sâmbătă, 21 martie 2015

Mircea Stâncel



                    Poeme cu sânge şi moarte

         Mircea Stâncel este poetul de la Alba Iulia pe cât de discret, pe atât de temeinic aşezat într-o formulă lirică solidă la care a ajuns după repetate şi nenumărate distilări de vreo trei-patru decenii. Aceasta se observă cel mai bine în cel mai recent volum al său: Dincolo de melancolie (versuri) (Colecţia revistei Discobolul, 2013). Subtitlul versuri reprezintă un fel de modestie a autorului, cartea cuprinzând de fapt poeme în sensul cel mai nobil, înalt şi deplin al genului, dacă nu un singur poem în mai multe părţi, în întreg volumul neexistând nici măcar un punct, singurul semn de punctuaţie fiind punct şi virgulă, acest aspect – coroborat cu lipsa majusculelor la început de text – sugerând tocmai ideea de poem continuu, fără început şi sfârşit.
         Poetul anunţă prin titlu schimbarea nu atât de paradigmă, cât de atitudine din poezia lui de până acum. Pe coperta ultimă, însă, Al. Cistelecan observă că, de fapt, Stâncel nu poate trece de melancolie, când el  „nu scrie altceva decât o continuă deconstrucţie de reverii” sau dacă trece, nu poate ajunge decât „în pustiul existenţial total”. Chiar în poemul care dă titlul volumului, trăirea este paroxistic prăpăstioasă: „pe chipul tău e atâta melancolie, e atâta tristeţe/încât aduci sfârşitul lumii cu mult mai aproape”. Probabil că „dincolo de melancolie” nu se vrea un drum spre seninătate, ci, dimpotrivă, o trecere de la o tristeţe lină, domestică, la hăurile unui existenţialism sfâşietor: „mori şi tu ca ceilalţi într-un anotimp mlăştinos/ce rost are să mai finanţez melancolii între pereţii unei cărţi/între copertele unei case la ţară;/pe care nu cred că o mai răsfoieşte cineva;//în moarte trebuie să fie ordine desăvârşită/altfel ce speranţe pot avea la urmă,/celulele se stafidesc sub presiunea gravitaţiei;…”
         Elementele obsedante de la această vârstă poetică, din această etapă a lui Mircea Stâncel sunt sângele şi moartea, prezentate mai violent sau mai aluziv, separat sau împreună. Sunt motivele care rup aparent ex abrupto actuala lirică de cea de până mai ieri a poetului, în care Stâncel era uşor sentimental, uşor „romantic”, tot trecând cu răni vizibile/invizibile de la universul rural spre oraşul acaparator, de la trăirile şi nostalgiile unui Goga, să zicem, la cele asumate ale lui Trakl. E un drum de la un imaginar al copilăriei ( v. „casa cu străbunici” în care „ferestrele sunt ochii blânzi ai mamei mele” din Lacrimi şi limbaje, 2009) la unul al motorizării şi mecanizării neliniştitoare („un val de şenile ce vin în spatele meu…”). Iar de aici, de la versurile cărţii din 2009, la lumea lăuntrică, profund angoasantă din poemele din 2013, respectiv sfârşitul luptei: „în muşchii mei e un câine sălbatec/care începe să se apere singur,/are un ţel precis,/vede enzimele cum vorbesc cu cineva necunoscut,/ele au învăţat deja o limbă nouă,/pe care nu o ştie nimeni/ele spun propoziţii şi fac tranzacţii,/nici o energie, nici un ban,/nici o noapte în puls;//el se apără cu toate puterile, cu toate oasele ce-i mai stau pe verticală;/calciul lor este din ce în ce mai scump,/şi vânzătorii din microelemente nu mai vin;//el se scoală din ce în ce mai de
dimineaţă,/instrumentul de făcut planuri i s-a stricat prima dată;/stă şi se apără cu toate forţele,/cu tot optimismul lui riguros,//se uită în oglinda apei curgătoare,/abia atunci vede peştii piranha care-i devorează chipul;”
          Să revenim la sânge şi moarte. Sângele este cerneala cu care poetul caligrafiază disperarea din neant, el scrie cu sânge, dar şi „despre sânge”, mâna poetului fiind o „lamă ascuţită”, sângele este pata de pe buzele lui, preferată „zâmbetului murdar”, dar este şi liantul cromatic şi vâscos al tabloului existenţialist din „sala de cinematograf,  unde rulează un film despre disperare,/la care toţi îşi cumpără bilete înainte de a se naşte,/niciodată biletele nu se termină/şi sala niciodată nu este neîncăpătoare,/apoi vine teascul lumii şi vezi şuvoaie de sânge pe sub uşi”. Dar, în cele din urmă, nici sângele „nu mai influenţează mersul lumii,/stratul suferinţei rămâne la fel de gros”, pentru că „sângele curs încă vinde speranţe deşarte”. Şi atunci, doar moartea mai contează, moartea în care e o „ordine desăvârşită”.
         Girat de prezentările lui Aurel Pantea şi Al. Cistelecan, volumul Dincolo de melancolie este unul de referinţă în bibliografia lui Mircea Stâncel, volumul maturităţii creatoare depline.
     (Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015).

Niciun comentariu: