Un interviu

În nr. 3-4/2014 al revistei Pro Saeculum, a apărut următorul interviu despre revista Argeş:

Stimate domnule Dumitru Augustin Doman, cum se face că, sub „pălăria” Centrului Cultural Piteşti, încap trei publicaţii? E loc sub soarele piteştean pentru toată lumea?

- Graţie unor edili cu deschidere spre cultură, da, ne aflăm în situaţia aceasta fericită de a avea trei publicaţii: una de cultură, una literară şi una de istorie, sub acoperişul aceluiaşi Centru Cultural al Consiliului Local Piteşti.  

 Să facem puţină istorie: în ianuarie 1966 a apărut primul şi unicul număr al „revistei de cultură” „Meşterul Manole”. Peste cinci luni, adică în iunie 1966, apare revista „Argeş”, concepută drept ,,Revistă politică, socială, culturală”, iar „Meşterul Manole” rămâne numele suplimentului literar. De-a lungul acestei istorii care se apropie de jumătate de secol, se pot delimita etape, contradicţii, schimbări de direcţie? Personalităţi tutelare?

- Despre contradicţii explicite nu poate fi vorba. De etape şi schimbări de direcţii, da! Existând totuşi şi o continuitate, că o nouă conducere nu făcea tabula rasa! Titulari de rubrici, personalităţi marcante ale momentului rămâneau de la o serie la alta, înscriindu-se din mers în noul proiect. Fiecare redactor-şef, fiecare echipă a venit cu program propriu, istoria de aproape 50 de ani a revistei a cunoscut mai multe mărci „Argeş”, în funcţie de personalitatea fiecărui şef de redacţie,  nici nu se putea altfel. Pentru că Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae Oprea, Jean Dumitraşcu nu au nici pe departe aceleaşi concepţii despre literatură în general, despre un program de publicaţie culturală, în special. Poate doar cultivarea unor mari valori ale perioadei respective: de la Tudor Arghezi în prima serie, la generaţia ’60  în frunte cu Nichita Stănescu, Florin Mugur şi Fănuş Neagu, în seria Tomozei, la lărgirea aceleiaşi generaţii şi apariţia promoţiei ’70, în longeviva serie Sergiu I. Nicolaescu, la numele „revoluţionare” din primele luni ale lui 1990 în seria Nicolae Oprea, la clasicii sămănătorişti şi trăirişti din a doua serie Mihail Diaconescu, până la clasicii în viaţă din toate generaţiile în timpul lui Jean Dumitraşcu şi până la încercarea de „unificare” a generaţiilor ’80 şi 2000, unificare fiind un mod de a spune, puntea aceasta arătând mai curând diferenţele decât asemănările dintre ele, în seria actuală. 

Cât de comodă este – la colectivul redacţional mă refer – postura de continuatori ai unor personalităţi de talia lui Şerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Emil Condurachi, Mihail Diaconescu, Cezar Ivănescu, a „tripletei de aur” – Mugur-Cerna-Tomozei?

- Nu ne punem această problemă, a comodităţii/incomodităţii în poziţia de urmaşi. Dacă ne-am pune-o, am sta inhibaţi în genunchi, ca la biserică, de dimineaţa până seara şi n-am trimite lunar revista în ţară, pe site şi în plicuri şi pe tarabe. Noi nu concurăm cu înaintemergătorii noştri, nici nu-i copiem în literă şi în… cuget şi simţiri, noi încercăm să facem o revistă culturală a mileniului trei, concurând cumva, prin mers propriu, cu cele peste o sută de surate ale noastre din ţară, inclusiv cu „Pro Saeculum”.

De care dintre înaintaşi vă simţiţi – dvs. personal – mai apropiat? De ce?

- Întrebarea e incitantă, dar şi puţin subversivă. Dacă v-aş spune că de unul sau de altul, s-ar nărui precedentul răspuns. Am preluat câte ceva din toţi înaintaşii, cu unii mă consult săptămânal şi acum, în redacţie sau la o cafea, pe alţii îi „consult” în colecţie. „Argeş” n-are, desigur, istoria „Familiei” sau „Convorbirilor literare”, de pildă, dar sunt convins că Ioan Moldovan şi Cassian Maria Spiridon se simt prin câte ceva apropiaţi de Iosif Vulcan, respectiv de Titu Maiorescu şi de urmaşii lor, altfel urmându-şi proiectele proprii.   

Nu ducem lipsă de reviste culturale! Cum aţi defini personalitatea revistei pe care o conduceţi? Care-i sunt punctele forte, ce o diferenţiază de alte periodice din bogatul peisaj publicistic?

-         Mă rog, nu am atât orgoliu să mă laud cu „punctele forte”. În schimb, în ceea ce priveşte personalitatea proprie a revistei noastre, parcă m-aş încumeta întrucâtva, având în vedere profilul rubricii dvs. Intenţionăm să facem o revistă naţională cu un profil cât mai pronunţat, şi prin originalitate, dar şi prin valoare. O revistă culturală/literară, chiar lunară, că săptămânale nu mai ştiu decât două, trebuie să fie de actualitate. Nu trebuie să te uiţi neapărat pe frontispiciu ca să ştii când a apărut. Ea trebuie să dea seamă de viaţa literară, de apariţiile editoriale ale momentului, dimpreună cu eseurile şi studiile despre literatura română dintotdeauna şi dacă se poate – şi se poate! – despre actualitatea literaturii din diaspora şi a literaturii europene şi internaţionale. Pe urmă, redacţia fiind formată în special din optzecişti, sigur că predomină colaboratorii acestei generaţii, dar nu sectar, ci făcând legătura cu marii şaizecişti (vd. rubrica prodigioasă a dlui Gheorghe Grigurcu), pe de o parte, şi cu douămiiştii, pe de alta (vd. pagina Generaţia poetică 2000). Dar, proiectul „Argeş” se vrea şi un „proiect cu proiecte”. Multe cărţi, o mică bibliotecă s-a născut din rubricile din revistă. Recent, cronicarul nostru „întârziat” Nicolae Oprea şi-a publicat la Tracus Arte un volum de critice din cronicile din revistă. Singura sinteză a filosofiei lui Mihai Şora, scrisă de Leonid Dragomir, a fost publicată iniţial în rubrica sa din revistă. Mircea Bârsilă are programat deja un volum despre poeţii generaţiei ’80, după rubrica din „Argeş”. Poetul, prozatorul, eseistul, universitarul  Ioan Lascu scrie de ani deja, în revista noastră, un volum despre vârfurile optzecismului. Eu însumi am scris în serial volumul de interviuri, apărut ulterior la Tracus Arte, Generaţia ’80 văzută din interior. Şi tot aşa, volumul de cronici Cititorul de roman. Clasicistul Petru Pistol, numit de Petru Creţia cel mai bun profesor de greacă veche dintre studenţii săi, a publicat un volum de studii clasice din rubrica sa din „Argeş”. Un volum de studii despre Mircea Eliade a apărut din rubrica lui Mircea Handoca, precum şi un volum de interviuri cu eliadişti din toată lumea al regretatului Gabriel Stănescu. Ştefan Ion Ghilimescu şi-a strâns în volumul Vederi şi atitudini critice eseurile din rubrica sa de aici. Mihai Barbu, doctor în Litere, a publicat un volum de reportaj literar minunat din serialul din „Argeş”. Proiect după proiect!

             Avem colaborator permanent pe Leo Butnaru de la Chişinău, care traduce din avangarda rusă, şi tot din Basarabia culturală o publicăm pe tânăra eseistă Nina Corcinschi. Apoi, avem corespondent permanent la Paris, eseistul Dan Burcea, care  ne ţine la curent cu actualitatea culturală a Franţei, în eseuri, reportaje şi interviuri cu mari personalităţi. Acum doi ani, am fost singura revistă din România care am dat seamă despre toate nominalizările la premiile romanului francez.

             Mai avem o atitudine: nu ne însuşim războaie care nu sunt ale noastre. Există autori, eseişti, publicişti care poartă campanii împotriva unor personalităţi, unor grupuri, unor instituţii culturale, prin toate gazetele literare şi nu numai, şi ne trimit şi nouă textele ori înainte, ori după ce le-au mai publicat. Dacă războaiele respective nu sunt şi ale noastre, nu ni le însuşim şi le refuzăm cu toată sfiala şi cu toată deferenţa.

             Dar, personalitatea revistei este dată şi de numele care au primit în decursul ultimului deceniu premiul anual al redacţiei noastre, de la Mihai Şora şi Mircea Handoca, până la Adrian Alui Gheorghe, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, D. R. Popescu şi Ileana Mălăncioiu, de la Horia Bădescu, Magda Ursache şi Radu Cârneci până la Marian Drăghici şi George Vulturescu, de la Nichita Danilov şi Al. Cistelecan până la Varujan Vosganian…Numai şi pentru faptul că cei de mai sus au acceptat să publice la noi şi să vină la Piteşti să ridice premiile şi un pahar cu noi ne face „aroganţi”.

Şi, că veni vorba de presa literară, ce are ea bun şi ce are mai puţin bun? Dar, mai ales, ce viitor are?

E atât de divers, de bogat, de colorat peisajul revuistic românesc, că-n el găseşti de toate. Bine e că cele peste 100 de reviste apar, cum pot şi ele, pe întreg cuprinsul ţării şi dau – fiecare după puteri – seamă de nivelul literaturii actuale; şi asta, în pofida faptului că mereu li se cântă prohodul, că e criză, că vor dispărea etc. E bine că rezistă şi încă în oraşe mai mari sau mai mici. În privinţa revistelor, ca şi a colocviilor şi simpozioanelor şi festivalurilor organizate de acestea, soarele nu mai răsare de la Bucureşti. Ca-n sfera lui Pascal, în privinţa revistelor, centrul e peste tot şi marginile nicăieri.

E bine că multe dintre ele nu sunt simple adunături de texte, ci au programe editoriale proprii, cu colaboratori valoroşi.

Mai puţin bine este că multe nu sunt de actualitate. Dacă nu te uiţi pe frontispiciu şi nu vezi luna şi anul, îţi poţi închipui că numărul respectiv e din 1980, 1997 sau 2003… Pe urmă, sunt reviste care (re)publică texte apărute deja în cărţi, sau apărute în încă două-trei reviste. Noi refuzăm aceste texte, chiar şi când vin din partea unor scriitori de valoare. N-am mai avea proiectul propriu, dacă am accepta să ne …omogenizăm cu texte uzate prin încă două-trei publicaţii plus că nu sunt comandate de noi şi nu sunt pe linia proiectului nostru. La „mai puţin bun” marcăm şi faptul că unele gazete au un aer de deja vu, sunt manieriste, vezi un număr nou-nouţ, acum ieşit din tipar şi ţi se pare că l-ai mai citit.

În privinţa viitorului, n-aş fi sceptic. Dacă în vremurile astea de criză (economică, financiară, morală) rezistă peste 100 de gazete literare, ele nu vor dispărea nici în anii următori. Vor supravieţui în regim de nişă, dar vor supravieţui, şi nu e deloc rău. Barometrul literaturii la zi îl reprezintă totuşi revistele literare. Dacă revistă nu e, literatură nu e.