marți, 4 august 2015

Profesie: șofer al înfietorilor străini de copii români.

        Profesiile anterioare ale președinților americani, de pildă, erau: mari oameni de afaceri, șefi de servicii secrete, senatori din tată-n fiu, actori, activiști pentru drepturile omului...
       La noi, ca la noi. Profesiile de bază ale primilor patru președinți au fost, în ordine: cizmar, inginer hidrolog, geolog, marinar. Profesia celui actual: șofer de înfietori străini de copii din România. El însuși a mărturisit-o în campania electorală. Din această profesie, am înțeles eu, și-a cumpărat șase case. De aceea n-am mers eu la vot, că nu puteam pune ștampila pe practicantul unei asemenea meserii.
       Dar, cum toate profesiile sunt nobile în felul lor, mai puțin aceasta din urmă, pe mine nu mă afectează că un președinte accede la Cotroceni dintr-o profesie sau alta. Eu sunt enervat că nu pot fi un cetățean normal al țării mele; în sensul că eu nu pot urma sfatul unui președinte american, că să nu mă întreb ce face țara pentru mine, ci să mă întreb ce fac eu pentru țară. Am ajuns la situația și la vârsta la care să întreb cu ranga în mână pe președinte, senatori, deputați și miniștri (aceștia toți fiind țara): Bă, nenorociților, eu știu ce-am făcut pentru voi timp de 60 de ani, pot depune raport de activitate, voi ce-ați făcut pentru noi? Aud?

sâmbătă, 1 august 2015

Gellu Naum - 100

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum, un poet extraordinar care a păstrat, chiar şi în vremurile grele ale comunismului, spiritul suprarealismului poetic românesc. Reproduc aici un poem excelent marca Gellu Naum:

Acolo lânga mal

Acolo lângă mal sub mănăstire
o fată îi ardea şuturi unuia cu pălărie gri
eu m-am oprit Habar n-aveam de ce
(poate nefericita mea nevoie de-a reintra în cauzalităţi pierdute)
ea m-a simţit şi s-a întors spre mine Avea o geantă extraordinară
Mă jerpelitule mi-a zis ce te holbezi aşa Nu vezi că facem dragoste

Eu m-am întins pe iarbă Luceam pe dinăuntru
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

Aş fi putut să le răspund urât sau chiar să le înec motocicleta
pesemne însă că luceam atât de tare
că ochii lor au început să lăcrimeze
şi fata ca un fluture s-a înălţat de la pământ Plutea spre mine
venea ca o mireasă oarbă ca un cireş ceva în genul ăsta

oricum mi-era egal Pluteam şi eu
cerul se ridica din ce în ce mai sus
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

duminică, 19 iulie 2015

Un interviu



 „Cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului”
                                   -  Dumitru Augustin Doman în dialog cu Iulian Talianu –

-          Vă invit, domnule Dumitru Augustin Doman să povestiţi (pentru că aveţi un mare talent de povestitor) cum se simte un scriitor în anul de graţie 2015?
-          Mă flataţi! Nu ştiu ce mare povestitor sunt, ca să fiu sincer. Un scriitor se simte la anul 2015 ca un rahat în ploaie, sincer! Îţi e o mare jenă să te declari/recomanzi, în tren sau pe-o terasă, scriitor, că automat eşti asimilat cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă, George Copos sau Gigi Becali… O mai penibilă situaţie în acest aspect n-a fost niciodată.

- Aţi citit în tinereţe  o carte de care nu vă puteţi despărţi nici azi?
- Este vorba nu de o carte, ci de un autor, acesta fiind Ivan A. Bunin, laureat Nobel în anii’ 30. Prin 1919, a fost denunţat la NKVD că ar scrie subversiv şi a fugit din URSS în Franţa, stabilindu-se într-un sat. A locuit acolo într-un sublim anonimat peste un deceniu până poştaşul a întrebat pe toată lumea dacă ştia un locuitor pe numele său Ivan Bunin, că are o telegramă de la Academia Suedeză. L-a găsit săpându-şi grădina! Când aveam vreo 22 de ani, Nichita Danilov m-a bătut la cap luni de zile să-l citesc, iar eu îi răspundeam că în materie de mari prozatori ruşi sunt satisfăcut până peste poate de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, în ordinea asta. Dar, când într-o seară, la un anticariat de pe Strada Lăpuşneanu din Iaşi, Danilov mi-a cumpărat şi mi-a pus în braţe două volume de Nuvele şi povestiri de Bunin, traduse de diferite doamne filosovietice şi stilizate de Ştefan Aug. Doinaş, am intrat într-o lume absolut fermecătoare. Volumele sunt acum ferfeniţă. La ora 5,00 în fiecare dimineaţă recitesc câteva capitole din Biblie, iar la ora 19,00 în fiecare seară recitesc o povestire din Bunin care e scriitorul meu de suflet de câteva decenii. Au scris despre mine vreo 30 de critici, dar niciunul n-a remarcat că aş fi influenţat de Bunin, şi probabil că nici nu sunt, decât poate într-un sens absolut subiectiv. Bunin este un „tolstoian”, în nuvelele de început, admirând modul de viaţă şi de gândire al patriarhului de la Iasnaia Poliana, iar eu sunt un tolstoian în modul de a trăi. După ce stau o oră la computer, îmi pun un pahar de palincă şi ies în livada din fundul grădinii, chiar şi iarna, îi dau un târcol, admir cerul, văd cum le merge pomilor, şi revin în casă liniştit. Iar vara, acum, tot la două săptămâni, dau cu motocoasa prin livadă. Buninian sunt probabil în modul de a scrie, în sensul că încep şapte-opt povestiri şi le las aşa cu anii până le găsesc o rezolvare. La Bunin găsim câte o nuvelă amplă datată 21-23 decembrie 1901, dar găsim şi câte o povestire de o pagină şi jumătate de carte datată, să zicem, 1913-1932!

-          Cum şi când aţi început să scrieţi proză?
-          Dacă-mi amintesc bine, cred că pe la 17 ani. Eram un elev foarte singuratic. Mergeam la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene de la Turnu Severin şi citeam o carte pe zi. Mă simţeam în al nouălea cer. Şi acum, viciul meu (pedepsit, de data aceasta!) este lectura în neştire. Ajuns acasă, făceam exerciţii de scris şi încercam din răsputeri să nu imit pe scriitorii citiţi. Ajunsesem în armată când am debutat în revista Orizont de la Timişoara, care m-a mai publicat de vreo două-trei ori cu texte scrise cu pixul în unitatea militară de la Mangalia.

- Să tipăreşti o revistă de cultura  în vremurile de azi e o aventură. Ce înlesniri ar trebui să aibă  revistele de cultură?
- Sigur că e o aventură, probabil că o trăiţi pe proprie piele. Deocamdată, Primăria Piteşti a înţeles că revista Argeş are deja o istorie, anul viitor ajungând la jubileu, aniversând 50 de ani. Sper ca şi după sărbătoare (dacă va avea loc, cum îmi doresc!) să continue s-o finanţeze. Unei reviste de cultură adevărate îi trebuie finanţator sigur, libertate de expresie, toate înlesnirile pentru a-şi etala proiectul/programul.

- Ce aveţi pe masa de lucru?
- Pe masa de lucru!... E un fel de a spune. Cărţile mele se scriu singure, publicându-le iniţial fragmentar în reviste sau pe blog. În momentul de faţă, pe lângă cele şapte cărţi publicate, am încă patru în manuscris. Nu ştiu când le voi publica, motivele economice fiind insurmontabile. Am un volum de vreo 400 de pagini, toată proza mea scurtă, solicitat de Editura Tipo Moldova de la Iaşi, am o cărţulie de 101 tablete (din cele 1397 de pe blog), volumul II din Generaţia ’80 văzută din interior şi vol. II din Cititorul de roman, carte de cronici despre romane scrise după 2000.

-          Care sunt tinerii romancieri de azi în care aveţi mare încredere?
-          Nu-mi prea pun problema în termenii aceştia, tinerii romancieri… Eu citesc un roman pe săptămână, despre care şi scriu. Dar, nu contează generaţia. Dintre tineri? Cred în impetuozitatea lui Dumitru Crudu de la Chişinău şi în cea a lui Adrian G. Romila de la Piatra Neamţ, dar şi în Cristian Meleşteu. Altfel, mari romancieri contemporani cred că sunt Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Dan Perşa…

-          Vă invit să faceţi portretul generaţiei dvs. Aveţi vreo reţinere?
          - Ei, un portret nu pot face. Doar nişte consideraţii care nu ştiu să se fi făcut până acum. Generaţia ’80 conduce acum, ca să zicem aşa, viaţa culturală, academică şi mai ales literară în România. Dar, trebuie ştiut de viitorii istorici literari că această generaţie a fost cea mai oropsită. Profesori universitari, chiar decani şi rectori, directori de Direcţii de Cultură din judeţe, directori de Biblioteci Judeţene, redactori-şefi de reviste de elită, cu toţii optzecişti, sunt acum de la scriitori de primă mână, până la doctori în litere, dar în anii ’80 au lucrat în mină, în fabrici şi uzine, unii au făcut liceul la seral, au fost profesori prin sate inexistente pe harta României sau vânzători în librării şi anticariate, săriţi de la publicarea cărţilor, atacaţi de Săptămâna lui Eugen Barbu, refuzaţi la intrarea în USR, consideraţi subversivi pentru literatura română şi marginalizaţi cu bună ştiinţă…

-          Care sunt cei mai interesanţi prozatori români de azi ?
-          Mai sus, am chiar spus (ca să fac rime!). Mai sunt, desigur, un Radu Mareş, Şerban Tomşa (un romancier absolut extraordinar), Constantin Arcu, Viorica Răduţă, Emilian Marcu (venind dinspre/dintre poeţii optzecişti), ca şi Ştefan Mitroi, Nicolae Stan...

- Mai am o întrebare: economia de piaţă îl ajută pe cititor să redescopere plăcerea lecturii?
- Nu, categoric nu! Economia de piaţă îl ajută pe cititor să devină vânător de-o leafă puţin peste cea minimă pe economie, din care să-şi permită seara o bere. Circumstanţe în care cititorul nu mai e cititor. Chiar şi cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului.

-          Şi o curiozitate: cum a fost ieri la Pitesti?
-          Domnule Talianu, nu ştiţi un amănunt din biografia mea. Locuiesc la Curtea de Argeş, la vreo 700 de metri de celebra Mănăstire, şi fac naveta zilnic 40 de kilometri la Piteşti. Cum de două zile n-am fost la Piteşti, răspunzându-vă eu în zi de duminică, ei bine, nu ştiu cum a fost ieri la Piteşti. Dar, am sursele mele care-mi spun că a fost o mare plictiseală, adormeau pisicile în mers pe acoperişuri, lalelele moţăiau cu floarea-n pământ, iar orice milionar în euro era un Oblomov de tranziţie, bând şampanie cu biberonul, că-i era lene să-şi toarne-n cupă…

(interviu apărut în nr. pe iulie-septembrie 2015 al revistei Tomisul cultural)

sâmbătă, 18 iulie 2015

Primarul Şase Case a devenit Preşedintele O Vilă?!

      Neavând eu cont pe facebook, mă iluzionam că n-am nici preşedinte, acesta ţinând legătura cu ţara pe acea reţea de socializare. Ei, dar mai sunt ziare şi televiziuni care traduc ce (nu) spune dl. Iohannis sau ce se zice despre el. De pildă, ieri am aflat că dl. nostru preşedinte n-a promulgat Codul Fiscal pentru că s-a redus TVA-ul şi pentru că au mai fost tăiate nişte taxe şi accize care ne apăsau ca nişte pietre de moară. Ei bine, nu, dl. Iohannis este de acord doar cu triplarea salariului domniei sale, ca să nu mai fie corupt. Aşa a zis, că mărirea salariilor demnitarilor este o piedică în calea corupţiei. Tot zilele acestea, Regia Protocolului de Stat a anunţat că guvernul a alocat vreun milion de euro acolo pentru renovarea Vilei Lac 3 a preşedintelui în care se va muta din cele şase case de la Sibiu. Pentru reducerea TVA nu sunt bani, dar pentru renovarea vilei sale, da. N-ar trebui totuşi să i se renoveze şase vile? Să vii de la şase case la doar o vilă - asta nu e o avansare de la primar la preşedinte! Cum vor titra televiziunile: "Primarul Şase Case a devenit Preşedintele O Vilă"?! Nu prea merge.

luni, 13 iulie 2015

Axa București-Berlin-Madrid trece prin Sibiu

     Fostul președinte TB (mi-e scârbă să-i mai scriu numele!) a mizat pe axa București-Londra-Washington, pe axa marelui licurici, cum ar veni.
     Nu știu sigur pe ce axă mizează Klaus Iohannis. Poate pe București-Berlin-Washington sau pe alta/altele. Un lucru e sigur, însă. Toate axele vor trece prin Sibiu. Avionul prezidențial va face totdeauna escale la Sibiu să preia pe președinte și pe ilustra sa soție, prima doamnă, vezi bine!
     Așa s-a întâmplat ieri, la plecarea președintelui în vizită la Madrid. Ghinionul meu este că dl. Iohannis n-a fost primarul Curții de Argeș, că altfel mă alegeam și eu cu un aeroport pe Valea Argeșului.

duminică, 12 iulie 2015

Un poem de Mircea Bârsilă

         Poetul Marian Oprea de la Timişoara a publicat recent o antologie de poezie erotică intitulată Sexul frumos. În această dimineaţă de duminică, îl citesc pe Mircea Bârsilă cu acest minunat poem jucăuş:

                               Obişnuita oră de trezire

Chiar dacă faptul de a fi femeie îmi pare o boală
(o boală a materiei!), îmi plac al naibii de mult fetele:
sunt la fel de simple şi de frumoase ca bicicletele
şi femeile-femei din marile oraşe - din metropole
şi din capitale - între douăzeci şi cinci şi treizeci
şi opt de ani, cu părul şi buzele vopsite
nişte insecte - ochii lor - cu tentacule mişcătoare,
bijuterii cutiuţe cu farduri şi sticluţe cu lac de unghii
forfecuţe mărgele
pensete pentru sprâncene şi anticoncepţionale
ciorapi sutiene pălării mătăsuri
du-te poemule şi spune-le cât de mult îmi plac,
inclusiv cele tunse băieţeşte,
dar care nu se sfiesc, aflate în pat, alături de cel iubit,
să-i arate până unde se pot depăşi pe ele însele,

hai, du-te, poate eşti aşteptat,
şi ajută-le, cu un sărut după ureche,
să se trezească mai uşor, dimineaţa, la obişnuita oră a lor de trezire.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Scribul spălând Cartea în „sânge de vişin”



         Octavian Doclin este un poet emblematic al Banatului de sub munte, în general, al Reşiţei, în special, oraş care nu mai e de mult timp unul al siderurgiei, ci mai ales unul al poeziei. Această plasare geografico-istorică a lui Doclin nu este o marginalizare, ci aş putea spune că e o încadrare într-un centru literar unanim recunoscut: vd. revista Reflex condusă de poetul în discuţie, colocviile anuale ale acesteia de la Băile Herculane, cu invitaţi din toată ţara şi din Serbia, editurile şi mass media electronice din Reşiţa care acordă spaţii şi timpi de emisie cu generozitate literaturii…
         Octavian Doclin este şi un personaj pitoresc, un boem autentic sau unul jucat (fiind el totuşi redactor-şef de revistă literară, iar un red.-şef nu e tocmai boem!). Cât e boem şi cât se preface a fi ne putem da seama din următorul poem din recentul volum Sânge de vişin (Editura Marineasa, Timişoara, 2014, cu un studiu introductiv de Valy Ceia): „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul). Aşadar, e greu de cântărit cât e boem şi cât e poză, cabotinism superior, artistic, după cum e greu de decelat cât talent nativ se află la originea poeziei sale şi câtă elaborare savantă bazată pe cultură poetică. Dar, cred că discuţia despre poezia aceasta trebuie pornită de la observaţia exactă a lui Ion Pop că Doclin „poetizează faptul de a scrie”.
         Mereu inspirat, inclusiv mistic (v. datarea şi localizarea unor poeme în biserică, duminica şi la sărbători), poetul meditează chiar la inspiraţie şi la rezultatele ei, la poem şi la poemă, la textul programatic. Textele sale sunt îndeosebi scurtissime, sunt fulguraţii în care coexistă trăirea intensă de moment a Scribului şi aprecierea reflexivă a acestuia asupra respectivului text. Iată – spre exemplificare - un poem în doar trei versuri: „poemul înstelat deasupra mea/şi legea voluptăţii durerii în mine -/artă poetică subînţeleasă”. Rezumând, am putea spune că Doclin este un autor de metapoezie. Şi, tot aşa, să relevăm raportarea paradoxală, oximoronică la cuvânt: „fiindcă ochiul e orb în lumină/cuvântul mut în cuvinte”.
         Octavian Doclin se transpune – ca la originile poeziei - parabolic în Scribul, în Robul cuvântului şi aşterne texte despre zădărnicia scrisului precum în poemul care dă titlul volumului: „Spăla în sânge de vişin/în fiecare dimineaţă Cartea/aşa cum săruta în fiecare seară/semnul de pe umărul stâng al iubitei/cu geamănul de pe umărul său drept/din contopirea aceasta împotriva căreia nu se putea opune/un dat o poruncă din naştere/se năştea întotdeauna un cuvânt nou/găsindu-şi firesc locul lângă celelalte/astfel că după spălarea de dimineaţă/Cartea sângera într-atât/încât nici Stăpânul n-o mai putea citi/de înţeles nu mai putea fi vorba/uitată fiind mai repede decât crezuse//(trădată mai repede decât s-ar fi crezut/gândi surprins şi cu părere de rău Scribul)”.
         Poetul scrie ca Ion Pillat şi poeme într-un vers, aforistice şi memorabile. De citat: „O umilinţă mai puternică decât bucuria” sau: „Blând să fii ca poemul fără cusur” sau: „Devin, deci exist”.
         Dar, Doclin scrie din când în când şi poeme ample autobiografice, cu mult epic, ca-n Liliecii lui Marin Sorescu, fără încheierea însă cu poantă, el nefiind oltean hâtru, ci bănăţean grav: „era tata tatălui meu/îl strigam Nieniea/scris aşa apelativul acesta nu se înţelege/nu se aude/în puţina lui avere împreună cu Maica/mama tatălui meu/ajuns cel mai vestit maistor cojocar din satul/în care am fost ridicat la lumină/cu porunca de a-i purta numele…”
         Într-o carte dedicată Cercului doclinian, Adrian Dinu Rachieru scrie la un moment dat: „Discursiv, dezinvolt, de o susţinută ritmicitate, reînnoindu-se, făcând figura unui romantic temperat, ajuns în pârgă şi devenind personaj al propriei lirici, Octavian Doclin este un poet cu program. Trăieşte poezia cu <> şi, în pofida << ductibilităţii talentului>> (Al. Cistelecan), n-a renunţat la obsesiile sale reducţioniste, năzuind a scrie, la nesfârşit, laconic, poemul despre poem”. O emblemă cât se poate de exactă pentru poetul reşiţean a criticului de la Timişoara. Vorbeam de “cercul doclinian”? Titlul cărţii lui Rachieru despre poezia aceasta a lui Doclin îşi are originea în următorul poem reprezentativ din 1999, intitulat sugestiv Identificare: “Un cerc în alt cerc se închide/orbirea şi căinţa/plăcerea suavă şi mântuirea// alt cerc un alt cerc deschide/mâna şi trupul/indecizia şi umbra//cerc închis peste cerc deschis/sublima identificare”. Este, poate, cel mai bun poem doclinian, un “joc secund”, un poem ludic şi ermetic în acelaşi timp, de o concentrare maximă, în care se întrepătrund ingenios geometria, metafizica şi mistica. 
        (recenzie apărută în Argeş, nr.7/iulie 2015)

luni, 6 iulie 2015

Grecia, pe mine să nu contezi!

        Ca de obicei, când se întâmplă ceva important, se găsesc analiștii și experții în orice care să-și dea cu presupusul. Este situația Greciei din zilele noastre. Nu știu la Atena, centrul democrației, dar la noi este o inflație de analiști. Sunt doi-trei specialiști în macroeconomie mondială pe metrul pătrat. Ceva de speriat.
        Grecii nu au decât să citească ziarele românești, să se uite la televizor la Monica Tatoiu și Miron Cozma , pe facebook și pe forumuri și vor alege soluția care li se pare la îndemână. Eu spun Greciei atât: pe mine să nu conteze, că nu mă pricep neam.

       Tot ce-am reținut e că pe greci i-a întrebat cineva dacă vor austeritate, dacă vor să li se taie salariile și pensiile ca peste 50 de ani să le fie bine. Au fost întrebați și au răspuns că nu. Bravo lor! La noi, bag mâna-n foc că peste un an se va repeta anul 2010 și nu ne va întreba doamna (?!) Alina Gorghiu ce vrem. Va ieși la televizor de-a dreapta tătucului ei Iohannis și ne va spune că țara e în criză etc. etc. Scenariul cunoscut.

duminică, 5 iulie 2015

Poezie/poveste

      La sărbătoarea de 150 de ani ai revistei Familia, la Oradea, l-am cunoscut pe poetul Attila F. Balazs, poet născut la Târgu Mureş, dar care trăieşte din 1989 în Slovacia, fiind publicist şi director de editură la Bratislava. Mi-a dăruit un volum antologic - Cravata lui Villon. Primul poem este o bijuterie:

                                Poveste

au venit au adunat
clopotele
din ele-au făcut tunuri

au adus apoi clopote
făcute din tunuri
le-au pus în turnurile taciturne

au revnit au adunat
clopotele

au uitat să le mai toarne
iarăşi -

miercuri, 1 iulie 2015

Nu trageți în Simona! Vă sugerez să trageți în generalul Oprea de la apelul bocancilor!

         Văd că peste tot românii o trag de urechi pe Simona Halep pentru pierderea primului meci la Wimbledon în fața slovacei Cepekova, locul 106 WTA. Eu zic s-o lăsăm în pace pe Simona. Se descurcă ea.  Dacă fiecare oraș din România ar aduce în doi ani aproximativ 10 milioane de euro, cât a adus ea, am fi bogații lumii.

        Eu zic să ne concentrăm atenția pe generalul de la apelul bocancilor de seară pe numele lui de curvă politică Gabriel Oprea. Omul a fost angajatul lui Miron Cozma la Jiul Petroșani și la Federația de tenis cu piciorul și asta spune cam totul. Căcatul pe care-l mănâncă de vreo 15 ani, pe care-l plescăie cu mare poftă, se numește cu o sintagmă de cazarmă interesul național. Are un partid cu o intenție de vot de doi la sută. Ei bine, cu procentul ăsta șchiop, generalul de căcat de la popotă face și desface guverne. El îi arată pisica șchiopului Victor Ponta: Dacă nu ești cuminte, fac guvernul meu lui Iohannis! Iar Alinei cea însărcinată de un bărbat însurat (citat din revistele Ciao și Can-can!) și lui Vasile Blaga le spune: Dacă sunteți cuminți, îl dărâm pe Victor Ponta cu guvernul lui cu tot. În numele căcatului...mmm...interesului național. Se știe că politica e o curvă patentată, care trădează, îi iubește pe toți la fel, în funcție de grosimea portofelului, îi duce la pat să-i odihnească, le spală picioarele și ce mai trebuie, care reprezintă soluția imorală pentru toți, care spurcă cearșafurile pe unde se culcă... Și pentru că această distinsă curvă trebuie să poarte un nume, să-i zicem pe scurt Gabriel Oprea, general.

luni, 29 iunie 2015

Un policier ingenios



  • Ion Ladner – Scorpionul de sub pălărie (Editura Juventus Press, 2014). Un roman care începe ca-n Balzac şi chiar pe vremea acestuia, în Paris, dar care se continuă inginereşte în zilele noastre şi tot pe Sena. Scorpionul… este, în fond un policier, dar unul ingenios, cu un criminal în serie, care este purtătorul unui blestem transmis pe parcursul mai multor generaţii. E, dacă vreţi, un bun scenariu de film de acţiune cu suspans şi happy end, cum îi vine bine unui asemenea film, un scenariu cu capitole-scene scurte şi percutante. Personajele sunt vioaie, bine conturate şi bine individualizate, unele cu filozofie de viaţă simplă şi sănătoasă („…dar ce e viaţa? Minciună, joacă şi noroc”), dar altele mai sofisticate. Ghyslain, de pildă, este un personaj remarcabil, având o experienţă limită de Robinson al zilelor noastre. Stilul este unul alert, ironia bonomă e strecurată peste tot în text, atmosfera e degajată. Romanul se citeşte pe nerăsuflate, dintr-o singură vizită la fotoliul de lectură, cartea având viaţă palpitantă, dialoguri vii, structură epică de puzzle care te ţine mereu în priză.


duminică, 28 iunie 2015

Poet mistic


Pr. Sever Negrescu – Din cuvinte răstignite (Editura Doxologia, Iaşi). Sever Negrescu este preot şi poet, scriind deopotrivă volume de poezie creştină, dar şi altele de poezie pur şi simplu, ca şi alţi poeţi preoţi: Ioan Pintea, Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Daniel Ploscaru. Volumul acesta este unul integral de poezii creştine, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. De citat poemul Vinerea mare, cu două strofe, una tristă, transpunând personal ziua cea mai sfâşietoare a omenirii, şi cealaltă strofă, plină de speranţa învierii: „Seară de seară adorm citind/şi literele din Carte se desprind/alunecând la vale încet/ca vinul în sângele fiert//În fiecare dimineaţă adun cuvintele/din toate colţurile ca preotul sfintele/şi le repun bucată cu bucată în Epitaf/pentru Ziua învierii ştergându-le de praf”. Sever Negrescu este un autentic poet creştin, unul profund şi inspirat, nerămânând la suprafaţa cuvintelor şi simbolurilor sfinte, ci reuşind să transmită un real mesaj mistic.

duminică, 21 iunie 2015

Se scrie haiku şi la Chişinău


Iulian Filip – Veac (Print Caro, 2015). Iulian Filip, un scriitor de la Chişinău, mi-a dăruit cea mai micuţă carte posibilă (o pierdusem prin portmoneu), formatul cărţii e chiar mai mic decât o carte de vizită. Este o carte în 32 de de pagini hai-ku-uri, fiecare haiku fiind şi ilustrat cu un desen, dar având şi titlu! Poemele sunt, în majoritate,  nişte melancolii de toamnă, precum aceste Limpezimi de octombrie: „Frunză rărită…/Tot mai convingătoare/devine moartea” sau ca-n Senzaţie de toamnă plumburie: „Omul fragil,/ca un balon de sticlă -/dinăuntru-l spargi.” Iulian Filip este un original autor de haiku, acesta nefiind un poem senin şi imagistic, în spiritul nipon, ci unul – cum spuneam – melancolic, ca-n textul care dă titlul volumaşului, Veac: „Ai obosit rău./Câte le vezi nu mai sunt,/ce-auzi nu mai e”.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Viorel Mureşan, autor de haiku-uri


         Viorel Mureşan – Rafturi cu linişte/Shelves with Silence (Caiete Silvane/Eikon, Cluj-Napoca, 2014), versiune în limba engleză de Teodor Mateoc, Prezentare grafică de Emil Chendea. Viorel Mureşan este un delicat poet optzecist ardelean, unul neoexpresionist, dar şi profesor şi cronicar literar şi eseist. De data aceasta, el publică un volumaş de hai-ku-uri bilingv şi cu o grafică adecvată. În general, fulguraţiile acestea sunt croite pe câte o imagine pregnantă şi contrastantă de stampă japoneză, precum în literatura niponă unde-şi au originea: „ieşind de sub pod/pisica neagră taie/ziua în două” sau: „stau broaşte/pe soarele din apă/cum pilitura de fier” sau: „într-o cascadă/toţi peştii sunt de aur/când bate luna”. Altele sunt, însă, mai original, construite pe sunete: „toată noaptea a/clănţănit de frig/sperietoarea pe câmp”. Uneori, poetul este aforistic, ca-n acest text pe-o observaţie de-o mare fineţe: „cad conuri de brad/dumnezeu îşi pune/piciorul pe munte”. Închei această prezentare cu un hai-ku pe o imagine expresionistă: „privind prin geamuri/pasărea moartă văd şi/crizantemele”. Rafturi cu linişte reprezintă – prin concentrarea sa, prin fineţea textelor şi prin profunzime – un volum exemplar de hai-ku-uri.

luni, 15 iunie 2015

Şapte ani fericiţi de-acasă sau Excelenţa candorii



         Se ştie că, preluând o sintagmă faimoasă, copiii spun lucruri trăsnite, având o imaginaţie neîncorsetată de  reguli, convenţii, de pernicioasa logică de toată ziua. Doar dacă bunicii şi părinţii le impun acestea în cei şapte ani de acasă. Nu este cazul cunoscutului scriitor Paul Aretzu care-şi lasă nepoata de cinci ani să viseze şi să „viseze” liberă, să-şi manifeste fericirea de copil fără griji, să re-creeze lumea cu imaginaţia sa candidă. Iar rezultatele acestei imaginaţii le-a strâns într-un volum absolut spectaculos: Eva Maria şi condeierul Paul (BRUMAR, Timişoara, MMXIV). Din cele două manşete interioare aflăm esenţialul despre autori: sub o poză de fetiţă frumoasă, veselă şi dezinvoltă, „Eva Maria Ilsia Musuret (n. 16 decembrie 2005, la Bucureşti) locuieşte după un program aleatoriu, la părinţi şi la bunici, mutându-se periodic la Bucureşti, la Caracal, la Constanţa. Este scriitoare (de când se ştie), desenează, dansează, cântă. Are proiecte însemnate. Are prieteni în lumea literară”. Şi: „Paul Aretzu (n. 29 mai 1949, la Caracal) este bunicul Evei Maria şi condeierul ei, având mereu la îndemână creioane, pixuri şi stilouri potrivite, pe care le ţine în buzunare, în tocul de ochelari sau după ureche”.
         Începeam cu ideea ştiută că toţi copiii spun lucruri trăsnite? Ei bine, copiii se şi joacă, încercând să facă pe oamenii mari. Eva Maria este fascinată de faptul că bunicul ei este scriitor şi, la cinci ani, se hotărăşte să fie şi ea scriitoare, încă înainte de cunoaşterea alfabetului. Paul Aretzu are meritul de a intra în jocul ei de om mare şi de a-i nota gândurile, dar mai ales visele, reale şi în special imaginare. Ceea ce a rezultat este un volum superb grafic, cu ilustraţia copertei aparţinând chiar autoarei, dar şi cu un conţinut savuros.
         În principiu, Eva povesteşte bunicului său vise, sub formă de poveşti, dar îi dă şi replici trăsnite, precum şi lecţii de viaţă. De asemenea, ea dă cu un aer savant definiţii, week-end-ul fiind, de pildă, „vacanţa de o zi şi încă o zi”, iar vita – „un fel de vacă, dar mai mare, cam cât un bou”. Ea visează că doarme şi că visează, este un scriitor oral oniric, v. finalul cărţii: „ – Ce fel de scriitori suntem noi, Eva? – Suntem scriitori de vise”. Dar, Eva măsoară visele în pagini!: „…azi-noapte am visat c-am visat c-am visat c-am visat. Un vis care durează trei pagini, Paul”.
         Eva Maria face (că nu pot spune scrie!) suprarealism la cinci ani fără să ştie: „Paul, am avut un vis bizar. Am văzut un greier bizar care a apărut din senin. De acolo, din cer, a mai apărut şi un castravete foarte bizar. Apoi am alergat şi am văzut o poză cu tatăl meu, care mi-a dat un cot în spate şi a pus o gheară pe mâna mea, încât era să fac pipi pe mine. Apoi am văzut un cuţit care a tăiat norii şi s-a înfipt în pământ, lângă o floare pitică, foarte bizară. A apărut apoi un ţurţur pe care l-am aruncat în cer şi tot cerul s-a făcut vară”. Sau: „…în curtea păsărilor, o găină şi-a făcut cuib şi n-a căzut cloţă. Dar a căzut din picioare şi a murit. Am dus-o la înmormântare, fiindcă era moartă cu adevărat. Fără pene, fără ouă, fără puii cei iubiţi. Şi am îngropat-o în cimitirul găinilor. Am mai visat apoi că un ciobănel trecea pe lângă mine cu o căruţă care avea caii de aur. Şi lăsa în urmă un miros frumos. Şi au plecat prin mări şi prin ţări. Iar aurul cailor a fost minunăţia ochilor mei. Şi totul s-a transformat: servitorii de aur, părinţii şi copiii de aur, râul de aur şi aerul de aur. Şi am rămas toţi închişi în acel aur”. Şi, aproape nichitastănescian: „Pe o străduţă în formă de şarpe m-am rătăcit. Şi m-am întrebat dacă era veninoasă sau nu. Şi, când mi-am dat seama că era o străduţă în formă de şarpe blândă, am pupat-o pe numerele caselor şi pe toate cutiile poştale. Atât”.
         La pagina 28 a cărţii, găsim şi o artă poetică a Evei: „Visele, ţi-am mai spus, încep cum îţi vin în cap”.
         Dar, Eva Maria scrie/spune/dictează poeme adevărate, metafizice şi/sau suprarealiste: „Era jumătate de grădină, în care venise o jumătate de om. Cealaltă jumătate ori rămăsese în urmă, ori se pierduse. Şi era o jumătate de noapte…” sau: „Azi noapte, după ce, ieri, l-am înmormântat pe strătataia Gogu, am auzit un fâşâit prin cameră. Era inima lui, căreia i se făcuse dor de noi. Nu se vedea, doar o auzeam cum bate”. De observat cum fetiţa nu alege partea de speriat a vieţii şi a morţii, ci pe cealaltă, benefică, frumoasă şi, în fond, lirică.
         Dar, poveştile Evei sunt cu totul fermecătoare, folosindu-se doar formal de structura basmului, ascultate probabil de la părinţi şi bunici, altfel fiind tot onirică şi dezinhibată, cu imaginaţia total desfrânată: „Am visat, că dacă n-ar fi vis nu s-ar povesti, că era un băieţel, Petrică. Avea o familie săracă. După ce a crescut mare, şi-a pus un ciomag pe umăr şi o traistă şi a plecat. Şi a dat peste o vacă şi un cal de aur. El a pus cobiliţa într-o roabă, s-a urcat pe vacă şi pe prietenul său l-a suit pe cal. Calul mergea mai încet şi vaca mai repede. Au ajuns la un regat care se afla foarte departe. Împăratul i-a dat un ham de aur pentru vacă, o şa de argint pentru cal şi o stea. Au luat steaua în prosop. Apoi, le-a apărut în cale un nămiloi pe care vaca l-a luat în coarne. Acest uriaş a muşcat vaca, fiindcă făcea parte din grupa uriaşilor muşcători. S-au întors cu toţii acasă. Petrică a făcut grajduri frumoase şi a dat fân la vite. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus la revedere aşa”. Iar alte poveşti le încheie şi mai neconvenţional: „Şi aşa am încălecat pe un pepene şi v-am spus visul făcut de mine, Eva Maria, care nu va muri niciodată atâta timp cât este vie”.
         Auzim adesea că la orele şcolare de religie, profesorii îşi înfricoşează elevii, cum că vor fi pedepsiţi drastic pentru păcatele lor, ajungând să fie îngroziţi de Dumnezeu, atotputernicul răzbunător pentru cei care greşesc. Însă, Dumnezeu din imaginaţia Evei Maria este unul bun şi pe care-l iubeşte sau căruia-i răspunde cu iubire: „Dumnezeu era în cer şi eu la biserică. Dar în biserică s-au deschis nişte porţi spirituale, cu o coroană luminoasă. Iar din Dumnezeu atârnau nişte lumini, rubine, diamante şi coroana coroanelor. Iar cu picioarele Lui sfinte s-a aşezat pe covor, şi unde călca ieşea câte o plantă. Oamenii le luau şi pe capul lor se aşternea liniştea. Iar eu am văzut cum Dumnezeu a călcat şi la mine şi m-a mulţumit…”
         Cartea este, în fond, un jurnal cu însemnări – datate sau nu - ale lui Paul dictate de Eva Maria, de la cei cinci ani ai fetiţei până spre şapte, unele însemnări dictate pe loc la întoarcerea Evei de la grădiniţă, altele prin telefon de la Londra, precum aceasta: „Paul, am văzut într-un parc un cal imens, din piatră. Nici nu pot să mă uit la el de cât e de mare. Cred că este calul lui Dumnezeu. Nici nu paşte, nici nu mănâncă boabe, se hrăneşte cu nori şi cu ceaţă londoneză. Iar eu, de când sunt la Londra, nu mai visez nimic, fiindcă nu ştiu limba engleză şi cum să visez în Anglia în limba română?!” Unele observaţii ale Evei par neverosimile pentru un copil de cinci ani, chiar şi supradotat cum este ea, dar un psiholog ne-ar putea linişti, acestea fiind „reminiscenţe” ale educaţiei părinţilor şi bunicilor, emisiunilor tv, replicilor auzite la grădiniţă sau pe stradă.
         Ea întoarce logica pe dos, cu nonşalanţă, ca-ntr-un joc, inconştientă probabil că face poeme: „Era un câine. Şi-i dădea să mănânce unui om lihnit. Şi omul se gudura pe lângă câine şi-i lingea labele. Este foarte important să ne bucurăm de viaţa celorlalţi”.
         Paul consemnează şi replici răzleţe, dar savuroase şi trăsnite, dar şi cu un anume miez: „Am fost cu Buni la circ, la Craiova. Ne-au luat o mulţime de bani şi nu ne-au arătat nici măcar o capră degerată”. Sau, văzând un film cu morţi: „Nu mi-e frică… Nu e sânge adevărat. Bulion!” Sau, la gemetele lui Paul, după extracţia unei măsele: „Ce te doare, cal bătrân?”
         Eva Maria scorneşte ghicitori abstracte: „- Paul, am să-ţi desenez o ghicitoare, iar tu să-mi spui ce este. Îşi ia o foaie de hârtie şi un creion şi începe lucrul. Nu pricep nimic. Apoi îmi spune ghicitoarea: - Are ochi albaştri, nu atinge nimic şi este invizibil. Eu îi răspund: o lebădă, cocostârcul, fumul, o mărgică într-un pumn, un iepure cu parapantă. - Paul, îţi spun eu: este adevărul”. Sau: „În fundul puţului/Cuibul cucului (Sufletul)”.
         Nu se ştie dacă Eva Maria va face carieră în literatură precum bunicul ei. Dar, ea poate rămâne ca un exemplu fericit de copil care şi-a imortalizat „ideile” de la cinci-şase ani, ideile sale insolite, îndrăzneţe, necenzurate de părinţi şi bunici dogmatici, dimpotrivă, scoase la iveală fără false pudori. Chiar dacă nu va face carieră de scriitor, ar fi cu asupra de măsură să-şi păstreze modul de gândire original, neîngrădit de nici un fel de convenţii.

miercuri, 10 iunie 2015

Pentru o tânără babă blondă, popa Iohannis cântă liturghia de două ori

        Cine-ar fi crezut că-n deal la Cotroceni poate fi mai tare vreo femeie decât a fost Elena Udrea care stătea cu curu-i dodoleț pe biroul întâiului stătător al țării?! Cum bărbații, inclusiv ăia politici, sau mai ales ei, au slăbiciuni la femei, iată că și robotul (semi)mut Iohannis are aceste slăbiciuni îndeobște omenești. Se dovedește că Alina Gorghiu (cu accentul pe o, domnilor politicieni și jurnaliști!) este mai tare decât Elena Udrea.
       Ei bine, după scena din decembrie trecut, cu Alina mestecând gumă ca la un meci de Liga a 5-a în timp ce Iohannis depunea jurământul în fața Parlamentului și țării, acum avem una și mai și. La întâlnirea de alaltăieri a președintelui Iohannis cu conducerile partidelor, Alinuța sadica și mizantroapa a bătut din picior și-a spus că ea nu poate fi în același timp și în aceeași încăpere cu premierul Victor Ponta. Ca să vezi. Ea a ajuns în politica mare, vezi bine, direct din Vila Florica de la Valea Mare a Brătienilor (sigur, via baldachinul viceguvernatorului BNR!), deci nu suportă vecinătatea penalului Ponta! În afacerea Turceni-Rovinari însă o suporta, că acolo luau bani și unul, și cealaltă.
       Așa că Iohannis a schimbat protocolul, Și-a luat el țara înapoi, asta, România lucrului bine fușerit, dar cu Alinuța nu te pui! Așa că în loc de una, prin sciziparitate, întâlnirea s-a transformat în două: una cu PNL-ul Alinei și alta cu restul lumii/partidelor. Așa că și-a citit cuvântarea de două ori, iar la viteza lui contează enorm!
       Am văzut la televizor cum a venit sasul robotizat să salute pe șefa delegației. Alina butona de zor la telefon. Dar, a fost rezonabilă, s-a întrerupt pentru câteva secunde și i-a oferit mâna președintelui. Cred că de atunci, fostul primar din Sibiu nu s-a mai spălat!... Nu știu de ce scena mi-a adus brusc aminte de o poezie de Emil Brumaru: Balada boiernașului de țară și a fecioarei cu lindic zglobiu!

luni, 8 iunie 2015

Zdrenţe pe sârmă ghimpată



           După ce te-ai săturat de postmodernism, de textualism, structuralism şi alte...isme, te întorci la graţie pentru o clipă, cum te întorci din când în când din temperaturile de 40 de grade Celsius ale metropolei de beton, sticlă şi asfalt într-o poieniţă verde, udată de-un izvor rece. Iată: „Obosit/de atâta căutare/m-am aşezat/la umbra unui măslin./ - Măslinule/dacă există,/vorbeşte-mi/despre Dumnezeu./Şi măslinul s-a făcut/floare”. Autorul se numeşte George Ioniţă. N-am auzit până acum de el, dar ce mai contează acest amănunt...
                                                                              *
             Criticul şi teoreticianul literar care nivelează relieful textului. Tratează neutru vârfurile, le mai retează, iar materia dislocată devine umplutură pentru gropile textului. Criticul ca buldozer teoretic.
                                                                               *
             Textul ca o câmpie, ca un câmp, ca nişte câmpi întinşi la desluşire „din murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi până se-ntuneca” (Cervantes), textul ca nişte câmpi bătuţi, cu pasul rătăcitor, de Don Quijote, de Madam Bovary, de Nietzsche cel care spunea ba că e Iisus, ba că Dumnezeu a murit, de Eminescu recitând, textul ca nişte câmpi din care izbucnesc spre cer mori de vânt, plopi fără soţ, câmpi mai verzi de ierburi, mai galbeni de nisip, mai cenuşii de praf... Textul ca o nesfârşită câmpie.
                                                                                *
            Poveste textualistă. Ştefan Anghel şi Dimitrie Iosif ţin între ei, fiecare de câte o mânuţă, o femeie în roşu. cu margarete în blondul păr bogat. Se plimbă prin câmpul plin de maci, prin câmpul plin de pete de sânge fierbinte. Pe măsură ce merg ei trei peste câmpie, cei doi domni devin treptat  nişte oameni de hârtie, iar femeia în roşu – un chip de litere, un text în trei dimensiuni. Doi bărbaţi de hârtie cenuşie plimbă pe câmpul plin de maci un feminin text roşu, roşu şi alb, roşu şi negru...
                                                                                 *
         Al.Philippide, poet de tip clasic, respectând îndeobşte prozodia cu toate ale ei, dar luând în răspăr rima în sintagma: „pomana stearpă a versului din coadă”.

                                                                                  *
                                                                                
           Textele atârnând informe în sârma ghimpată, ca nişte zdrenţe. Le înfoaie vântul, le usucă soarele, le ciugulesc păsările, le decolorează ploaia. Dar nu dispar. Ele supravieţuiesc tuturor vitregiilor, pentru că ele trebuie să dea seamă; udate de câinii trecători, mototolite de oamenii trecători, citite în treacăt de femeile trecătoare, ele trebuie să dea seamă, că de aia se zice scripta manent...
                                                                                   *
           O cheie a prozei lui Dostoievski ar putea-o constitui meditaţia despre vis din Crimă şi pedeapsă: „Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte, atât de subtile şi de neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat”. Cât a învăţat Freud din asemenea pagini dostoievkiene, şi cât l-a mai criticat pe „psihologul blestemat”!
                                                                                 *
            Textul înscris în interiorul unei emisfere. Prin reflexie, el se transformă în sferă, oglindit încă o dată şi încă o dată, în sfere de text tot mai mici şi mai dense.
                                                                                 *
           Muzica, un leac împotriva textului: „Sunt zile când cuvintele îmi inspiră o nesfârşită scârbă. Ele îi dau omului sentimentul limitelor sale şi cred că doar muzica l-ar mai putea scoate din el însuşi” (Julien Green).
                                                                                 *
            Pe bulevard, de sub pânza de maşini, textul se ridică ameţit, se uită scrâşnit la trecători, apoi se face iar preş în calea cailor putere.
                                                                                 *
           Cuvântul rostit se reflectă ca-ntr-o oglindă? Un ecou invers. Asta vrea să spună versul eminescian: „Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos”?
                                                                                 *
          Pe vreme de caniculă, criticul Ion Simuţ are ideea de a ne reaminti într-un eseu de Vara baroc, romanul din 1980 al lui Paul Georgescu. Şi lentila prin care priveşte I.S. e tocmai cea a căldurii toride. Edificatoare în acest sens ar fi tematica „tablă de materii”, subliniată de mine pe pagina din „România literară” din 27.07.07 (Hm!), unele sintagme aparţinând romancierului, altele criticului care decelează efectele caniculei asupra socialului, asupra psihicului şi fizicului personajelor. Aşadar, familia tematică: „culcuşul său încins” (pentru camera sa); „pielea năclăită de sudoarea nopţii”; „aerul fierbea de căldură”; „zăpuşeală”; „frige pielea pe mine de parc-aş avea febră”; „vipie, zăpuşeală, zăduf, ce mai, caniculă”; „crăpăt, crăpelniţă, topenie, fierbânţeală...dogoare, torpoare, arşiţă”; „vipie”; „Junele martirizat simţea cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăindu-l, ar fi dorit să facă repede o baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert”; „pe căldura infernală, totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi sfârşeală”; „căldura îşi răsfrânge căldura şi asupra cuvântului, care devine moale”; „peniţa se împotmoleşte năclăită”; „dulcea dezagregare”; „descompunerea fiziologică a inteligenţei”. Concluzia eseistului: „Canicula dă somnul raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale şi naţionale)”. Nu ştiu dacă e vorba de inteligenţa naţională de la 1926, anul acţiunii romanului, dar inteligenţa României politice, publice, culturale din anii 2000 sigur e grav afectată.
                                                                                 *
         Ficţiunea literară? E definită exact de versul lui Novalis: „Visul se face lume, lumea se face vis”.
                                                                                 *
         Cum să scrii despre Basarabia de ieri, de cea de azi, decât cu imagini dureroase precum o face Leo Butnaru: „În tragicul circ/al politicii mondiale/Basarabia mi se arată drept/acrobata forţată de călăi să meargă/pe sârma ghimpată”?
                                                                                  *
         Text peste text, precum straturile de vechi picturi murale suprapuse. Le sesizează Al. Philippide în analogia cu sufletul: „Mi-e sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, nenţelese”.

   (text apărut în revista Acolada, nr.5/mai 2015)
                                                 

miercuri, 3 iunie 2015

Sergiu Adam, un poet



     Sergiu Adam a fost un poet şi om minunat de la Bacău. A fost ani mulţi redactorul şef al revistei Ateneu. S-a prăpădit acum câteva luni. În cel mai recent număr din Hyperion de la Botoşani, Gellu Dorian îl evocă pe poetul băcăuan. Şi-i reproduce o minunată poezie pe care eu n-o ştiam. O reproduc la rându-mi aici.

Rememorînd (II)

…Şi cum stăteam noi aşa –
Soldaţi amărîţi, năuciţi de război
Şi nici un inamic nu venea
Să ne facă eroi

Iaca apar două fufe
În formă de mufe
Şi fuga ne ducem
Cu ele în tufe.

- Bă! Strigă sergentul.
Ieşiţi la vedere
Că altfel aplic regulamentul.
Tăcere.
- Bă! Strigă el iar.
Dezertorilor, paparude,
Stînga-mprejur!
Se aude?

Tac eu ca peştele,
Leatul meu tace,
Dar una din dame comandă
C-un glas subţire şi dibace:
- Pe loc repaos sergent,
Ei luptă acum pentru pace!

marți, 2 iunie 2015

O divizie de tancuri atacă o femeie care-și cere restul de la gogoșerie

         Mariana Rarinca este o femeie care a muncit în credință o viață pe moșia unui domn avocat Stanciu. Omul a murit rămânând dator la secretara lui cu numele de mai sus. Femeia și-a cerut restul de leafă de la soția avocatului, doamna Livia Stanciu, prima judecătoare a țării, care are o leafă cât 200 de-ale secretarei soțului său. Mai bine cerșea banii ăia la colțul străzii. Pentru îndrăzneala de a-și pretinde contravaloarea muncii ei, a făcut vreo jumătate de an de arest și pușcărie. Până la urmă, un complet de la Curtea de Apel a achitat-o, găsind-o desigur nevinovată.  Iar ăsta e un mare deranj. Procurorii de la DNA care au încarcerat-o, dar și președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție vor pierde un proces la CEDO în mod sigur și asta presupune oareșice urmări.

      În cazul acesta, Laura Codruța Kovesi a ales lupta total dispoporționată: recursul în anulare, calea de atac absolut extraordinară, prin care doar procesele politice din anii 50 au fost atacate după 1989. Asta-mi sugerează că o femeie își cere în mod civilizat restul de la bancnota de 5 lei la o gogoșerie de la colțul străzii, iar Armata intervine cu o divizie de tancuri s-o pună la punct pe infractoare. E de așteptat să fie trimise trupe NATO cu o flotilă de F16 împotriva celor două judecătoare care au achitat-o pe Rarinca.

joi, 28 mai 2015

Medicii dovediți de malpraxis protestează

        Mare tevatură mare, că domnul nostru președinte Iohannis a decorat pe un medic pediatru șpăgar. Era un doctor model al zilelor noastre, unul care-i sugerează părintelui că-i scapă copilul dacă-și primește plicul substanțial. Iar, dacă părintele în disperarea lui, nu înțelegea sugestia, i se spune direct și fără menajamente. Că nu suntem în junglă, să vindecăm copilul așa, pe asigurările de la CAS!
        Nu înțeleg scandalizarea jurnaliștilor și a societății civile. Și ceilalți președinți au decorat penali, foști torționari din închisorile comuniste, corupți etc. Nu e mai prejos nici președintele neamț Iohannis după ce și-a luat țara înapoi și a transformat-o în România lucrului bine făcut. Iată un lucru bine făcut!
        Alta e problema. Medicii dovediți de malpraxis, cei care chiar au omorât copii din neștiință, neglijență și jemanfișism sunt revoltați și vor să iasă în stradă. Păi, vor să fie invitați și ei la Cotroceni, decorați și tratați cu pișcoturi și șampanie. Adică ei, ce, sunt mai prejos decât colegii lor șpăgari?!
         Corect! Dacă e bal, bal să fie!

miercuri, 27 mai 2015

Poezie satirică și livrescă

         Un domn poet, George Voica, pe care nu-l cunosc, îmi trimite cărți personale din Surpatele, Vâlcea, unde se află o frumoasă mănăstire pe care am vizitat-o odată. Poemele sale sunt lejere, cu priză la realitatea deocheată de astăzi, dar trimițând și la lecturi și autori. Transcriu aici

                                                     Ipocrizii provinciale

Pantagruelicul cu bretele
și ochelari cu sfoară,
mai crede și-acum
Jocul secund nu e decât
ospiciul de la Râul Vadului,
unde, odată,
pentru redactorul-șef,
el prindea păstrăvi, pe Latorița,
cu furculița
și cu petromaxul,
la lumina căruia scria
articole pentru ziarul local
Avântul socialist.

Acum, face curte, abulic,
rubicondei bone a nepoțelului său,
căreia-i recită asiduu,
profund transpirat,
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!,
în timp ce-i așează-ntre sâni
o floare de lămâiță roșie...
Ea râde, el plânge;
ea râde, el plânge...
Două jucării stricate...

O țară tristă, plină de umor...

luni, 25 mai 2015

Mai hăhăie el, dar nu e hăhăitul lui!

          Marinarul de palate e tot mai  nesigur de el. Se strânge lațul. Dosarele nu mai pot fi stocate la subsolul Parchetului. S-a sfârșit cu imunitatea. Chiar și la bătrânețe, golanii infractori trebuie să răspundă pentru faptele lor imunde. Tabla de materii e bogată: țigancă împuțită, Nana, soțul de-acasă, Bercea Mondial, casa din Mihăileanu, retrocedări abuzive, flota, banii din campaniile electorale ș.c.l.
          El știe că singura apărare e atacul bezmetic, dar mult nu mai ține. Gata! S-a terminat cu intimidarea tuturor. Omul e singur, ca un rechin prins și priponit pe puntea vaporului. Dinții lui hăpăie în gol. Iese la singura televiziune de casă ce i-a rămas, atacă, mai și hăhăie grobian, dar nu e hăhăitul lui.