duminică, 13 iulie 2014

Anii ciumei sau tabloul din amurgul comunismului realizat de un exilat în proprie ţară

Timp de două zile (11-12 iulie), la Petrila a avut loc un colocviu dedicat lui I. D. Sârbu, în anul în care se împlinesc 95 de ani de la naşterea şi 25 de la moartea scriitorului. Acolo, am prezentat următoarea comunicare:



           Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sârbu, reprezintă scrieri de univers concentraţionar. Apartamentul din centrului Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…” Tonul lui Gary este unul de la ironie şi autoironie amară şi comic de limbaj şi de situaţie până la cel lucid-grav şi disperat. Am putea inventa un motto al Jurnalului…, ca o parafrază la Rebreanu: „Domnilor, dvs. nu cunoaşteţi scriitorul supravieţuitor al deceniului nouă comunist!” În treacăt fie spus, măcar tineretul intelectual de astăzi nu-l cunoaşte şi-l cam bagatelizează, dacă nu chiar îl vopseşte-n roz, fără să înţeleg pe ce surse se bazează.
         În scurte eseuri şi parabole livreşti, scriitorul de la Craiova pune pietricică lângă pietricică şi zugrăveşte în mozaic gri-cenuşiu panorama unei epoci sinistre. Majoritatea fragmentelor de mozaic sunt puse pe seama unor personaje, mai toate viitoarele personaje ale viitorului roman Adio, Europa!
Iată, de pildă, una din reflecţiile lui Tutilă, o adevărată parabolă despre cenzura comunistă: „Procesul de învăţământ, la noi, în mod necesar şi legic are două faze ce alternează dialectic: prima, ar fi faza în care îi învăţăm pe oameni cum să vorbească, să scrie şi să citească… Faza primitivă. În a doua fază – mult mai dificilă şi de zece ori mai costisitoare – trebuie să-i învăţăm cum să nu vorbească, ce să nu citească şi mai ales ce să nu scrie…” Şi acum, comentariul lui Sârbu: „Are dreptate: în Isarlâc abia dacă suntem cinci scriitori mărunţi şi timoraţi; în schimb avem cel puţin cincizeci de inspectori şi controlori culturali ai vorbitului, scrisului şi cititului”. Şi, în altă parte, ne e servită şi definiţia cenzorului: e „câinele grădinarului, care nici nu mănâncă varza pe care o păzeşte, nici nu-i lasă pe alţii s-o mănânce”.
         Ziceam de anii ciumei? Iată-l pe sumbrul profet Gary meditând: „Vine o perioadă de ciumă, iconoclasm, vânare de vrăjitoare, procese ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este şi cum arată ţapul ispăşitor? Pentru deraierea cosmică ce are loc, vom avea nevoie de un acar Păun cât Himalaya – sau de un Christos de mărimea soarelui nostru”.
         Un alt personaj apărând obsesiv în jurnal, Mefisto, un alter ego, observă cu toată luciditatea: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a refuzat să facă în viaţă… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri, fără biografie, fără diferenţă specifică. Societatea se împarte în două părţi: în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – şi cei care trăiesc aidoma muştelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muşte şi rotiţele aparatului (dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de sus a Sublimului Aparat). Petrila va mişca, Bucureştiul va tresări, Moscova va rămâne pe gânduri…” Iată, dar, ierarhia societăţii socialiste est-europene, decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Judeţean de Partid, în Înaltul Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul Aparat – desigur, Kremlinul.
         Nu e lăsat deoparte nici un aspect al tabloului societăţii total ciumate. Iată o însemnare din 1986: „…la ora asta a amurgului violet (o profeţie a scriitorului, el credea deci în dispariţia comunismului, şi încă în curând! n.m. DAD), cel mai mult mă tem de Prostia generalizată (cu lauri şi diplome, cu fanfare şi alaiuri), devenind normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte. Adevărul şi competenţa pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrângerea şi demascarea Prostiei – duşman de moarte al raţiunii, inteligenţei şi bunului simţ – mi se pare o utopie. Nu foamea şi frigul ne va ucide; şi nici frica sau laşitatea. Ci Prostia cântând din fluierul strămoşesc, ducându-ne la râpă, ca pe nişte şobolani hipnotizaţi de vraja ei”.
         I. D. Sârbu emite adesea sentinţe care rămân ca nişte peceţi în basorelief: „Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol” sau : „Orice om care spune adevărul despre ziua de azi, are şansa ca peste unul, două decenii să fie considerat un profet luminat”. Sârbu cel ce gândea singur în „izolatorul” lui din Craiova, spunea adevărul – în cercul lui strâmt de prieteni şi în jurnal şi corespondenţă – şi acum trebuie să fii foarte rău intenţionat să nu vezi în el un profet luminat. Un profet care prevestea postsocialismul la anul de graţie 1983: „Trăim într-o lume postmarxistă, postnietzscheană, poststalinistă, postsartriană, trăim în plin postsocialism. (Poate pentru că suntem în plin post socialist). Caracterul păgân al postului creştinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospăţul ce va veni, după; noi postim mult mai …patriotic, cu gândul la ospeţele ce au fost, ce nu se vor mai întoarce niciodată”.
         Într-o perioadă în care majoritatea nici nu îndrăznea să gândească la cuplul faraonic, I. D. Sârbu scria fie şi în jurnalul său, conştient explicit că va fi citit doar după moarte: „S-a abătut asupra poporului meu un fel de paranoică invazie de adjective şi adverbe la superlativ, înşirate fără nici o pudoare sau simţ al realului. Spiritul latin, european, nu se poate lipsi de măsură şi bun simţ, limba şi categoriile sale intime se simt forţate şi chinuite prin această beţie demenţială de laude şi imne la adresa Zeului unic. Ne-am mutat în alt veac, în altă religie? Sau trăim o febră şi un delir halucinatoriu, de tifos, lepră sau ciumă? Vom mai fi vii, vom mai fi noi înşine, după ce vor amuţi aceste fanfare şi coruri ce ne asurzesc şi ne ruşinează de moarte în prezent?”
         Aşadar, tabloul deceniului 9 al secolului XX românesc este realizat de Ion D. Sârbu cu mijloacele scriitorului pe cât de talentat, pe atât de revoltat, dar şi cu mijloacele filosofului, gânditorului care a tânjit toată viaţa să fie profesor universitar de filozofie, şi nu în ultimul rând cu mijloacele moralistului atent la o societate aflată într-un proces continuu de degradare etică.
        

Niciun comentariu: