Când scriu de mână, am
totdeauna grijă să „desenez” punctul cu un abia imperceptibil gol în mijlocul
lui; şi asta din teama de explozie. Energia punctului trebuie eliberată cumva,
moderat.
*
Cartea cu înţelepciune. Toată
înţelepciunea lumii s-a adunat în 7000 de ani, zice Teofil, s-a adunat cuvânt
cu cuvânt într-o carte subţire cât o scoarţă de brad. Cartea, spun unii, s-ar
afla într-o peşteră din Munţii Făgăraş, alţii că e în Pustiul Sinai, dar unii
jură că e ascunsă absolut la vedere într-o mică bibliotecă sătească dintr-o
iurtă din Mongolia de Nord, iar ceilalţi că e pierdută – dimpotrivă – într-o
vastă bibliotecă naţională din Europa de Sud-Est. Dar nici nu mai are vreo
importanţă, mai zice Teofil, un înger i-a arătat-o în vis azi-noapte, i-a
deschis-o încet filă cu filă şi toată înţelepciunea a curs din ea cuvânt cu
cuvânt, literă cu literă, precum apa dintr-o cană de lut crăpată. Şi s-a
risipit pe pământ.
*
De necrezut, Baudelaire face pe
socialist-comunistul, el, poetul care era consumator de haşiş şi de vin: „Munca
nemijlocită, chiar proastă, face mai mult decât reveria”! Sau îşi nota aceasta
când tocmai era visător?
*
Cioran, din cunoştinţă de cauză: „Pentru un scriitor, să-şi schimbe
limba înseamnă să scrie o scrisoare de dragoste cu dicţionarul”.
*
Orice roman e un labirint în care romancierul îşi împinge personajele,
lăsând salvarea lor în seama cititorului/cronicarului.
*
Ioan F. Pop, rezonabil: „Scrisul nu se învaţă, doar se inventează. Dacă
scrii bine, fluent, expresiv, poţi deveni cel mult scriitor. Dacă scrii
împiedicat, bolovănos, căznit, poţi deveni cercetător, profesor universitar.
Dacă nu prea ştii să scrii, poţi deveni om de ştiinţă, academician. Dacă nu
ştii nimic, poţi deveni orice. Dacă nu ştii absolut nimic, poţi să-ţi închipui
că eşti Dumnezeu”.
*
Cum moare o carte? Pe nesimţite. O mână scheletică o pune în
raftul-sarcofag şi peste vreo sută de ani din raft curg cuvinte, litere, praf,
cenuşă. Cenuşa e luată de vânt şi aşezată în strat fin ca de polen peste iazul
cu peşti adormiţi de la poalele dealului.
*
Portret de Sacha Guitry din romanul Memoriile
unui trişor: „Doamna Morlot nu era înaltă. Slabă şi negricioasă, avea un
chip asimetric şi nişte sprâncene ca două omizi care se ciorovăiau nas în nas.
Nările ei, fremătându-i mereu, de parcă le-ar fi puţit ceva, păreau contrariate
să se afle atât de aproape de gură./…/Avea mustăcioară şi purta lornion”.
*
Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.
*
Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion
trece prin Carul Mare ca prin nimic.
*
Disperarea poetului. Trakl: „Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi
Bun,/dar e atât de multă moarte”.
*
Psihologie exemplară (şi paradoxală) la un personaj de-al lui Teodor
Mazilu: „S-a trezit la un moment dat şi fără caracter şi cu încadrare minimă.
Ca un vultur îşi rotea indignarea. Să-ţi iroseşti caracterul degeaba, să minţi,
să nu primeşti nimic în schimb, să fii ticălos şi să n-ai maşină personală, e
frumos? E drept?”
*
În fiecare moment al vieţii sale, scriitorul este somat de o voce: „Dacă
ai ceva de scris, scrie acum, altfel să nu mai scrii niciodată”.
*
Cartea de aur. Cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul
Orient şi Marginalul Occident şi-a publicat capodopera în coperte de aur şi
scrisă cu litere de aur de 24 de karate. Literele, cuvintele, frazele îţi luau
ochii. Nu înţelegeai nimic citind textul, totul era de-o simplă şi străvezie
abstracţiune aurie, dar aurul cărţii te cucerea. Încă înainte de prima cronică
despre carte, cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi
Marginalul Occident a fost găsit în biroul său sufocat de vreo tonă de aur
lichefiat.
*
O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.
*
Nicolae Coande, poetul care descoperă de nedescoperitul, de altfel
aceasta fiind şi menirea poetului: „frumuseţea n-a murit, locuieşte/singură/în
copci de gheaţă,/e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi…”
*
Dacă ai putea extrage din Biblioteca universală tot întunericul, toată
negura exprimată şi pusă la un loc, Pământul n-ar mai avea ieşire la Soare şi ar muri sufocat
într-un anonimat perfect, într-o sferă de negură groasă de jur-împrejurul său.
(text apărut în revista Acolada, nr. 1/ian. 2016).
4 comentarii:
Bucuria și plăcerea lecturii! Pas cu pas, cuvânt după cuvânt.
Sărut mâna pentru vizită!
Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.
Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion trece prin Carul Mare ca prin nimic.
Ce-mi plac aceste două scurte însemnări ale dvs!
Spor la scris (și nu numai schițe!) și în toate.
Mulțumesc, domnule Ștefan!
Trimiteți un comentariu