Un acordor de tobă

                               

          Un poet cu plete gen Eminescu, mai curând gen Cărtărescu. Se scuză: „Mă iertați, port pletele astea pentru că trebuie să-mi fac o fotografie săptămâna viitoare. Pe urmă, mi le tai”. De vreo 35 de ani se scuză și de atunci le tot poartă cu fală pentru a-și face fotografii.

                                                                     *

         Își laudă mereu cartea, c-ar fi scrisă cu litere de aur, după cum își laudă vinul: „Ca sângele de porumbel e!” Deși el n-a văzut niciodată un porumbel tăiat.

                                                                       *

          Baudelaire: „Robespierre nu este vrednic de stimă decât pentru că a reușit câteva fraze frumoase”. Pe acest criteriu, falimentara noastră clasă politică ar fi una stimabilă, vezi bine.

                                                                        *

          Dan Arsenie, cel trăitor înconjurat de pădure în Andaluzia: „Mă pot vedea oricum. Mă pot vedea chiar mort, dar nu mă pot închipui necitind”.

                                                                         *

          Autorul care-ți oferă cartea cu tot cu indicațiile de lectură. „Este o carte foarte bună, să știi. E plicticoasă până pe la pagina 35, apoi n-o mai lași din mână. Trebuie citită ca o parabolă și trebuie descoperite printre rânduri pildele din Vechiul Testament. Spre final, e chiar genială. E recomandabil să observi și să semnalezi asta!...”

                                                                           *

         Citind poezia lui X, nu pot spune decât că e un acordor de tobă.

                                                                            *

         Până la o anumită vârstă, până la o anumită experiență, cititorul e un visător, un privitor înainte. Apoi, ca-n viață, în general, el devine nostalgic, privitor înapoi, chiar și când citește cărți noi-noi, scrise alaltăieri și apărute ieri sau azi.

                                                                               *

           Tristan Tzara: „Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat”. Asta nu-i nicidecum dadaism, poate expresionism.

                                                                                 *

           Veleitarii între ei, prin revistele lor. Parcă vezi un munte împădurit cu niște ciulini, mărăcini și fire de lobodă sau brusturi mult mai înalți decât brazii seculari.

                                                                                  *

            Ioan F. Pop își/ne pune o întrebare până la urmă legitimă: „Oare Dumnezeu în ce crede?”.

                                                                                    *

            Dacă s-ar preda cursuri de scris poezie, profesorul ar trebui să-i învețe – dacă așa ceva ar fi posibil - un singur lucru pe elevi: cum să fie originali.

                                                                                     *

             Cultură înaltă și adâncă la personajele lui Nenea Iancu: „Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lui obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsul sistemei constituționale, progresele electricității, microbi, Wagner, Darwin, Panama,  Jullie la Belle, spiritism, fachirism, l’ Exilee, ș.cl. ș.cl.”

                                                                                    *

             Dacă aș avea instrumentele de lucru adecvate, aș scrie o carte intitulată Etica estetică a lui Grigurcu.

                                                                                     *

            O deviză de viață oximoronică. Radu Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios!”.

                  (fragmente apărute în revista Acolada/aprilie 2016)