Valentin Coşereanu, cunoscutul eminescolog botoşănean, a avut o idee
extraordinară, aceea de a scrie un jurnal al tuturor întâlnirilor sale cu Petru
Creţia, jurnal care – completat cu fel de fel de demersuri, independent de P.
C., consideraţii, meditaţii, înscrisuri facsimilate – a devenit în cele din
urmă volumul 100 de zile cu Petru Creţia
(Editura Junimea, Iaşi, 2014,
colecţia Memoria clepsidrei). În
primul rând, pentru că Petru Creţia este o personalitate care merită cu
prisosinţă o carte-omagiu, el fiind un spirit superior al timpului său,
amintind prin realizările sale de geniile renascentiste. Pe cei doi i-a
împrietenit pasiunea aplicată pentru Eminescu, unindu-şi forţele în lupta cu
inerţia birocraţilor pentru a scoate la lumină zestrea manuscriselor
eminesciene şi pentru a crea Memorialul Eminescu de la Ipoteşti ca centru de
studii eminesciene sub egida directă a Ministerului Culturii, nu a
înţepenitelor, anchilozatelor autorităţi locale. S-au încurajat unul pe
celălalt, au deschis uşi cum au putut pe la ministere, pe la autorităţi
judeţene, au pledat cauza şi la binevoitori luminaţi, şi la închistaţi în conformism,
s-au dăruit cercetării operei eminesciene, nefăcând tabula rasa, ci fiind generoşi continuatori ai ideilor
valorificării şi scoaterii la lumină a poetului, a ideilor de la Maiorescu până la Noica, au împărţit
austeritatea vieţii din satul de lângă Botoşani…
În al doilea rând, Valentin Coşereanu este de o onestitate perfectă.
Scriind acest jurnal, Coşereanu nu se lustruieşte pe el, ci îl pune cu tot
firescul în prim plan pe Creţia, fără exces de laude, de tămâiere, scoţând în
faţă un om viu, activ, cu o uluitoare mobilitate spirituală. Cine l-a cunoscut
pe Petru Creţia şi s-a bucurat de prietenia lui îl regăseşte aici integral, ba
chiar îi descoperă trăsături subtile ale autorului Norilor care poate că i-au scăpat atunci. Mai este onest Coşereanu
şi pentru că nu trece sub tăcere detalii care-l dezavantajează, micile gafe mai
ales din debutul relaţiei, surpriza reacţiilor în anumite momente ale lui P.
C., micile stângăcii. Din acest jurnal îl descoperim pe cărturarul, pe
profesorul de greacă veche şi eminescologul, dar şi deopotrivă pe omul complex
care a fost Petru Creţia, generos şi prietenos în fond, degrabă vărsător de
nervi când era nedreptăţit.
În capitolul introductiv, Valentin Coşereanu notează intenţiile sale:
„Cartea joacă (pe muchie de cuţit) între notaţia de jurnal şi coloratura unor
fapte trăite, fiind mai degrabă un jurnal de gesturi şi atitudini omeneşti;
câteva urme pe care le-a lăsat Petru Creţia, mai ales despre Ipoteşti, în cele
o sută de zile pe care am avut norocul (şi privilegiul) să le trăiesc împreună
cu el întru aceeaşi cauză. Unele dintre ele au fost zile faste, altele nu.
Toate, însă, intrau într-o altă normalitate; în normalitatea unui om cu totul
aparte, despre care am găsit de cuviinţă că merită să vorbesc”. Dar, cartea
este şi una de istorie recentă, a tranziţiei de la socialism la capitalismul de
cumetrie, cum e şi de istorie literară pură, cititorul aflând de aici geneza şi
realizarea unor proiecte ale celor doi legate de exegeza vieţii şi operei
eminesciene, Coşereanu fiind director al aşezământului de la Ipoteşti, iar Creţia –
cercetător ştiinţific. Bătălia lor pentru memoria lui Eminescu nu poate fi
ocultată, nu poate fi nesocotită în economia demersurilor de 125 de ani pentru
o posteritate prodigioasă a lui Eminescu.
Se impune observaţia că cei doi îmbină
perfect spiritul analitic, ştiinţific de cercetători aplicaţi şi aplecaţi
pe opera poetului cu iubirea lor pentru
Eminescu. Într-o zi de vară, de pildă, Coşereanu îl surprinde pe Petru Creţia scriind, cu caligrafia lui inconfundabilă, în
Cartea de onoare a Memorialului. Se retrage cu sfială, păstrând discreţia
cuvenită, apoi merge singur şi găseşte următoarea profundă şi emoţionantă notă:
„gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect.
Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care
Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în
care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla,
pe veci, printre cei mai mari poeţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra
lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi
străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice iubiri,
dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om
îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi
că, în eternitatea istoriei toţi ai lui, noi cu înaintaşii noştri, îl vor iubi
ca pe nimeni altcineva. Petru Creţia, 1. VIII. 91”. În treacăt fie spus, nu-mi
pot imagina pe vanitosul Călinescu scriind ceva asemănător o dată ajuns la Ipoteşti.
E lăudabil faptul că volumul nu e liniar, că depăşeşte cadrul diaristic,
că nu consemnează tern data şi întâlnirea celor doi. Cartea are numeroase
paranteze semnificative, ample divagaţii necesare, consemnarea autorului – în
lipsa lui Petru Creţia – a demersurilor la autorităţi, lupta cu adversari
veninoşi şi neiubitori de Eminescu, a piedicilor puse de birocraţia stufoasă şi
tulbure a tranziţiei, ca şi de reclamagii de profesie sau carierişti aflaţi
mereu pe meterezele unor cauze care nu erau ale lor.
100 de zile cu Petru Creţia reprezintă, în fond, o excelentă carte de
istorie literară care dă seamă de aproape un deceniu de luptă pentru scoaterea
la lumină a lui Eminescu în integralitatea spiritului său prodigios, de fapt,
genial, multilateral cultural. Cine cunoaşte nivelul cercetării fenomenului
Eminescu la mijlocul anilor ’80 şi-l compară cu cel de astăzi are cât de cât o
imagine a saltului extraordinar la care Petru Creţia şi Valentin Coşereanu au
un merit ieşit din comun, după cum, la fel, îşi va face o imagine despre
diferenţa dintre stinghera casă memorială de la Ipoteşti din anii ’80 şi
complexul Memorial de astăzi.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 11/2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu