joi, 31 iulie 2014

Magnificul oraş subteran Cricova, supranumit „Oraşul stropilor de soare”




         Iunie 2014, sfârşit de primă ediţie a Festivalului literar „Bucureşti-Chişinău-Orheiul Vechi”. Scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, reprezentanţi a „două literaturi – o singură limbă” se abat din drum să viziteze „cramele” de la Cricova. Am pus cuvântul în ghilimele pentru că nu e vorba propriu zis de crame, în înţelesul clasic al cuvântului, ci despre un adevărat oraş subteran, cu străzi şi bulevarde pe care intri cu automobile, microbuze, trenuleţe etc. până la minus 100 de metri. Ei, dar să vedem cum a decurs călătoria spre centrul pământului, nevisată nici măcar de Jules Verne.

            Coborârea în subteran în ordine: avangardiştii, ariergardiştii…
          „Un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi” (proverb italian)

         Pregătirile de intrare în subteran au durat vreo jumătate de oră. Carolina Ilica a renunţat din start, cerând o ambulanţă de la Chişinău pentru că şi-a luxat piciorul drept la coborârea de pe zidurile cetăţii de la Orheiul Vechi. Vicepreşedintele USR Gabriel Chifu încearcă să-l convingă pe prozatorul Petru Cimpoeşu să coboare la licori, dar acesta refuză categoric. N-am stat să aflu dacă nu vrea din principiu sau dacă a văzut subteranul oraş şi i se pare superfluu să-l mai viziteze. Ceilalţi suntem tot mai nerăbdători. Suntem 30 pe listă. Ghidul ne împarte în două grupuri. Primul este format din 12 scriitori româno-români, îmbarcaţi într-un trenuleţ. Avangardiştii, desigur, în frunte cu Leo Butnaru, exegetul şi traducătorul Avangardei poetice ruse şi Avangardei poetice ucrainene, n’aşa?!
         Cel de-al doilea grup ne deplasăm cu un microbuz galben al Medicinii Legale din Chişinău. Suntem şi noi… ariergardiştii! Coborâm în burta pământului cu viteză de 50 de kilometri pe oră, pe străzi-tunel asfaltate ca-n palmă (aviz noului ministru al transporturilor!): Bulevardul Dyonissos, Strada Cabernet, Strada Feteasca, Strada Sauvignon etc. Printre butoaie de sute, dar şi de mii de litri, de o parte şi de alta a străzii, privindu-le noi fascinaţi, că „un butoi de vin poate face mai multe miracole decât o biserică plină de sfinţi”. Ghidul, cu fular la gât, şi cu geacă, nu ca noi, cu cămăşi cu mânecă scurtă, că-n interior temperatura e constantă – 12-14 grade Celsius permanent, vară, iarnă – ghidul ne spune că dacă punem străzile cap la cap în linie dreaptă, se ajunge la 120 de kilometri. Şi încă se lucrează la extindere. Deci, nu e nici o exagerare că avem de-a face cu un adevărat oraş subteran.

              Galeriile unei mine de calcar – oraş subteran al vinurilor
                                         „Dacă lipseşte vinul, lipseşte tot” (proverb latin)

         Puţină istorie. A fost o dată, în secolul XVI, un început de carieră de calcar la Cricova. A rămas timp de sute de ani un început. Dar, în 1947, măreaţa Uniune Sovietică, în planul ei de reconstrucţie a ţării, şi-a adus aminte de cariera de la 15-20 de kilometri de Chişinău şi a pus la cale o exploatare de calcar cu care să pornească reconstrucţia noii Republici Sovietice Socialiste Moldova. Şi vreo şapte ani s-au tot scos din subteran milioane de calupuri de calcar cu care se construiau blocuri şi case. La un moment dat, mina de calcar şi-a atins obiectivul şi a lăsat în urmă nişte galerii paralele şi perpendiculare, drepte, ca trase cu rigla, ca-n proiectele arhitecţilor. Şi cuiva i-a venit ideea că trebuie profitat de temperatura constantă de 12-14 grade Celsius vară-iarnă şi s-a gândit că aici s-ar putea constitui o cramă uriaşă care să păstreze colecţii de vinuri rare. Pe urmă, ideea s-a dezvoltat în sensul unui combinat de vinuri, iar astăzi acesta făcând parte din patrimoniul cultural naţional. Că „dacă lipseşte vinul, lipseşte tot”. Iar în 1952, an prolecultist la noi, s-a pornit reconfigurarea subteranelor de la Cricova…

              „Degustăm şi noi ceva?”
                      „Masa fără vin e ca o zi fără soare” (Pasteur Louis)

         Ne oprim într-un loc vast, cu sute de rastele ca nişte litere V invers, fiecare rastel având cu gâtul în jos 400 de sticle de şampanie roze. Aflăm că acestea trebuie rotite timp de o lună cu 45 de grade zilnic şi tot mai înclinate, până ajung perfect cu gâtul în jos, la 90 de grade, pentru a se strânge în dopul metalic toate depunerile. Operaţiunea o fac şase femei (discriminare pozitivă, desigur, doamnele fiind mai îndemânatece!), fiecare având normă de 30 000 de sticle pe zi. După luna respectivă, sticlele sunt duse la o maşinărie automată care scoate dopurile metalice brusc, le întoarce cu gâtul în sus într-o secundă şi le aplică dopul de plută de Portugalia, plus coşuleţul de sârmă. De aici merg la vânzare.
         Poetul Marian Drăghici e foarte puţin preocupat de tehnologie, însă e tot mai e nerăbdător: „Dar o degustare când avem?”
         Ghidul probabil că nu are voie să audă, nici să vorbească altceva decât detaliile tehnice obligatorii, aşa că  trece mai departe.
         Dar Ruxandra Cesereanu se declară pofticioasă de şampanie şi întreabă la rându-i: „Degustăm şi noi ceva?”
         Nichita Danilov, care a mai fost pe aici, zâmbeşte hâtru.
         Ioan Moldovan, Radu Aldulescu, Traian Ştef sunt taciturni. Ce-o fi o fi! Sau: Ştiu ei ce ştiu! Moldovan tace înţelept. Traian Ştef – tace , dar e tot un zâmbet. Radu Aldulescu tace gândind desigur la o scenă senzaţională din viitorul roman în care un personaj să peroreze că „masa fără vin e ca o zi fără soare”

            Prin colecţiile de vin vechi păstrate la Cricova, Băsescu şi Ponta sunt egalii politicienilor lumii
                       „Vinul este inocent, doar beţivul e vinovat” (proverb francez)

         În sfârşit, microbuzul – după o nouă alergare nebună printre stive de mii şi mii de sticle de o parte şi de alta a străzii - opreşte într-o parcare, iar noi suntem invitaţi să ne deplasăm per pedes. Ajungem într-un hol imens, cu marmură strălucitoare pe jos, cu pereţi de mozaic plin de portrete de mari politicieni care au vizitat locurile. Galeria de portrete se deschide cu Iuri Gagarin şi cu autograful lui de şapte rânduri din 8-9 iunie 1966. Legenda spune (ghizii sunt atât de tineri că nici nu erau născuţi în anul acela!) că Iuri cosmonautul a fost locatar beat criţă 48 de ore în locul pe care se află autograful. Pentru că „vinul este inocent, doar băutorul e vinovat”. În viteză, am observat portrete, de la preşedinţi americani, toţi liderii sovietici, dar şi noul ţar Vladimir Putin, Angela Merkel, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Solomon Marcus, premieri europeni de ieri şi de azi, muzicieni şi pictori, sportivi celebri, scriitori cu duiumul. Suntem ghidaţi în viteză prin nişte galerii de caze, cazele fiind nişte nişe în pereţi, nişte firide, despărţituri pline cu 250-500 de sticle de colecţie fiecare. Cazele acestea, fiind numerotate cu numere de la 1 la peste 1000, se împart în două categorii: cele care conţin vinuri confiscate de Armata Sovietică de la generalii şi mareşalii nazişti (în frunte cu Goring), pe de o parte; şi cele care conţin colecţii de vinuri ale personalităţilor actuale, de la mari oameni de afaceri, politicieni, sportivi de frunte etc. Ei îşi ţin aici vinurile, precum marii magnaţi banii şi bunurile în casetele de la bancă. Am văzut din viteză, printre altele, cazele pline cu sute de sticle de vin de Cricova ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta. Din acest punct de vedere, cei doi lideri români, adversari pe viaţă, sunt în rând cu marii politicieni europeni. (Caza lui Ponta e plină ochi, a lui Băsescu e mai goluţă, semn că a retras din când în când din ea, că, de altfel, poţi să iei când doreşti). Altfel spus, caza preşedintelui e mai cheală faţă de a premierului, după zisa că toţi bărbaţii au chelie, dar unii o au acoperită cu păr. Valoarea vinului şi păstrarea lui aici costă 5000 de euro pe an. Dar, toată zona aceasta luminoasă nu e mare lucru. Oraşul subteran Cricova găzduieşte permanent 40 de milioane de litri de vin şi exportă în 25 de ţări. Şi din acest punct de vedere este cea mai mare cramă din lume.

                 O mireasă şterge cu trena mozaicul de marmură al Cricovei
Cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”. (Martin Luther)

         Printre luminile din pereţi, printre mozaicuri, ajungem – în sfârşit -, spre satisfacţia Ruxandrei Cesereanu, a lui Marian Drăghici, ba chiar şi a taciturnilor Ioan Moldovan şi Radu Aldulescu, la degustări, într-o sală vastă, la o masă unde au loc lejer vreo 70-80 de oameni. Ne aşezăm la rând pe scaune-jilţuri şi găsim fiecare în faţă câte cinci pahare şi o sticluţă de apă minerală, plus două boluri pline cu miez de nucă şi, respectiv, cu sărăţele în formă de inimioară. Doi băieţi harnici şi tăcuţi ne pun în pahar fetească albă, iar o domnişoară moldoveanco-rusoaică brunetă, frumoasă şi cam sastisită ne învaţă cum să degustăm. N-are de unde afla că scriitorii ştiu mai curând a bea, mai puţin a degusta. Ni se iau paharele cu fetească şi tinerii paharnici ne toarnă din trei în trei minute rara neagră, cabernet demidulce şi sec, alte două vinuri roşii şi, în sfârşit, şampania (mă rog, spumantul, că n-au voie s-o numească şampanie) roze. Ne declarăm, între bisericuţe, impresionaţi şi ieşim în holul uriaş. Există şi un dezamăgit, criticul Dan Cristea, că de aia e critic! Cei doritori îşi achiziţionează câte două sticle (că atât ai dreptul să scoţi din ţară) la preţuri promoţionale. În holul uriaş, o mireasă moldoveancă înaltă şi planturoasă şterge cu trena rochiei mozaicul de marmură, însoţită de doar câţiva nuntaşi, aşteptând probabil alaiul. Cum şi noi suntem în aşteptarea întregirii grupului, şi cum se lasă o perioadă de linişte, poetul Gellu Dorian începe a cânta încet la început, apoi din ce în ce mai fortissimo, un cântec de mireasă din Maramureş, surprinzându-ne şi pe noi, care nu-i ştiam veleităţile de rapsod. Micul alai de nuntă aplaudă şi mulţumeşte. Că, „cine nu iubeşte vinul, femeile, cântecul rămâne prost toată viaţa”.

3 comentarii:

Ion Lazu spunea...

De zile bune dau târcoale acestei postări a dlui DAD despre cramele din subterana de la Cricova. Mă tot gândesc: să scriu - să nu scriu? Acum, că textul apare și în Argeș (mulțumiri celor ce mi/l expediază poștal!, nu mai am motiv de amânare. Care ar fi problema, până la urmă? De ce ezitarea mea prelungită? Pentru că lucrurile pe care vreau să le aduc în discuție nu au practic legătură cu postarea lui DAD, ea este doar o ocazie, un pretext pentru... Am auzit și chiar am citit relatări ale confraților despre legendarele crame din coasta Chișinăului, dar niciodată, ca geolog, nu am avut destule elemente ca să-mi imaginez cum stau de fapt lucrurile. O carieră care s-a continuat cu o exploatare în subteran, asta ar fi ideea. Mă uit peste umăr, la Dl Google și, prin multele pagini despre Cramele Cricova, niciun detaliu despre configurația subteranelor. Este un sistem de galerii la același nivel, așa cum mi se pare mie normal? E vorba despre mai multe niveluri suprapuse? Am lucrat ani buni în minele Ocna de Fier/Dognecea, erau acolo 8 nivele, câteva deasupra cotei de bază (considerat nivelul O ), notate cu + 35 m, +70 m etc, iar altele în adânc, notate cu minus până la minus 600m...Minereul de acolo justifica astfel de lucrări în subteran. Desigur, aici e vorba de galerii de extragere a blocurilor de calcar pentru construcție, galerii transformate de la un moment dat în depozit subteran pentru păstrarea licorii lui Bachus. DAD procedează cu rigoare, este atent pe unde sunt duse grupurile de vizitatori, ascultă explicațiile ghidului încotoșmănat (deh, sunt temperaturi iernatice...). Am înțeles cam cum stau lucrurile cu cei 120 km de galerii subterare reprofilate să adăpostească prelucrerea și păstrarea pe termen lung a soiurilor de vin basarabeni.( Mă gândeam,cu oarecare jale, că viile bunicului meu dinspre tată, cele trei: via mare, via mică și via neagră,de la Onești/Țigănești, se aflau la câțiva km mai încolo, spre Orhei...Locuri pe care nu am avut prilejul să le revăd. Bine măcar că ajung acolo confrați de condei, care ne spun povestea). În cazul DAD, repet, cu rigoare și cu haz, când e cazul. (Dar ce să însemne totuși: ”am coborât”, ...”până la minus 100 de metri”? Cândva tot am să aflu eu.
Mai deunăzi, citeam într-o carte recentă relatarea unui prieten despre anii liceului. Apar exprimări de felul ”muntele”, ”stânci, prăpăstii, păduri nesfârșite” etc. Pentru că sunt din acel oraș (și coleg cu autorul) pot să vă spun că e vorba despre un relief ce se desfășoară între 135 m la nivelul râului și 172 m în punctul cel mai ridicat, din partea de nord a orașului, situat, cum v-ați dat seama, în câmpia Română.Dar,nu-i așa? negru pe alb: munte, stânci etc...
Și ajung la problema care mă frământă de fapt: Dacă eu, ca geolog, găsesc astfel de ”exagerațiuni”, poate la fel găsește și medicul, și inginerul și arhitectul și... Însumate toate aceste abateri dintr-un același text tipărit, nu ajungem pe nesimțite la ”irealitatea imediată”? Apoi tot eu mă întorc și spun, cu vorbele lui Marin Preda: ”Pe scriitor îl interesează ce se întâmplă cu oamenii”. Bine-bine, revin eu, dar despre oameni nu se poate vorbi cu mai multă precizie,cu exactitate,rigoare, oarecum inginerește? ”Ingineri ai sufletului”... și aici m-am încurcat rău, nimerind peste odioasa formulare a monstrului numit Stalin... Brrr!
Ion Lazu

Augustin spunea...

Da, domnule Lazu, cred că aveţi dreptate. La intrare, e clar că am coborât, era absolut evident. Dar nu cred că am coborât 100 de metri. Iar cazele şi locul unde am degustat licorile erau la minus 50 de metri. Aşa ni s-a spus. Dar nu ştiu ce înseamnă minus 50, faţă de ce, faţă de cota dealului de deasupra? Pentru că mi s-a părut că am ieşit foarte repede, în partea diametral opusă intrării, şi nu am avut deloc senzaţia că am urcat cine ştie ce. Dar, mai multe etaje nu cred că există, cum sunt, de pildă, câteva (şapte?) la Peştera Meziad din Apuseni pe care probabil că o ştiţi.

Ion Lazu spunea...

Așa-i, stimate prieten, cu precizările de acum mi-am consolidat părerea că este vorba despre o rețea de galerii la același nivel. Deci: minus 50, minus 100 m față de cota dealului de deasupra. Am convenit.
Iar degustarea propriu-zisă, în salonul pe care deja l-ați descris spre a mă familiariza (am văzut niște foto, mi-am amintit sala mesei regale de la Peleș!) va avea loc la proxima descindere a scriitorilor români în cramele Cricovei.(Se zice că, mai originl și luându/le prin surprindere pe gazde, Nichita Stănescu a făcut baie într-unul dintre imensele butoaie...
Ce perspective!
Lazu
Cât despre peștera meziad, s/a aflat în campania 1968 în cadrul zonei ce prospectam, în preajma beiușului. Galeriile unui complex speologic sunt traseele succesive ale unui râu subteran care sfredelește un masiv calcaros, ca apa să ajungă pe calea cea mai scurtă la nivelul de bază al eroziunii din acel moment al evoluției geologice.