Petru Pistol
Inconsistenţa unui zeu
(Văzând cum Sisif îi salvează pe muritori
încălcând noima morţii şi ameninţând cu depopularea Infernului, Thánatos
revendică şi obţine pedepsirea acestuia. Dar nu un bolovan de rând înalţă Sisif
şi nu pe un povârniş de restrişte. „Este ora la care soarele de vară târzie
apare ca bolovanul incandescent al lui Sisif învingător deasupra muntelui
maiestos”, p.416.)
Dumitru Augustin Doman adună, într-o toamnă
timpurie, recolta, Opera omnia, de Proză scurtă contemporană, sub titlul: Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi, Tipo Moldova, Iaşi, 2015.
Volumul – un lung poem despre moarte. Nu prohod,
ci liturghie (lucrare publică, în
ascendenţă semnificantă) a morţii. Alegorie a dragostei de viaţă. Joc de
cuvinte, descântec apotropaic. Filtru al iubirii. Teoreză despre moarte
ispitind entuziasmul vital. Adevăruri grave, blând relativizate. Norii lui Petru Creţia într-o hârjoană
sumbru – luminoasă. Denunţ al adevărului disipat în „vorbe în vânt”.
Vorbind astfel ne dăm seama câtă îndreptăţire
conţine afirmaţia: o operă impune stilul propriei prezentări. Orice prezentare
se ipostaziază în metatext. Neavând „un chip propriu”, precum oglinda lui Gheorghe Grigurcu faţă cu
eternitatea (p.152), ea ar deveni, în logică platoniciană, copie de grad unu. Altfel spus, şi nu oricum, ci cu distincţie: „Experienţa
de decodificare devine deschisă, procesuală şi prima noastră reacţie este să
considerăm că tot ceea ce orientăm asupra mesajului se află, de fapt, conţinut
în el” (Umberto Eco, Structura absentă,
apud Ion Predescu, Stil, scriitură, sentiment livresc, Scrisul românesc,
Craiova, 2014, p.32).
Volumul se deschide în eşantioane, decupări din
canavaua vieţii, care ne arată ce este / nu este viaţa. E.g.: un tânăr merge la film şi se aşază cu dezinvoltură, într-o
sală cvasi goală, lângă o tânără, de parcă şi-ar turna din cornet seminţe în
pumn, decorticându-le într-o degajare de stratosferă. Dar Varvara, deşi pare
a-i cânta în strună, îl contrazice. Varvara are culoarea vieţii care, ca s-o
înţelegi, trebuie citită de-a îndărătelea. O farfara!
Un altul, om în toată firea, e convins că viaţa e
zidită şi nu poate fi urnită din tabieturile şi stilu-i propriu. Zidită pe
vecie, indestructibilă în miresmele care o satisfac. Apare însă, ca o părere
încăpăţânată, halena morţii, variantă neluată în calcul până atunci a vieţii.
Augustin Doman se joacă cu personajele sale, este
tatăl lor, pater familias, le dă bacalaureatul pe gratis, dar le ia liniştea
domestică, le predă, nu arareori drastic, ius
vitae necisque. Le zideşte din pământ pieritor, tălpile lor din cărămizi
greoaie le asigură aderenţa telurică. Sunt printre noi, nu au sosii, nu
dedublări onirice. Greşeala nu le e străină, cu prisosinţă greşeala specifică
tinereţii, „că de asta e tinereţea, să fie plină de greşeli, să ai de ce trage
mai târziu” (p.19).
Nuvela Sfârşitul
epocii cartofilor are prea mult gustul vieţii (sapit vitae, Iuvenal) pentru a nu provoca recunoaşterea. Dacă
lucrurile se vor schimba, ea va câştiga în ficţiune, iar truculenţa dialogului,
ca tehnică narativă, se va roda, păstrându-şi însă vioiciunea gentilică.
Invazia şobolanilor. Semn rău. Presagiu: molimă
ori cutremur. Îşi intrau în rol. Era partitura lor în avanscenă, preludiul
căderii dictatorului: „Muşcau din cartof, apoi se jucau cu el prin curte în
faţa asistenţei … Sfidând totul din jur” (p.132). Ş-apoi muştele – bocitoarele,
într-un mediu fetid. Se-mbăloşaseră cartofii. Şi oamenii. Şi vremurile. Ca să
nu te-atingă răul, să nu te molipsească, trebuia să fii nebun.
Circulă pe internet imaginea unui orb care-şi
„luminează” calea cu o lanternă aprinsă. Fasciculul de lumină este,
bineînţeles, negru ca lumina ochilor lui. Moartea nu poate fi înţeleasă atâta
timp cât nu e cunoscută din interior (etimologic: intus legere > înţelegere,
„citire din interior”). Omului nu-i este dat să cunoască decât surogatele
contingente ale morţii, reflexele ei meteorice, precum se dezvăluie măruntaiele
pământului prin fenomenul fizic care i-a permis lui Schliemann descoperirea
Troiei. Apropo de cetatea cu destin funest (bun suport evocativ al morţii):
regele Filip al V-lea (p.150) din Regii
blestemaţi are un prototip troian (logica modelului); Ulise (cel din Odiseea), coborând în Infern, se
întreţine cu Ahile care-i mărturiseşte: decât Ahile în Regatul Umbrelor, mai
bine cel mai mărunt dintre muritori pe ţărmul luminii.
Un inspirat exemplu de sorit ne oferă p.151-152. O
răstălmăcire a panseului epicurian: fiinţa nu are atingere cu moartea, cât timp
exist eu, moartea nu există, când există moartea, nu mai exist eu.
Prozele scurte „ilustrative” pentru meseria de a muri se prelungesc într-un
răgaz de gândire care încalcă regulile genului. Fragmente precum Moartea unui pinguin, scurtisime,
într-un limbaj şi o sintaxă simplisime, convertesc citirea semnului de carte
din locul în care a sfârşit lectura
în locul de unde ea începe cu
adevărat.
Alteori, citirea are savoarea vinului „roşu–negru
puţin acrişor”. Tradiţionalul sistem binar vinul
şi femeia suferă o destructurare, cel de al doilea termen fiind subminat de
„citate, pasaje, versuri, pilde din Proust, Poe, Camus”, ca o revanşă a
livrescului, în credinţa că „nimic nu există dacă nu-l găseşti într-o carte”
(p.160). Cartea bate viaţa, adevărata viaţă e în cărţi. Viaţa este o
reproducere a ceea ce transcende: cartea. Autorul este demiurgul, arhitectul
vieţii adevărate, în timp ce insul o multiplică în copii efemere. Trăim viaţa
cărţilor, biblioteca fiind crama vinurilor noastre roşu–negre puţin acrişoare.
Acordul se rupe însă uneori sub presiunea unei
vieţi lipsite de orizont, căutându-şi, într-un sfârşit, punctele cardinale (Solstiţiul de iarnă), într-o atmosferă
în care doar câinele se mai bucură, de parcă el l-ar citi pe Sabato, în timp ce
toţi ceilalţi sunt prinşi cu umplutul caltaboşilor.
Augustin Doman citeşte cu creionul în mână: bis legit qui scribit, ziceau romanii, semn al conştiinţei morţii, scandează
Augustin Doman. E normal să asistăm la „ancheta” autorului printre cugetările
notorii în căutare de consens. E normal ca timbrul sentenţios să-l viziteze şi
pe autor. Iată trei stări, trei climate ale umanului, patologicul, metafizicul,
esteticul, în expresie gnomică: „A te pierde în tine însuţi şi a uita de tine e
o boală. A reveni din când în când şi a-ţi trece în revistă aceste călătorii e
meditaţie. A reuşi să descrii câte ceva – într-un fel sau altul – din ce-ţi
treci în revistă, e artă” (p.179).
Postulatul democratic
îl evocă gândirea stoică comună şi limba greacă; împăratul roman şi sclavul
roman au scris în greceşte: „ideea, un teritoriu cât se poate de democratic:
aici se pot întâlni în condiţii de perfectă egalitate de pildă un sclav precum
Epictet cu un împărat ca Marc Aureliu”(p.187-188).
Expresia metaforică vascularizând stenic tărâmul
gândului: „În viaţă am pierdut tren după tren. Legate unul după altul,
trenurile pe care le-am pierdut ar deveni un monstru pe două şine care ar
strânge Pământul de jur împrejur ca un uriaş şarpe metalic; l-ar strânge, l-ar
strangula până i-ar risipi în cosmos oceanele şi munţii şi pădurile” (p.183).
Prozatorul, autorul de texte creative, împrumută
din sobrietatea criticului dedicat discursului ordonat, străin histrionismului
conceptual.
Cititorul chestionează retorica redistilării
textului (precum a licorii cu miros de pământ). Ca o poveste dedusă dintr-alta.
Scriitură în palimpsest.
La inventarul operei lui Augustin Doman răspund
câţiva morţi, câţiva pierduţi, neidentificaţii sorţii, uitaţii destinului. Noi
înşine. Este un adevăr. Un adevăr din care reţinem un Socrate desculţ pe
magistrala cu sens unic.
Puţin supărat rămâne Urmuz: atâta tevatură ca să
prindă şi el, acolo, în oraşul lui, un coltuc de stradă unde să-ţi depună
icrele neuitării.
N-are a se plânge moartea că autorul nu-i acordă
consideraţia cuvenită. El inventariază chipuri ale morţii în expresia lor
naturală, sedimentară a firescului, de la abordarea fonematică („Smrt, aşa se
numeşte moartea în limba macedoneană … Smrt, un cuvânt închis într-un sicriu de
patru scânduri / consoane mai moi sau mai dure”, p.503), la moartea – omagiu
(„Omagiu oamenilor nebărbieriţi de pe strada Vlad Ţepeş care mor neştiuţi de
nimeni, în zori, fără să deranjeze pe cineva”, p.505).
Oricât de tristă, de urâtă, un dram de demnitate
tot se regăseşte în moarte. Măcar atât cât să pervertească fiinţa umană, ca să
nu rămână pe lume nimic nepervertit. Probabil că din decenţă, din pudoare faţă
de moartea noastră cea de toate zilele, autorul a făcut să uite degradarea
sufletului mai gravă decât moartea însăşi. „Îmi este plăcută miasma cadavrului
duşmanului meu”, spune Vespasian. Tot el, „Banii n-au miros”. Două trepte ale
concepţiei vespasiene de viaţă, pe care poporul le-a taxat, vespasiană însemnând closet, privată.
Aici l-a dus pe Vespasian intimitatea cu scatologicul, la acest titlu de
„admiraţie” conferit împăratului benemerenti.
(N.B. Din arhiva „imperial” resentimentară a cititorului.)
Deşi indenegabilă, cea mai reală dintre realia, persistă un gen de nedreptate ce
i se face morţii, genul literar:
„Dacă aş trăi în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte,
aş scrie doar cărţi despre moartea noastră cea de toate zilele. Unde m-ar
încadra criticii şi istoricii literari? Probabil că la autori SF” (p.531).
Cărţile gen Arta
de a muri, operaţie a morţii pe cord deschis, vivisecţie, se situează în
avangarda vieţii. Dacă Ovidiu în loc de Ars
amandi ar fi scris o Ars moriendi,
ar fi murit în Roma lui dragă. Recitesc Moartea
noastră cea de toate zilele după câţiva ani. Îi descopăr şi alte virtuţi
(v. Banchet funambulesc, în Critice şi ipocritice, Tiparg, 2011).
Cum presimt ispita seducţiei, o împing discret spre un raft hic sunt leones! Empatic fiind, nu risc
o a treia lectură. Căci autorul nu va plânge, pentru că – ne spune el însuşi (p.570)
– ştie că moartea există. El ştie, iar eu pun în practică ştiinţa lui. Bună
afacere!
Moartea
noastră cea de toate zilele, un text frumos curgător (şi urâtul morţii îşi are esteticul lui), cu
fulguraţii ale cugetului, nu butaforic, cu simţul adevăratei cacofonii: „via
viaţă (ce cacofonie!)”, p.599.
(cronică apărută în revista „Conta” ian.-martie 2016)
4 comentarii:
Păcat de uzul egocentric peste abuz !
Mă refeream la cronicar nu la autor !
La autor vă refereați, desigur, dar nu e nici o problemă! Am făcut box la tinerețe și-am învățat să încasez.
Jur că nu la autor !
Trimiteți un comentariu