Din Cartea lui Iov, aflăm chiar de la Dumnezeu cum l-a creat pe
măgar ca pe una din minunile făpturii:
„Cine a lăsat slobod asinul sălbatic şi l-a dezlegat de la iesle?/I-am dat
pustiul să-l locuiască şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;/El îşi bate joc
de zarva oraşelor; el nu aude strigătele nici unui stăpân;/El străbate munţii,
locul său de păşune, şi umblă după orişice verdeaţă”. Ei bine, acesta este
măgarul lui Dumnezeu.
Cu totul altfel de măgar este cel din
volumul de povestiri al lui Nicolae Ţăranu –
Judecată măgărească (Tracus Arte, 2014). Povestirile toate au
ca personaj principal pe Puiu, un măgar care se află în relaţii destul de
ciudate cu stăpânul său naratorul, în sensul că ba îi e slugă, ba stăpân, ba îl
adulează, ba îl terorizează, dar îi e mereu fin, într-o relaţie oscilantă care
stă la baza umorului cărţii. Deşi urmează tot linia parabolei şi a alegoriei,
Puiu nu este măgarul de aur din
primul roman al literaturii universale, deşi ideea cărţii pare că de acolo a
pornit, după cum vom vedea mai jos. El este un măgar filfizon la port şi
balcanic la caracter, beneficiind de un portret memorabil: „poartă ciubote din
piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar
belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu
mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu
lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare
pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu
muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu
tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de
aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”. Trebuie să
recunoaştem că Nicolae Ţăranu iroseşte atâta talent şi imaginaţie în
portretizarea lui Puiu câte irosea Eugen Barbu creionând un personaj din
Veneţia începutului de secol XIX în Săptămâna
nebunilor. Şi cu ce se ocupă măgarul (de) Puiu? Păi, el hoinăreşte cât e
ziua de lungă, petrece cu cafea, băutură şi lăutari, se dă-n spectacol, face
politică exact ca la noi, cu demagogie şi trădări de partid, dar şi cu oarece corupţie
(„Stau în Târgu Mare şi tai frunză la câini; aici este ca-n ţara lui Cremene,
dau tun după tun şi-mi iese de-o cafea şi de-un tutun”), iar în timpul liber
face jurnalistică, scriind articole fulger în revista partidului, articole de
tabloid, cum ar veni, dacă au titluri aşa deocheate: „Un cal cântă la scripcă
şi un greier la armonică”; „Un rege s-a înverit c-un preşedinte”, „O găinuşă a
ciupit de cocoşel un puradel”, „O râmă a tras un pârţ”, „Opoziţia nu mai iese
din poziţie”, „Un elefant se scobeşte în urechi”, „O broască cu păr a fătat un
viţel chel”…. Dar, mai ales, Puiu se tot însoară. O povestire de Teodor Mazilu
începe cam aşa: „Fata asta când începe să se mărite nu se mai termină”. Cam aşa
e cu măgarul Puiu, una-două el se însoară: cu o furnică, apoi cu o vulpe, apoi
cu o cămilă dintr-un harem dobrogean, cu Luna - în mintea lui răvăşită de
priapism, cu o sirenă pe fundul mării (dar „sirena era bărbat”) şi, în sfârşit,
cu una din neamul lui cel măgăresc. Pe
toate însă le înşeală, umplând lumea de bastarzi de toate rasele animaliceşti.
La un moment dat, întâlneşte un mag care-l poate metamorfoza în om, dar măgarul
tot măgar!, refuză îndărătnic: „Am avut mintea cu mine! Ea nu m-a lăsat,
isteaţa! Da, puteam să-i cer să mă prefacă-n om, dar nu am vrut şi n-am vrut
fiindcă sunt deştept aşa cum ai spus şi mata. Ce-ai fi vrut, bre, naşule, să
păţesc ca ăla… Ăla, bre, cum îl cheamă? Ăla.. naşule, ăla… Lucius al lui
Apuleius, aşa voiai?” Chestia poate fi interpretată ca o îndărătnicie a
„măgarilor” din jurul nostru care refuză să devină ceea ce ar trebui, oameni
oneşti, deci normali.
Aventurile măgarului Puiu se încheie la Divan unde merge să
divorţeze de Puiuca, măgăriţa lui, pentru că aceasta ar fi proastă, vezi bine!,
dar cu care are o odraslă (Puiuţu) care se droghează, bea şi petrece în cluburi
din pădure. Pentru înşirarea „marilor judecători ai măgarilor, măgari de soi”,
imaginaţia naratorului n-are limite: „Căpriorul cu cheia de gât care minte ca
la început; Nelu Răzbelu; între aceştia doi se află o femeie gonflabilă cu o
balanţă în mâini; Moş Belea ori Târâie Curea; Tăuroiu cu butoiu; Gât Pistruiat;
Sugiuc Mentolat; Şarpele cu ochelari are case, n-are bani; Omul cu prescurea;
oho! oho-hoo! iată şi-o Ciorbă cu moţ; Mitră învârtită; strecuraţi şerpeşte
dintre mărăcini şi ciulini, doi Balauri Ciorbagii; Radu Beleştecalu, zis
Belitoru’ de Hazna; Lup Turbat dintr-o pădure scăpat; Verzişor Chiotoare cu
avere mare; junele prim al Tomisului şi al Callatisului – Taxidar
Besemintetrosnită; Jumară Opărită; Tron rămas de pe vremea lui Decebal; câţiva
Tila-Tila, fraţi nouă dragi, din ţinutul cu iepe sirepe; Haiduc de Mureş şi de
Baltă, n-are mumă, n-are tată, are mintea-n piroane şi ară cu aeroplane;
Viteazul cu Cioc dinainte de potop; Mugurel de Dracilă eminenţa catifelată şi
alţii; mă rog, ar mai fi, dar toţi zic şi zic neîncetat că vor să-i scoată pe
măgari din …rahat!” Aşadar, repet, e vorba de o alegorie ludică mai încifrată
pe alocuri, mai translucidă alteori, un spectacol parodic total al societăţii
noastre de azi.
Nu ştiam nimic de scriitorul Nicolae
Ţăranu. Mi-a atras atenţia despre el eminescologul Nicolae Georgescu şi am
aflat că autorul Judecăţii măgăreşti
a publicat mai multe cărţi de poezie şi de proză de la o anumită ţinută
valorică în sus.
Deşi, aparent genul acesta de proză e
revolut, epuizat de somităţi în domeniu, de la Dimitrie Cantemir,
Anton Pann, până la
Grigore Alexandrescu…, Judecata
măgărească a lui Nicolae Ţăranu e nu doar o carte insolită şi unică în
economia multicolorei literaturi române actuale, dar şi una (post)modernă,
savuroasă, plină de umor şi ironie, o panoramă cuprinzătoare a unei societăţi
de măgari, mai curând de „măgari” filfizoni şi balcanici, adică de ceea ce se
numeşte astăzi colocvial şi generic piţipoance şi cocalari.
(cronică apărută în Argeş, nr. 4/mai 2015).
Un comentariu:
Superb
Trimiteți un comentariu