cum Germania îşi cere scuze şi după 70 de ani pentru atrocităţile lui Hitler, aşa mă simt nevoit să mă fac purtătorul de cuvânt al Proştilor anonimi şi să cer scuze istorice grupului Truică-Sârbu-Udrea et co. Grupul acesta a luat împrumuturi de zeci de milioane de euro de la BRD şi au uitat să le înapoieze. Eu am luat în 2006 un împrumut de la BRD de 23.140 de lei (contravaloarea unui Logan). Până acum am restituit 44.318 lei şi mai am de restituit încă 4.741 de lei. În total, deci, trebuie să dau băncii franceze aproape 50 000 de lei pentru un Logan. Şi-i dau cu voioşie. N-am întârziat plătirea ratei absolut niciodată în cei nouă ani. Aş merita premiul de prost şef, adică de prost ca noaptea, de prost grămadă. De multe ori, stau şi la coadă de 10-12 oameni să plătesc rata, pentru că personalul de la ghişee s-a tot subţiat pe an ce trece.
       În aceste zile, când văd ce jaf a fost la BRD, cu împrumuturile de milioane de euro ale lui Truică, Roşca Stănescu, Elena Udrea şi Adrian Sârbu, înţeleg perfect că noi, Asociaţia Proştilor Anonimi am mai salvat banca de la faliment. Ne cerem scuze Grupului Inteligent de Jaf Naţional Truică et co. că n-am putut mai mult. Am făcut şi noi ce-am putut. Să mai aştepte puţin până trece zarva asta, în timpul ăsta noi ne plătim cuminţi ratele, apoi - când se mai strâng bani la teşcherea - ei pot să mai dea câte un tun de milioane de euro. Că vorba aceea, proştii cu proştii cei mulţi şi inteligenţii cu cei de teapa lor, puţini şi hrăpăreţi.

marți, 19 mai 2015

Cercul dialectic al suferinței umane

        Horia Pătrașcu este un tânăr eseist, unul foarte interesant. În volumul său Despre urât și alți demoni găsesc următoarea reflecție:

         "Plăcerea este suferință pentru că este limitată. Tocmai limitele fac posibilă plăcerea, dar limitele sunt izvorul suferinței. Plăcerea este expresia pozitivă a suferinței. Despărțirii îi datorăm iubirea, ignoranței - plăcerea cunoașterii, fragilității - dorința de putere".

          Nu e vorba aici de cercul dialectic al suferinței omului între limitele vieții și morții?
       




miercuri, 13 mai 2015

                                     Promo                            

Cică, politicianul nostru corupt a ajuns din arestul DNA  la puşcăria Jilava, iar de acolo - după un infarct -  direct în Rai. Învăţat el cu icre negre, cu muzică la ureche şi femei tinere gârlă, plătite regeşte, aci, în grădina Paradisului, se plictisea de moarte. Zi şi zi, că noapte ioc!: lapte din ştiubeie imaculate, miere curgând pe frunzele tuturor pomilor şi florilor, nectar cât cuprinde, stoluri de îngeri albi pe-al şaptelea cer, muzică bizantină în surdină... Spleen total.
         Într-o zi, politicianul "scăpat" de la Jilava, făcu o gaură în zidul Paradisului şi se uită dincolo, în Iad. Pe un ecran mai mare decât cel de la Arena Naţională, era un dezmăţ total: femei goale ademenitoare dansând lasciv, tarafuri de lăutari şi manelişti, vinul roşu curgea pâraie pe dealuri şi câmpii, la colţuri de stradă cerşetorii împărţeau lumii teancuri de euro, icrele negre şi roşii erau în basculante la discreţie... "Acolo e de mine! îşi zise politicianul douămiist, că de aia m-am chinuit să fur atâtea sute de milioane de euro!" Interveni la Sfântul Petru, îl corupse şi-l înduplecă să-l treacă peste gard, în Infernul ...fericirii.
         "Dom' Senator, îi zise portarul Raiului, eu zic să te mai gândeşti!"
         Ce să se mai gândească! Trecu iute în lumea care-i plăcea.
         Ajuns în Iad, Senatorul fu înşfăcat de doi draci abili, sub privirea ironică a lui Scaraoţchi, băgat repede într-un cazan cu smoală şi îndesat şi mestecat ca un pui în supă. "Aoleu şi aoleu! se văicărea el. Dar eu am văzut altfel de viaţă veşnică aici, femei, vin, euro..." Iar Scaraoţchi, râzând cu gura pân' la urechi:
          "Ei, dom' Senator, ce-ai văzut mata era Promo!"
        

marți, 12 mai 2015

Invizibila ţesătură a lui Dumnezeu

                                         

          În iulie, în luna iulie, numită şi Cuptor, la Bâlea Lac, în Căldarea Bâlii, stâncile sunt cenuşii şi presărate cu pete galbene punctate, un fel de licheni. În luna iulie te poţi bronza pe aceste pietre sau te poţi spăla pe mâini cu zăpada de pe ele. Lacul are apa mai limpede decât Ozana cea frumos curgătoare. Şi, totul fiind proprietate privată, n-ai voie să pescuieşti, să arunci gunoiul sau să laşi uşa deschisă la cabană. La Bâlea Lac e iarnă (blândă, dar iarnă) în luna iulie. Pe culmile din jur sar din stâncă-n stâncă negrele capre. Peste toată întinderea, norii n-au astâmpăr. După cum n-au nici bucureştenii. Norii luminează şi umbresc toată zona, o umbresc, o luminează, o luminează, o umbresc. Bucureştenii, cu maşinile lor încă nezburătoare doar o umbresc. La Bâlea Lac, între cer şi pământ, între piatră şi apă, e – zice-se – numai natură. Şi maşini. La 7 iulie, când la Turnu Severin e în toi festivalul literar „Sensul iubirii”, cu cărţi, cu autografe, cu cărţi de vizită, cu manuscripte, la Bâlea Lac e doar natură. Din cer şi până-n lac e doar natură. Norii trec pe cer, iar femeile printre maşini germane, italiene şi americane. Vântul plimbă gunoaie de la est la vest şi de la vest spre sud, spre regat. Dar, pe sub cerul şi aşa jos, albastru şi străbătut de nori alburii, dintr-un munte-ntr-altul, dintr-un vârf în alt vârf, o invizibilă plasă-text leagă totul: maşini albe, negre şi verzui, lemne numai bune de aruncat pe foc, apa cristalină vălurită de vântul încet dar rece, stâncile pe care stau înţepenit să scriu acestea, stâncile cenuşii pline de mii de pete galbene şi punctiforme. Plasa-text şi textul-plasă - invizibila ţesătură a lui Dumnezeu.
                                                                         *
       Ceremonia lecturii. O ceremonie în singurătate, care impune pudoare, într-o vreme în care atâtea se fac la vedere, c-un exihibiţionism maxim, şi într-o vreme în care eşti întrebat câţi bani câştigi din una, din alta. Ce poţi răspunde cuiva care te întreabă câţi bani câştigi din citit? Din „viciu nepedepsit”, cititul a devenit unul pedepsit: ca şi consumul de droguri, ca alcoolismul, ca orgiile cu nimfete... Plăcutul şi discretul ceremonial al lecturii, din ungher, din dormitor, din chioşcul din fundul grădinii...
                                                                          *
      Grete Tartler, poetă şi eseistă, visează frumos şi deci utopic: „Dacă oamenii de acţiune ai lumii, guvernanţii şi politicienii i-ar mai citi pe clasici, multe s-ar petrece mai simplu pe calea spre bine. Dacă l-ar mai citi pe Herodot, n-ar mai fi atâtea războaie în Orientul Mijlociu, dacă l-ar fi citit pe Seneca, nu s-ar mai lăsa dominaţi de iraţionalitate”. Hm! Parcă-l văd pe Barak Obama plimbându-se gânditor pe malul Potomacului, în frumos amurg de iarnă, din când în când deschizând o ediţie de buzunar din Seneca – Despre îngăduinţă, de-o pildă – citind câteva sfaturi, apoi dând ordin generalilor să retragă frumos trupele din Irak şi din Afganistan. Pe de altă parte, adică în altă parte a lumii, un lider al Statului Islamic stă la umbră de măslin, trage din narghilea şi citeşte Herodot. Uriaşe stoluri de porumbei albi cară la deal şi la vale, între Orient şi Occident şi retur, răvaşe de iubire. O-la-la! Influenţa clasicilor asupra guvernării lumii!
                                                                             *
    Cum ieşi în stradă, fete frumoase cu picioare lungi îţi distribuie gratuit fluturaşi cu reclame la telefoane mobile, calculatoare şi maşini de spălat. Cum ajungi la birou, primeşti ziare, pliante şi cărţi cu autograf. Acasă, cutia poştală stă să crape de plicuri grele de facturi – ce mai texte sobre, cu un stil curat şi mai ales limpede!- , cu oferte de servicii, reclame color şi invitaţii „la preţurile cele mai mici” în Insula Creta, la Cairo, la Casablanca sau la Bolintin Vale. Hârtie plină de text. Ce să faci cu atâta hârtie? Unde s-o arunci? Cui s-o faci cadou? Ce poţi înveli în texte? Ce chin! Omniprezenta gazdă a textelor. Ce să faci cu ea?
                                                                             *
      Orice text – fie că e scrisoare, nuvelă, roman, poezie – e un segment de infinit sau de neant, după unghiul din care priveşti... De la neant până la plus infinit, în spaţiu şi timp, totul e un uriaş mozaic de texte. Infinita peteceală.
                                                                             *
     „Omul este o enigmă” - zicea Dostoievski. „Ea trebuie dezlegată şi, chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă spre a o dezlega să nu spui că ai pierdut vremea fără rost”.
        Deci, dacă omul e o enigmă, romanul dostoievskian ar trebui să fie în mare măsură o dezlegare a enigmei. Dar citindu-l şi, mai ales, recitindu-l, sporeşte ceaţa în care e scufundat omul.
                                                                              *
       Biblioteca universală precum o uriaşă sferă plină de orificii mai mari, mai mici, pe toată suprafaţa, artificii prin care izbucnesc textele în toate direcţiile ca jeturile de apă dintr-o arteziană.
                                                                              *
      Textul cu relief variabil.
                                                                              *
      Adrian Alui Gheorghe imaginând o scenă terifiantă, dar perfect artistică, cu Dumnezeu măcelar de îngeri: „Dimineaţa, când soarele/nu are miez Domnul tranşează îngeri,/le desface aripile mai întâi/să nu le vină în minte să fugă,/apoi aruncă viscerele mirositoare/de mir şi de floare de salcâm/câinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele/se dau de pomană cerşetorilor de la/marginea raiului în fiecare zi”.
                                                                             *
       Menirea unui text este să te facă să râzi/plângi spontan, să te pună brusc pe gânduri, să te determine să ieşi cu puşca-n mână în stradă sau să te sinucizi, fără a fi ceea ce didactic s-ar numi artă cu tendinţă. Dar citesc ades, prea ades, texte care inventează probleme care să fie rezolvate exclusiv de critici, că doar lor li se adresează, cititorul fiind scos din ecuaţie.
                                                                              *
     Porneşti pe firul textului, îi urmezi meandrele, cauţi un nu ştiu ce capăt. Când eşti foarte aproape, o nevăzută foarfecă taie firul. Îi găseşti alt capăt, o iei din nou de-a lungul lui până foarfeca invizibilă îl retează. Şi tot aşa. Jurnal de cititor. Plimbarea de seară, de noapte pe-un drumeag rupt adesea, cu nenumărate meandre, dar retezat din loc în loc. O bandă a lui Mobius segmentată, deşirată, reformată şi iar deşirată.
                                                                    *
       Literatura neagră, în spiritul esteticii urâtului, îl stigmatizează pe autor, după cum – vorba lui Shakespeare - „solia rea pe sol îl înnegreşte”. De aceea, cu atât mai mult sunt de apreciat un Dostoievski, un Kafka...
                                                                     *
     Ploaia ca un text vertical. Un afiş de stropi.
                                                                      *
     Afară şi înăuntru. Textul curgând pe asfaltul străzilor, intrând pe sub uşile magazinelor, strecurându-se afară din blocuri pe ferestrele deschise, în acelaşi timp cu intrarea aerului, intrând pe nesimţite, profitând de neatenţia(?) neurochirurgului în cutia craniană, exact cu o secundă înainte ca aceasta să fie reînchisă. Textul umblând de-afară înăuntru şi dinăuntru afară, curgând ca o pânză mozaicată de mătase, având litere şi cuvinte, sau doar gânduri sau doar adieri de gând, dar curgâmd continuu, atotcotropitor.
                                                                      *
      De la înălţimea Căldării Bâlii, la şesul – un fel de a spune – Ocnelor Mari. Un bazin cu apă sărată, consistentă, înconjurată din trei părţi de dealuri împădurite cu brazi, cu fagi, cu stejari, cu arini. Nisipul plajei este îndoit cu granule cu sare. Petele de apă de pe lucruri sunt presărate cu mici pete albe de sare. Între cele două dealuri împădurite e aproape materială pânza de mătase a textului, pânza de mătase scrisă cu litere de sare în relief. Aer şi sare, apă şi sare, pământ şi sare. Sub soarele torid am descoperit singur textul de sare, precum în cer aşa şi pe pământ.

     (fragmente apărute în Acolada, nr. 4/aprilie 2015)






                
     
                                                                               

         




         
         
         

          
         

            


joi, 7 mai 2015

Amantele primarilor din Moldova pun de-o grevă

         Un val de simpatie pentru Gheorghe Nichita, primarul de Iași, a cuprins pe majoritatea angajatelor tinere și nemăritate din primăriile din județele Moldovei."Un bărbat adevărat, un om care știe să iubească, unul care știe că bătaia consfințește pe veci o dragoste"... Cam acestea sunt cuvintele de laudă.
        Dar, în același timp, amantele primarilor din câteva sute de comune și orașe sunt revoltate pe edilii locali și pun de-o grevă. Nu, nu pentru salarii, pentru că ele au oricum cam al doilea salariu după primar. Ele sunt revoltate de tratamentul la care (nu) sunt supuse. Purtătoarea de cuvânt Aglaia Aghionoaiei, amanta primarului din Coarnele Țapului, județul Vaslui, declară indignată: "Este adevărat că și primarii noștri ne fac cadouri ceasuri, ciorapi, parfumuri și telefoane mobile de ultimă generație. Ne iau cu ei în delegație și ne îmbuibă cu ceafă de porc la grătar și bere rece, ne duc la cabane cuibușoare de nebunii, pe unde ne mai uită uneori. Dar, nu ne ating nici cu un deget. Ce iubire e aia când bărbatul nu-ți mai dă un dos de palmă, un pumn peste gură. Așa nu mai merge. Ni se ia feminitatea, ni se refuză dovezile de iubire cu un pumn în ochi, cu o palmă zdravănă pe fese. Suntem hotărâte să intrăm în grevă, s-o ținem numai în mitinguri în toate capitalele de județe..."
        Nu-i văd bine pe domnii primari cu amante tinere și năbădăioase.

miercuri, 6 mai 2015

Schimb libertate pe închisoare! Aștept oferte!

              Lumea asta e pe dos. Așa nu se mai poate. Milionari în euro stau după gratii, plagiind cărți sau scriind unele proaste de tot. Păi de asta au furat ei milioane de euro, să stea la răcoare și să nu poată cheltui mormanele de bani?! Nu-i nici o logică în toată chestia asta.  După cum nu-i logic să fie liberi niște oameni săraci ca mine, ca tine, ca el. Ce să facem noi cu libertatea? Citim și scriem cărți unii dintre noi, privim fetele cu genunchii goi pe stradă, admirăm natura pe săturate, ne plimbăm pe drumurile patriei cât ne țin tălpile, vorbim la telefon sau peste gard toate aiurelile, ne iubim patria și șefii când ni se cere... Dar toate astea nu ne țin de foame și de sete, după cum nu ne ajută să ne întreținem copiii, familia în general.
            Cred că lucrurile trebuie îndreptate cât se poate de urgent, până Laura Codruța Kovesi nu va adânci prăpastia asta iremediabil, până nu vor ajunge la pușcărie toți milionarii și vor rămâne în libertate toți sărăntocii.
            Eu sunt dispus să fac primul pas. Schimb libertatea pe câțiva ani de închisoare (negociabil!) cu un milionar care să dea o sumă (negociabilă, desigur!) familiei mele, din care să mă înfrupt și eu după liberare. Aștept oferte de la Dorin Cocoș, Alina Bica, Marean Vanghelie, Dan Voiculescu, chiar Elena Udrea – cred că nu mi-ar fi la fel de greu ca ei la Târgșor...

           Astfel, societatea ar fi echitabilă. Le-ar rămâne berechet și milionarilor să huzurească și  am trăi și noi ăștia, prăpădiții, care n-am fost în stare să furăm acolo nu milioane, dar măcar un zece mii de euro. Și chiar i-am plăti banii ăștia cu ani de închisoare.