Poeme cu sânge şi moarte
Mircea Stâncel este poetul de la Alba
Iulia pe cât de discret, pe atât de temeinic aşezat într-o
formulă lirică solidă la care a ajuns după repetate şi nenumărate distilări de
vreo trei-patru decenii. Aceasta se observă cel mai bine în cel mai recent
volum al său: Dincolo de melancolie
(versuri) (Colecţia revistei
Discobolul, 2013). Subtitlul versuri
reprezintă un fel de modestie a autorului, cartea cuprinzând de fapt poeme în
sensul cel mai nobil, înalt şi deplin al genului, dacă nu un singur poem în mai
multe părţi, în întreg volumul neexistând nici măcar un punct, singurul semn de
punctuaţie fiind punct şi virgulă, acest aspect – coroborat cu lipsa
majusculelor la început de text – sugerând tocmai ideea de poem continuu, fără
început şi sfârşit.
Poetul anunţă prin titlu schimbarea nu atât de paradigmă, cât de
atitudine din poezia lui de până acum. Pe coperta ultimă, însă, Al. Cistelecan
observă că, de fapt, Stâncel nu poate trece de melancolie, când el „nu scrie altceva decât o continuă
deconstrucţie de reverii” sau dacă trece, nu poate ajunge decât „în pustiul
existenţial total”. Chiar în poemul care dă titlul volumului, trăirea este
paroxistic prăpăstioasă: „pe chipul tău e atâta melancolie, e atâta
tristeţe/încât aduci sfârşitul lumii cu mult mai aproape”. Probabil că „dincolo
de melancolie” nu se vrea un drum spre seninătate, ci, dimpotrivă, o trecere de
la o tristeţe lină, domestică, la hăurile unui existenţialism sfâşietor: „mori
şi tu ca ceilalţi într-un anotimp mlăştinos/ce rost are să mai finanţez
melancolii între pereţii unei cărţi/între copertele unei case la ţară;/pe care
nu cred că o mai răsfoieşte cineva;//în moarte trebuie să fie ordine
desăvârşită/altfel ce speranţe pot avea la urmă,/celulele se stafidesc sub
presiunea gravitaţiei;…”
Elementele obsedante de la această vârstă poetică, din această etapă a
lui Mircea Stâncel sunt sângele şi moartea, prezentate mai violent sau mai
aluziv, separat sau împreună. Sunt motivele care rup aparent ex abrupto actuala
lirică de cea de până mai ieri a poetului, în care Stâncel era uşor
sentimental, uşor „romantic”, tot trecând cu răni vizibile/invizibile de la
universul rural spre oraşul acaparator, de la trăirile şi nostalgiile unui
Goga, să zicem, la cele asumate ale lui Trakl. E un drum de la un imaginar al
copilăriei ( v. „casa cu străbunici” în care „ferestrele sunt ochii blânzi ai
mamei mele” din Lacrimi şi limbaje,
2009) la unul al motorizării şi mecanizării neliniştitoare („un val de şenile
ce vin în spatele meu…”). Iar de aici, de la versurile cărţii din 2009, la
lumea lăuntrică, profund angoasantă din poemele din 2013, respectiv sfârşitul luptei: „în muşchii mei e un
câine sălbatec/care începe să se apere singur,/are un ţel precis,/vede enzimele
cum vorbesc cu cineva necunoscut,/ele au învăţat deja o limbă nouă,/pe care nu
o ştie nimeni/ele spun propoziţii şi fac tranzacţii,/nici o energie, nici un
ban,/nici o noapte în puls;//el se apără cu toate puterile, cu toate oasele
ce-i mai stau pe verticală;/calciul lor este din ce în ce mai scump,/şi
vânzătorii din microelemente nu mai vin;//el se scoală din ce în ce mai de
dimineaţă,/instrumentul de făcut planuri i s-a
stricat prima dată;/stă şi se apără cu toate forţele,/cu tot optimismul lui
riguros,//se uită în oglinda apei curgătoare,/abia atunci vede peştii piranha
care-i devorează chipul;”
Să revenim la sânge şi moarte. Sângele
este cerneala cu care poetul caligrafiază disperarea din neant, el scrie cu
sânge, dar şi „despre sânge”, mâna poetului fiind o „lamă ascuţită”, sângele este
pata de pe buzele lui, preferată „zâmbetului murdar”, dar este şi liantul cromatic
şi vâscos al tabloului existenţialist din „sala de cinematograf, unde rulează un film despre disperare,/la
care toţi îşi cumpără bilete înainte de a se naşte,/niciodată biletele nu se
termină/şi sala niciodată nu este neîncăpătoare,/apoi vine teascul lumii şi
vezi şuvoaie de sânge pe sub uşi”. Dar, în cele din urmă, nici sângele „nu mai
influenţează mersul lumii,/stratul suferinţei rămâne la fel de gros”, pentru că
„sângele curs încă vinde speranţe deşarte”. Şi atunci, doar moartea mai
contează, moartea în care e o „ordine desăvârşită”.
Girat de prezentările lui Aurel Pantea şi Al. Cistelecan, volumul Dincolo de melancolie este unul de
referinţă în bibliografia lui Mircea Stâncel, volumul maturităţii creatoare
depline.
(Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu