Romanul „Genezei inverse”

                

         Nicolae Stan face parte, ca să zic aşa, din epicentrul Generaţiei ’80, fiind membru al Cenaclului de Luni, dar şi al Cenaclului „Junimea” dedicat preponderent prozatorilor, debutând în 1984 cu un volum de proză scurtă, urmat de patru romane şi două volume de eseuri filosofice. Dar, scriitorul este unul discret, nu iese în faţă, nu agasează criticii cu insistenţa sa de a-i citi şi comenta cărţile, îşi vede în egală măsură de cariera didactică şi de scrierea romanelor sale, care – după cum vom vedea – sunt unele de tot remarcabile.

         Apă neagră, ediţia a II-a revizuită (Cartea Românească, 2014) este ceea ce am putea numi un roman total (termen folosit, de altfel, de Dan Silviu Boerescu). Imaginaţia autorului este prodigioasă şi fără oprelişti de nici o natură, iar compoziţia este flexibilă şi de-o mare acribie.

         Acţiunea se petrece pe o perioadă de 50 de ani în Crăsani, localitate de câmpie, aşezare pe locul  cetăţii dacice Helis, alegerea autorului fiind foarte potrivită pentru a da frâu liber imaginaţiei şi a croi legende la graniţa dintre realism şi mitologic: „O altă ciudăţenie care circula despre crăsăneni era că aceştia credeau despre ei înşişi că sunt nemuritori. Este adevărat că învăţaţii istorici spuneau că neamul lor strămoşesc adevărat, primar, era neamul geţilor, însă crăsănenii refuzaseră tacit asimilarea acestui termen, căci, cu sinceritate, nu auziseră povestindu-se din moşi-strămoşi despre rude de-ale lor îndepărtate din aşa-zisul neam al geţilor. Stră-străbunicii lor le transmiseseră prin vorbe veşti despre antecesorii lor crăsăneni get-beget, aşa că rămăseseră profund ataşaţi de această convingere”.

         Ca Macondo, Crăsanii reprezintă o lume închisă, o lume care se vrea o replică în mic la o lume mai mare, o replică la România însăşi. O lume nouă, e adevărat, cu munca în colectiv creatoare a omului nou, cu alimentaţie raţională, cu toate celelalte, dar fără a fi impuse de la Centru, ci ca iniţiative ale primarului Solomon cel iubit şi aplaudat, căruia i se creează şi i se păstrează în sat un cult al personalităţii, în pofida austerităţii impuse de acesta: „…zbaterea lor pe câmpurile natale avea valoarea unui sacrificiu făcut dintr-o motivaţie obscură şi implacabilă, ca forţa unei găuri negre care-i înghiţea în hăurile ei tumultuoase şi nesfârşite, şi către care ei mărşăluiau cu o încrâncenare bucuroasă, s-ar spune, încolonaţi în batalioane întregi de soldaţi supuşi pierzaniei şi, totodată, atraşi ca un magnet vrăjit de alte zări, necunoscute”. Aspectul acesta nu este cel al vieţii întregii Românii a acelor ani? Cum în Veacul de singurătate apare cineva cu gheaţa magică, de pildă,  la Crăsani, în 1966, alte vremuri fiind, apare primul televizor, o chestie de asemenea magică, apariţie tocmai la timp pentru că „prin anii ’60, după colectivizare, crăsănenii prinseseră un gust subit pentru spectacol”. De altfel, spectacolul – în accepţia lui foarte largă, lumea întreagă a satului fiind un perpetuu spectacol – şi erotismul reprezintă o adevărată defulare, o alternativă la lumea rigidă a comunismului. De semnalat o scenă erotică de o forţă extraordinară, unică în romanul românesc de până acum (v. pag. 240 şi următoarele). Spectacol plin de umor era, de pildă, şi dialogul lui Matei Bâltâcea,  paznicul de noapte din centrul satului cu unul sau altul, explicând ce-a înţeles el de la singurul radiou din sat bunăoară despre conferinţa de la Yalta: „ – Uite cum e, zicea, şi se făcea linişte ca la şcoală. În şedinţa-aia mare, acolo, s-a căzut de acord ca toată lumea să fie împărţită între ei. Şi noi am căzut la ruşi. Şi nimeni n-a zis nu. Americanu’ s-a unit cu rusu’./…/Da, revenea Bâltâcea cu vestea cea bună, da’ chinezu’ a zis: să nu v-atingeţi de crăsănean şi de poporul lui că dau drumu’ la furnici…”

         Numele personajelor (preponderent din Vechiul Testament) trimit la o simbolistică aproape explicită. Primarul, cum ziceam, se numeşte Solomon şi i se mai spune „Împăratul”; alţii sunt: Toma, Andrei Moise, Moise Ştefan, Lazăr, Ilie Iulian… Dar, personajele au şi conştiinţa că ele, dar şi faptele şi întâmplările trebuie imortalizate cumva: „Ne trebuie o cronică a vremurilor. Să nu le uităm. Nici un chip şi nici un cuvânt. Să nu le uităm. Trebuie să facem poze!”. După cum, în febra vieţii ca un spectacol continuu (că e dramă sau comedie sau tragicomedie, nici nu contează), îşi fac loc şi ideile utopice ale vremii, dar – repet – nu venite de la Centru, ci ca iniţiative ale lumii închise a Crăsanilor: „Să facem un sat! Un sat nou! Cu reguli create de noi. Găsim pământ lângă vreo pădure ceva şi lângă apă. Cu oameni noi, tineri. Să-i educăm…”

         Cum Crăsanii reprezintă o Românie în mic, şi revoluţia este una pe măsură, o parodie de revoluţie. În decembrie 1989, Solomon dispare pur şi simplu din sat, dând naştere la fel de fel de zvonuri, că a plecat cu o maşină care merge cu sute de kilometri pe oră sau chiar cu un avion ori cu un elicopter albastru, ba că fusese transferat în interes de serviciu nu se ştie unde, ceea ce era de necrezut, el fiind trup şi suflet al Crăsanilor. Începutul „revoluţiei” cu un Gavroche de la Crăsani e memorabil: „Panica spori când, la numai o oră de la această întâmplare neobişnuită (dispariţia lui Solomon; n.DAD), un copil de vreo treisprezece ani, apărut ca din senin în plin centrul satului, scosese în praful drumului toată biblioteca familiei Solomon, dovadă că aceasta îi părăsise în grabă, şi arunca volumele în sus, cu furie şi răzbunare. Ceva mai târziu aflaseră că era fiul omului de serviciu al Primăriei şi că taică-său se ascunsese de teama unei reacţii pripite a sătenilor. Puştiul stivuise cărţoaiele groase cu coperte roşii şi cele mai multe cu poza senină a dictatorului tânăr şi a altor prieteni de-ai lui, şi striga ceva ce lumea, aflată dincolo de geamurile acoperite de perdelele groase, nu desluşea. Doar Spirache, poliţaiul, gâfâind, luase cunoştinţă de revolta micului rătăcit şi se proptise în faţa lui, gata să-l înşface cu fulgi cu tot pentru a restabili ordinea în Crăsani. Dar preadolescentul nu se pierdu cu firea, ci se întoarse iute către zdrahonul bătrân din faţa lui şi, de data asta strigă clar cu pumnul dreptei în sus: - Tiranul a fugit! Va fi executat!/Spirache înlemni. Valuri de răceală şi căldură îl treceau ca într-o febră subită şi uriaşă. Oasele lui imense, de dinozaur măreţ, păreau că se surpă în ele însele şi că, astfel, el devine ceea ce era de fapt cu adevărat: un dinozaur de nisip…”

         Compoziţia postmodernă este punctul forte al romanului. Ordinea capitolelor trasează un fir roşu cu o cronologie originală. Dar, vocaţia de povestitor a lui Nicolae Stan dă savoare lecturii, ca la marii scriitori sud-americani, de pildă. Este adevărat că alternează fragmentele savuroase şi pitoreşti cu cele eseistice. Lumea este făcută pentru a fi povestită, dar şi analizată! pare a fi deviza romancierului. Personajele sunt insolite şi în acelaşi timp de-o mare varietate, tocmai pentru a umple toate categoriile sociale ale spaţiului în mic al unei adevărate societăţi. Acestea acoperă un evantai mare de tipologii, de la victime şi călăi, până la morali şi odioşi, de la activi din fire până la reflexivi analitici şi melancolici… Dialogurile de la cârciumă sau de la reuniuni de acasă de la unul sau altul trimit ironic la Platon.

         Ultimul capitol – Execuţia: 23 august ’99 – cel care rotunjeşte romanul, un capitol care-ar putea supravieţui de sine stătător ca o remarcabilă nuvelă, imaginează ceea ce autorul numeşte o „Geneză inversă”, povestea a şase morţi, marcaţi fiecare la timpul său cu un X de o mână nevăzută, începând cu Ziua a Şaptea şi încheind cu Ziua Întâi. Dar, nu doar de aceea este Geneza inversă, ci şi pentru că lumea tocmai descrisă în peste trei sute de pagini dispare apocaliptic, acoperită de o apă „învolburată, amestecată cu nisip şi pământ, neagră, chiar neagră, pe urmă, progresiv, cu măsură, dar irevocabil, apa se curăţeşte, se limpezeşte, devine albastră-strălucitoare, calmă, mlădioasă, feminină, sarea lumii…” Lumea aceasta dispare, aşadar, pentru a renaşte din apa cea limpede. Aceasta aminteşte de finalul cu ploaia din Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, doar că acolo era realist şi uşor schematic. Aici este vorba de pagini de-un onirism original, cu propensiune spre spectacolul apocaliptic, în care pier oameni de rând, dar implacabil şi dictatorii numiţi cu ironie „locuitorii cei aleşi ai înălţimilor: Marele Alinator, Primul Stăpân, Primul Justiţiar, Unicul Salvator, Primul Egalizator, Marele Vrăjitor”…

       (cronică apărută în revista "Argeş" nr. 1/ianuarie 2015)