Lumea pestriţă a lui Pârlog

         Cezar Pârlog, autorul volumului de proză scurtă Flori, fete, fiţe sau băieţi - exerciţii şi alte întâmplări (Tracus Arte, 2014), are biografie de scriitor american, fiind pe rând, citez de pe banda interioară a primei coperte, unde are şi o fotografie de scriitor american, cu pălărie de pai şi ochelari de soare: „sudor, sergent în armata ţării la revoluţie, muncitor necalificat, magaziner, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, redactor stagiar” şi publicând – probabil din această ultimă postură – în Caţavencii, 24-Fun, Dilema Veche, Historia, Luceafărul de dimineaţă, Revista de povestiri, Pro Arme, Fereastra, Gazeta SF, Almanahul Asociaţiei Culturale Agatha Grigorescu Bacovia 2014, Oglinda Literară”. O mai mare mobilitate muncitorească şi publicistică nici că se poate! Omul este plin de vervă mai mereu, apoi nedeclarat, dar vădit adversar al conformismului în viaţă şi în literatură, neobosit (auto)ironic la adresa societăţii în care trăim şi a oamenilor ei.

         La o asemenea biografie, te-ai aştepta ca prozatorul Cezar Pârlog să scrie nişte povestiri spumoase de viaţă crudă, rupte din viaţa de zi cu zi, crude şi neaoşe. Ei bine, autorul Florilor, fetelor, fiţelor… scrie proze cu tehnică narativă mixtă, în siajul unui Mircea Nedelciu, ba chiar şi al regretatului Gheorghe Crăciun. De altfel, autorul este, în fond, un douămiist care dovedeşte că a învăţat carte temeinic de la optzecişti, fiind un perpetuu căutător, deloc fidel unui singur stil, lucru semnalat şi de Florin Iaru în prezentarea de pe coperta a patra.

         Indiferent de vârstă (are 45 de ani), Cezar Pârlog este scriitor douămiist, uneori pe linie, dar de cele mai multe ori – nonconformist.

         Este douămiist pe linie, unul de pluton uneori, plăcându-i la nebunie, de pildă, mizerabilismul, precizând, de altfel, în autograf că volumul e nerecomandat cititorilor sub 20 de ani. Dar, el se salvează din valul imund al douămiiştilor, nefăcând din mizerabilism un scop în sine al prozei sale, ci consemnându-l doar în circumstanţe în care se impune, în contexte date. Iată descrierea, de pildă, a unei partide de amor, cu poezie, una dură, dar totuşi fără cădere în trivial: „Acţiune-reacţiune. Torent. Vâltoare. Vidul care atrage. Alunecare, Du-te-vino. Ca o luptă între două tabere, cei buni şi cei răi. Când unii, când alţii. Sus şi jos… Wanting… Mai tare, Mari…”

         Cezar Pârlog ştie să rupă calupuri semnificative din realitatea cotidiană contemporană şi să le prezinte vioi, sprinten, nervos, fără introduceri indigeste. Cum începe o povestire? Direct şi la obiect: „Când mi-am văzut pentru prima oară mama vitregă, am crezut că-mi făcea cu ochiul; i-am făcut şi eu. Bătrânul a prins manevra, dar a zâmbit cu înţelegere superioară, surprinzându-mă. Adevărul e că era o gagică bună şi se ţinea superbine pentru vârsta ei. Suplă, picioare bine conservate, puse cu folos în valoare de nişte ciorapi negri, ţâţe corespunzătoare, atunci şi fără sutien…” El nu-şi refuză nici consemnările anecdotice, nici cotidianul anilor noştri, cu starea de spirit mizerabilă a naţiei. Aş zice că nimic nu lipseşte tabloului „pictat” de Pârlog peisajului tranziţiei româneşti din ultimii 25 de ani.

         Amalgamul grafic de pe copertă este corespunzător ilustrat, ba chiar cu prisosinţă în povestirile din carte: cadavrele Ceauşeştilor ca-n pictura expresionistă, aflate pe punctul de a fi ciugulite de ciori, salvate însă cu piatra de fruntaşul Ilina care se şi autoadmiră: „Obiectiv lovit. Ce pizda mă-sii, doar am fost cel mai bun la grenăzi din tot plotonul… „Felicitări, fruntaş Ilina!” „Să trăiţi tovarăşe colonel, servesc patria, ce dracu’…” Apoi,  parabole cu România ca o mare cizmărie, pe urmă femei nurlii şi nimfomane, detalii din strada cenuşie a oraşelor noastre, scene de agresivitate juvenilă, poveşti de dragoste sordide, una singură lăsând să transpară o undă de romantism, încheind cu o repovestire a Albei-ca-zăpada şi a piticilor ei sau mai curând o continuare a poveştii. Altfel zis, o lume pestriţă cu flori puţine, fete multe, fiţe aşişderea şi băieţi răi cât cuprinde… O menţiune pentru grafica adecvată a lui Laurenţiu Midvichi.

        (cronică apărută în revista Argeş, nr. 11/noiembrie 2015)