Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sârbu, reprezintă scrieri de univers
concentraţionar. Apartamentul din centrului Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e
în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de
vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi
trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în
bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros
a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…” Tonul lui Gary este unul de la ironie şi
autoironie amară şi comic de limbaj şi de situaţie până la cel lucid-grav şi
disperat. Am putea inventa un motto al Jurnalului…,
ca o parafrază la Rebreanu:
„Domnilor, dvs. nu cunoaşteţi scriitorul supravieţuitor al deceniului nouă
comunist!” În treacăt fie spus, măcar tineretul intelectual de astăzi nu-l
cunoaşte şi-l cam bagatelizează, dacă nu chiar îl vopseşte-n roz, fără să
înţeleg pe ce surse se bazează.
În scurte eseuri şi parabole livreşti, scriitorul de la Craiova pune pietricică
lângă pietricică şi zugrăveşte în mozaic gri-cenuşiu panorama unei epoci
sinistre. Majoritatea fragmentelor de mozaic sunt puse pe seama unor personaje,
mai toate viitoarele personaje ale viitorului roman Adio, Europa!
Iată, de pildă, una din reflecţiile lui Tutilă,
o adevărată parabolă despre cenzura comunistă: „Procesul de învăţământ, la noi,
în mod necesar şi legic are două faze ce alternează dialectic: prima, ar fi
faza în care îi învăţăm pe oameni cum să vorbească, să scrie şi să citească…
Faza primitivă. În a doua fază – mult mai dificilă şi de zece ori mai
costisitoare – trebuie să-i învăţăm cum să nu vorbească, ce să nu citească şi
mai ales ce să nu scrie…” Şi acum, comentariul lui Sârbu: „Are dreptate: în
Isarlâc abia dacă suntem cinci scriitori mărunţi şi timoraţi; în schimb avem
cel puţin cincizeci de inspectori şi controlori culturali ai vorbitului,
scrisului şi cititului”. Şi, în altă parte, ne e servită şi definiţia
cenzorului: e „câinele grădinarului, care nici nu mănâncă varza pe care o
păzeşte, nici nu-i lasă pe alţii s-o mănânce”.
Ziceam de anii ciumei? Iată-l pe sumbrul profet Gary meditând: „Vine o perioadă de ciumă, iconoclasm, vânare de vrăjitoare, procese
ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este şi cum arată ţapul ispăşitor?
Pentru deraierea cosmică ce are loc, vom avea nevoie de un acar Păun cât
Himalaya – sau de un Christos de mărimea soarelui nostru”.
Un alt personaj apărând obsesiv în jurnal, Mefisto, un alter ego, observă
cu toată luciditatea: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a
refuzat să facă în viaţă… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri,
fără biografie, fără diferenţă specifică. Societatea se împarte în două părţi:
în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – şi cei care trăiesc aidoma
muştelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muşte şi rotiţele aparatului
(dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de
sus a Sublimului Aparat). Petrila va mişca, Bucureştiul va tresări, Moscova va
rămâne pe gânduri…” Iată, dar, ierarhia societăţii socialiste est-europene,
decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Judeţean de Partid, în Înaltul
Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul
Aparat – desigur, Kremlinul.
Nu e lăsat deoparte nici un aspect al tabloului societăţii total ciumate.
Iată o însemnare din 1986: „…la ora asta a amurgului violet (o profeţie a
scriitorului, el credea deci în dispariţia comunismului, şi încă în curând!
n.m. DAD), cel mai mult mă tem de Prostia generalizată (cu lauri şi diplome, cu
fanfare şi alaiuri), devenind normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte.
Adevărul şi competenţa pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrângerea
şi demascarea Prostiei – duşman de moarte al raţiunii, inteligenţei şi bunului
simţ – mi se pare o utopie. Nu foamea şi frigul ne va ucide; şi nici frica sau
laşitatea. Ci Prostia cântând din fluierul strămoşesc, ducându-ne la râpă, ca
pe nişte şobolani hipnotizaţi de vraja ei”.
I. D. Sârbu emite adesea sentinţe care rămân ca nişte peceţi în
basorelief: „Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar ţin mai mult de trei
zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol” sau : „Orice om
care spune adevărul despre ziua de azi, are şansa ca peste unul, două decenii
să fie considerat un profet luminat”. Sârbu cel ce gândea singur în
„izolatorul” lui din Craiova, spunea adevărul – în cercul lui strâmt de
prieteni şi în jurnal şi corespondenţă – şi acum trebuie să fii foarte rău
intenţionat să nu vezi în el un profet luminat. Un profet care prevestea
postsocialismul la anul de graţie 1983: „Trăim într-o lume postmarxistă,
postnietzscheană, poststalinistă, postsartriană, trăim în plin postsocialism.
(Poate pentru că suntem în plin post
socialist). Caracterul păgân al postului creştinesc, ortodox: în satul
vechi se postea cu gândul la ospăţul ce va veni, după; noi postim mult mai
…patriotic, cu gândul la ospeţele ce au fost, ce nu se vor mai întoarce
niciodată”.
Într-o perioadă în care majoritatea nici nu îndrăznea să gândească la
cuplul faraonic, I. D. Sârbu scria fie şi în jurnalul său, conştient explicit
că va fi citit doar după moarte: „S-a abătut asupra poporului meu un fel de
paranoică invazie de adjective şi adverbe la superlativ, înşirate fără nici o
pudoare sau simţ al realului. Spiritul latin, european, nu se poate lipsi de
măsură şi bun simţ, limba şi categoriile sale intime se simt forţate şi
chinuite prin această beţie demenţială de laude şi imne la adresa Zeului unic.
Ne-am mutat în alt veac, în altă religie? Sau trăim o febră şi un delir
halucinatoriu, de tifos, lepră sau ciumă? Vom mai fi vii, vom mai fi noi
înşine, după ce vor amuţi aceste fanfare şi coruri ce ne asurzesc şi ne
ruşinează de moarte în prezent?”
Aşadar, tabloul deceniului 9 al secolului XX românesc este realizat de
Ion D. Sârbu cu mijloacele scriitorului pe cât de talentat, pe atât de
revoltat, dar şi cu mijloacele filosofului, gânditorului care a tânjit toată
viaţa să fie profesor universitar de filozofie, şi nu în ultimul rând cu
mijloacele moralistului atent la o societate aflată într-un proces continuu de
degradare etică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu