Vasile Spiridon
A NU AVEA SAU A NU FI
Fie că este vorba de Povestiri în contrapunct, de Sfârșitul epocii cartofilor, de Concetățenii lui Urmuz, de Meseria de a muri sau de Moartea noastră cea de toate zilele –
toate antologate, în colecția de proză scurtă a Editurii Tipo Moldova (2015),
sub titlul Sâmbătă, duminică și alte
singurătăți – putem rămâne dubitativi la citirea fiecăreia dintre ele, însușindu-ne
o frază a autorului lor, Dumitru Augustin Doman, aflată într-una din
însemnările sale: „Aceasta este întrebarea: a nu fi sau a nu avea?” De fapt,
întrebarea poate fi separată în două părți categoriale legate de reflecția
asupra morții și de existența însăși a omului. Pentru a realiza o anumită
gradualitate în această trecere de la existent la extincție, voi inversa termenii
frazei interogative și voi începe cu o comentare a unor aspecte legate de verbul
„a nu avea”.
Ce
nu avea cetățeanul român sub ceaușism (dar nu numai atunci) era puterea de a se
abține în a fura statul și în a-și dori ascensiunea într-o ecuaţie socială din
numita „epoca cartofilor” (cacofonia se impune). Deviza generală a personajelor
din nuvela Sfârșitul epocii cartofilor
pare a fi „Toată lumea să trăiască şi nici eu să nu mor”, pusă sub rigoarea
gândului neascuns „Cum să fur eu mai mult decât şeful meu? Îmi ştiu locul în
ierarhie, nu sunt eu atât de obraznic!...” (p. 88) Într-un depozit de cartofi
de pe centura Capitalei, o zi de lucru se desfășura mereu după același canon:
facturi false, avize de expediţii nu mai puțin ilicite, jocuri de table sau de
poker, băuturi autohtone (dar și vodcă poloneză), vizite de lucru ale primilor
secretari, hârjoneală protocolară cu fetele ziliere în „sala de protocol”, culcaturi
pe furate în „separeu”. Sub același regim comunist, ce nu avea boema tânără (la
veselă şi inconştientă strâmtoare, ca întotdeauna) era conștiința că nu se
poate deţine pentru mult timp esenţa cine ştie cărei filosofii optimiste,
luminoase (ca în proza scurtă Un ocol), că la întrebarea interesată dacă
ești căsătorit nu se poate răspunde prea mult timp prin evazivul „– Nu prea” (în
proza Stratul de protecție).
A
nu avea reprezintă o adevărată catastrofă în postdecembrism. Este pricina
pentru care se fac felurite „încurcăturile contabile” – o sintagmă eufemistică generalizantă
pentru ceea ce legiuitorul numește bancrută frauduloasă, fals, uz de fals în
acte publice, delapidare, evaziune fiscală. În proza Redarea libertății, protagonistul, ajuns la închisoare în urma
respectivelor „încurcături”, are timp de gândire, se autoanalizează și încearcă
să înțeleagă ce-l obsedează de fapt: ideea de libertate sau maniera de a medita
la ideea de libertate? Din această dilemă nu poate ieși – a zis! –, dar ceea ce
îl contrariază este anunțarea divorțului din partea soției, care îi redă...
libertatea. La asemenea fel de libertate în pușcărie nici că se gândise!
Tot la capitolul divorțurilor din
interes, o pereche de ticăloșiți și-au zis că, dacă tot n-au făcut ei o nuntă
cu dar în adevăratul înţeles al cuvântului, măcar divorţul să le fie cu
strigături. La fel cum și mergerea a unui preşedintelui de Tribunal la puşcăria
de la Colibași (denumire devenită improprie, pentru că numai colibe nu sunt pe
acolo pentru deținuți) trebuie sărbătorită: „«Altfel cum? E o faptă publică, de
notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ʼ50, noaptea, cu Volga neagră
cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi
organiza un chef de încarcerare, să fii în rândul lumii»” (Alaiul de joi dimineață, p. 671).
Alții,
care încă nu au intrat în pușcărie, au probleme existențiale, în aceste vremuri
când un primar poate să răcnească „Bă, satul sunt eu!” sau când se poate anunța
la știri ca pe un succes în premieră realizarea creşterii zero în
macroeconomie. În proza Nenorocit de un milion de dolari, cineva care credea că fericirea nu poate fi găsită decât în
contemplaţie câștigă la loto peste un milion de dolari și nu știe cum să aibă
grijă de ei, de viitoarea vilă, de noua mașină luxoasă și, mai ales. de sine
însuși. I s-a dus tihna contemplației, a reveriei și crede că se va alege
praful de ideea pe care și-o făcuse despre fericire.
Dar
degeaba fură fără teamă, fără scrupule şi fără îngrădiri afaceriștii oneroși ai
tranziției dacă nu sunt pictați pe zidul unei biserici ca generoși ctitori! (Hoțul generos) Dacă vreun miliardar de carton cu conştiinţa
încărcată își dă drept canon să ajute o bătrânică nevolnică să treacă strada la
economatul din colţ, trebuie să nu intervină inopinat aranjarea unei licitații
la mâna a doua pentru a fi dusă la sfârșit intenția creștinească. Altfel, bătrânica mai poate aştepta și până a doua zi să o
treacă el strada (în locul prozatorului, aș fi pus în această bucată
narativă – Un miliardar de carton cu conștiința încărcată ajută o bătrânică
nevolnică să treacă strada la economatul din colț – pe intrepidul afacerist
să o omoare cu Mercedesul în graba iscată).
Toate
acestea sunt narațiuni care fac ușor trecerea de la verbul „a nu avea” la verbul
„a nu fi” – adică de la un modus vivendi
concret la filosofarea în marginea morții. Dumitru Augustin Doman este pasionat
de filosofie și, prin urmare, simte acut care este problematica fundamentală a
acestei discipline a disciplinelor. Pavoazat cu arm(ăt)ura ideilor de „specialitate”, „nefericitul
Augustin” își dă seama că doar moartea este molipsitoare, nu și dragostea de înțelepciune și cu atât
mai puțin înțelepciunea însăși. Este notivul pentru care el nu poate nutri
superstiția intrării în posesia adevărului absolut. „Am credinţa că Moartea mă
tolerează atâta timp cât nu notez aici nici un adevăr periculos despre ea. Şi,
cum nu există nici un risc să comit un adevăr esenţial despre ea, ci să aştern
doar încercări de-a o surprinde, nu e nicio ameninţare pentru mine. Deocamdată”
(Un șerif feminin cu un sân rășcat în loc
de insignă, p. 533). Până la a se asuma condiția unui personaj cehovian nu
este decât un pas: „Dintr-un eventual dicţionar de personaje secundare n-ar
putea lipsi Ippolit Ippolitâci din nuvela Profesorul de literatură de Cehov. Personaj anost, şters, banal, care «ori tăcea,
ori spunea lucruri de toţi ştiute». De la Ippolit aflăm că «vara nu este
acelaşi lucru ca iarna» (parcă am mai auzit noi o cogitație asemănătoare! –
n.m., V.S.), că «iarna trebuie să faci foc în sobă, pe câtă vreme vara este
cald» [...]. Iar, în cele din urmă, Ippolit Ippolitâci moare exact cum a trăit,
adică spunând lucruri ştiute de toţi” (Din
jurnalul unui trăitor de rând, pp. 534–535).
Dumitru
Augustin Doman scrie pagini de jurnal, aforisme despre moarte, aşteptând –
conştient sau în subconştient – clipe de inspiraţie, de revelaţie, în care să i
se dicteze o pagină, o propoziţie sau mîcar un cuvânt care să sintetizeze definitiv
totul. Nu este singurul într-o astfel de încercare, dar rămâne conștient de
ceea ce înseamnă „Să aşterni pe hârtie un aforism cu responsabilitatea cu care
l-ai încrusta în piatră, ca primii oameni inteligenţi. Dacă nu merită efortul
să-l încrustezi literă cu literă, atunci nu merită nici să-l scrii” (Săracul risipitor, p. 253). Și mai este
conștient că: „Problema teoretică a morţii constă în faptul că toată lumea
aşteaptă o definiţie a fenomenului într-o propoziţie simplă care să spună
absolut totul. Iar cine se încumetă să emită o asemenea formulă ori a murit,
ori cade în ridicol” (Clepsidra cu nisip
negru, p. 554). Cum prima ipostază este cu neputință... deocamdată, căderea
în ridicol rămâne ceea ce trebuie evitat. Cum încearcă – și reușește în bună
măsură – să o evite Dumitru Augustin Doman? Prin faptul că este adept al
principiului „ce-am avut şi ce-am pierdut!” sau al parafrazei „Daţi vieţii ce e
al vieţii şi morţii ce e al ei!” A învinge în viaţă înseamnă pentru autorul acestor
pagini de jurnal a transforma „preatârziul” în „niciodată nu-i prea târziu”. În
contul viitorului investește o lungă așteptare, care, de cele mai multe ori, este
frustrantă. De acest lucru își va da seama mult prea târziu, dar, cum niciodată
nu-i prea târziu...
Sâmbetei,
duminicii și altor singurătăți de weekend li se adaugă și perspectiva intrării
în concediu de odihnă. Acesta poate neliniști profund, ca un adevărat prag al
pensionării, pe cel obligat prin... lege să se odihnească, deoarece i se refuză
mici şi nevinovate tabieturi, trezindu-se nu pentru a merge la serviciu, ci pentru
a vedea că este dat la o partte şi descoperind că nu are ce face. „[...] a nu
face nimic e o artă mult prea rafinată. Înainte de asta trebuie să înveţi
multe, trebuie să munceşti cu multă aplicaţie, îţi trebuie experienţă vastă.
Dar merită!” (Văzătorul de măști, p. 238).
În primul rând merită să se închipuie aflat pe tărâmul somnului oblomovian,
după ce descoperă nemulţumit că afectează prea mult timp stărilor de spirit
inconfortabile: „Parafrazând, am putea spune că nimic din ce nu mişcă, nimic
din ce e încremenit nu-i e străin lui Oblomov, lui Oblomov, cel mai simpatic
mort viu din toată literatura universală” (Fanfara
cultivatorilor de căpșuni din cartierul Progresul, p. 502).
Drept sinteză a tuturor
ipostazelor în care mi-l pot închipui pe Dumitru Augustin Doman, îl imaginez în
postura unui Iona sorescian reflectând degajat în burta chitului sau stând la
malul mării, într-un castel de nisip, disputat între etern şi efemeritate pe
când tran-scrie exerciții (fizice) de muritudine. Acolo șezu, dar nu plânse. El
meditează asupra problemelor importante și grave care marchează definitiv viaţa/moartea
şi ajunge la concluzia că gândul morţiii nu trebuie să-l sperie deloc. Dumitru
Augustin Doman găsește remediul scăpării de angoase, de depresii şi de tot
felul de mizerii bine dozate care le generează: el sparge cercul vicios care îl
determină să fie prost dispus pentru că nu-i merg treburile şi – viceversa – care
îl fac să nu-i meargă treburile pentru că este prost dispus.
Din imensitatea gândurilor banale,
cotidiene, ideile, dar mai ales idealurile apar drept minorităţi (cuvânt la
modă) care trebuie ocrotite: „Să nu ţi se împlinească nici un ideal e o dramă.
Să ţi se împlinească e o tragedie. Totdeauna e bine să mai ai rezerve de
idealuri, cum e bine să-ţi rămână după o noapte de beţie două degete de vodcă
pentru a te drege” (Moartea care ne
nivelează, p. 200). Partea proastă este că țuica miroase a ţărână, după cum spune un
personaj ilustrativ, de circumstanță,
euforizatul bahic Nae: „Da, cum o să ies acu în uliţă, o să şi cad cu nasu-n
ţărână. Până acasă cad de zece ori şi tot de zece ori o să pută a ţărână ţuica
ta...” (Țuică mirosind a țărână, p. 244)
În altă parte, găsim următoarea reflecție interesantă: „Mirosul a fost poate
primul simţ prin intermediul căruia s-a produs o înşelăciune” (Văzătorul de măști, p. 235).
Concluzia ar fi că, așa cum există
principii de viaţă, tot astfel există şi principii de moarte. Deși se teme şi
este obsedat nu de moarte, ci de propria-i moarte, zece morți clinice dacă ar suferi,
încă e prea puţin pentru om ca să se îndrepte, ca să renunțe la vechile
habitudini și beatitudini efemere. Și nu trebuie să-și facă griji dacă este
vorba de momentul când trebuie să dea ochii cu moartea: se grăbește sau merge
mai încet, pentru a ajumge fix la întâlnire. Dacă îl caută moartea pe acasă, cel
mai bine este să stea locului. Drept contraexemplu este citată o relatare a
Sânzianei Pop, care spune că Zaharia Stancu, înainte cu trei zile de a muri,
încerca să scape de propria moarte fugind în jurul casei.
„Cum
recunoşti un om bun? Dacă râde senin, copilăreşte când vine vorba despre
moarte, aceasta înseamnă că e un om cumsecade” (Armătura de idei a morții, p. 483) – asertează la un moment dat Dumitru
Augustin Doman și asigur pe cititorii care nu îl cunosc pe „săracul risipitor”
că este un om cumsecade.
„Nefericitul” Augustin nu scrie
despre moarte scrâșnind, ci „gospodărește”, ca despre creșterea iepurilor în
curtea de la... Curtea de Argeș. Prozele scurte sunt pline de anecdotic, de
pitoresc, de umor, de ironie și nu în ultimul rând de o sănătoasă componemtă
morală. La rândul lor, bucățile „filosofice” degajă o filosofie a bunului simț,
a echilibrului existențial realizat la modul epicureic, fără încrâncenare sau
melancolie jucată.
Dumitru
Augustin Doman
simte că înţelege mai bine rostul experienţei de viață ce urmează a fi
transformată în conştiinţă atunci când ştie să conjuge mai bine verbele „a nu
avea” și „a nu fi”. Dar conjugă foarte bine și verbul „a scrie” la persoana
întâi singular, deoarece scrisul reprezintă o modalitate de a şti că exiști în
confruntarea cu spectrul morții.
„Convorbiri
literare”, nr. 8/2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu