Scrie
undeva eseistul Ioan F. Pop că „turismul e o imbecilitate sezonieră, cea mai
gregară modalitate de a scăpa de tine însuți, simplă dromomanie – peregrinationes
profanas”. Și totuși, autorii acestor patru pagini au plecat în Grecia cu
intenția nu de a scăpa de ei înșiși, cât mai ales pentru a se regăsi în
însorita fostă Eladă. Ba, în entuziasmul lor reținut, au gândit cumva pe dos,
că Dumnezeu a creat lumea într-o zi, apoi s-a odihnit șapte zile. Astea șapte
zile de odihnă am vrut noi să le trăim la Olympic Beach, în nordul Greciei.
Culmea este că ne-am luat, printre alții, ghid cultural pe Jules Renard care și
el e belicos cu noi, turiștii: „Turistul. Într-un sfert de oră de conversație
mă scârbește de jumătate din lume.” Fiind noi niște turiști limitați, vom
scârbi cititorii, într-un sfert de oră fiecare, doar de o stațiune greacă.
Plecăm la 22,00 dinspre Baia de Aramă
spre Turnu Severin, Porțile de Fier, Serbia, Macedonia, Grecia. Acesta era
itinerariul. Pe întuneric, observ totuși că, după îmbarcarea severinenilor, ne
întoarcem. Adormim și ne trezește vameșul la...Calafat. Ce scriitor e din
Calafat? mă întreb eu adormit încă. Ignorantule, îmi răspund. Gabriel Chifu e
din Calafat. * Popas în noapte la o benzinărie din Bulgaria. O vânzătoare
buzată și negruță îmi dă rest la o hârtie de zece euro monede de o și două
leva, semănând foarte bine cu cele de un și doi euro. * În zori, șoseaua
însoțește cu fidelitate un râu când mai lat, când mai subțirel. Pescarii
bulgari stau la pândă de-o parte și de alta.* Ajunși la Olympic Beach la prânz,
autocarul parchează într-un loc viran, cu păpuriș, gunoi românesc, țipirig și,
desigur, leandri crescuți spontan peste tot. Vreo 500 de metri până la hotel
facem mișcare târând trolerele ca pe niște măturoaie.* Jules Renard: „Viața
este o cutie cu unelte care înțeapă și taie. În fiecare clipă ne însângerăm
mâinile”. Noi avem la Hotel Katerina la propriu o asemenea unealtă elvețiană a
lui Mihai conținând cuțit, deschizător de conserve, linguriță, furculiță,
tirbușon ș.a. O folosim doar pentru tăiat slănină, cașcaval, salam, ceapă, pe
terasă, după somnul din camera noastră fără fereastră, ci doar cu ușa mereu
deschisă spre balconul spațios. * Iau o pietricică în gură și intru pentru
prima oară în Egeea cea plăcută ca o femeie de 30 de ani fierbinte de dorință.
* Seara, plimbare pe întuneric, cu o sticlă de vin roșu de Creta, practicând cu
Mihai jocul de societate „Trece-mi-o și mie!” (Sâmbătă, 30 iulie).
În Egeea ca-n pântecul
matern
Declarația de dragoste a dimineții:
Marea Egee e cea mai frumoasă și prietenoasă din lume. Chiar și stavrizii o
știu. * Despre Jules Renard, Radu Petrescu spunea că scriitorul francez „a
obținut precizii și transparențe supreme”. Da, iată precizii și transparențe:
„Nu citesc nimic, de frică să nu găsesc lucruri bune”. Și: „Fost azi la
Daudet./.../ Am avut fără îndoială marea nefericire de a nu-i fi pe plac. Ce
m-o fi apucat că nu i-am lăudat la nimereală cărțile pe care nu i le-am
citit...” Ei, dacă ar fi existat face book la 1890, ce-ar mai fi postat zilnic
Jules Renard comentarii la cărți pe care nu le-a citit! * Plajă golașă,
rarefiată, la vreun kilometru de hotel, între Olympic Beach și Katerini. Stau
în Egeea ca-n pântecul mamei. * Prânzim tihnit la o tavernă. Pește cu de toate:
cartofi, roșii, castraveți, lămâie, țațiki (tzatziki)... Câteva carafe de vin
alb. Ciugulim alene din pește și tăifăsuim. Nici pui de cerșetor pe cuprins
care să te întrerupă din taclale. * Pe întuneric, plimbare cu trenulețul până
la Paralia Katerini, în briza minunată, amețiți ca niște lilieci de luminile
multicolore. * Și a fost a doua zi fără internet, televizor, face book. Se
poate trăi. (31).
Svetlana
cea frumoasă și rea
Trei ore de bălăceală în marea cea primitoare.
Ne abordează un bătrân grec cu o față pocită de o pareză, că – vorba lui Renard
– dacă s-ar strâmba ar fi mai puțin urât. E patriot, naționalist, tună și
fulgeră cu stropi de salivă împotriva arabilor. Din trei în trei vorbe, își
îndreaptă degetul arătător spre largul mării și toacă: „Poc, poc, poc!” Facem
cunoștință. El e Nikos. Noi? Mihailos și Demetrios, desigur. „Ortodox?”, ne
întreabă. „Ortodox!” confirmăm noi. Îi vine inima la loc. În timp ce înoată în
picioare, îndreaptă arătătorul spre soare răsare: „Poc, poc, poc!” *
Austeritatea cinei de pe terasa hotelului încercăm s-o completăm cu o sticlă de
vin roșu Rithmos, de Creta, de care cândva probabil bea și Kazantzakis, alt
Nikos. Îl chemăm pe unul din cei doi tineri ospătari îmbrăcați în portocaliu,
de zici că-s pușcăriași americani, și-l rugăm să ne desfacă sticla. Până să ne
dezmeticim noi de buchetul vinului, ne
trezim la masă cu o tânără cu ochelari aplecată deasupra mea, că-i simt
parfumul de portocale. O rochiță subțire cu buline albastre și albe îi tot e
ridicată de briza Egeei și-i ivește niște picioare albe ca de cretă, altfel perfecte. Un zâmbet
forțat îi dezvelește dinții subțiri ai boticului simpatic de mioapă, dinți care-mi amintesc imediat însemnarea lui
Renard: „De îndată ce o femeie îmi arată dinții, îi văd capul în chip de
hârcă”. Mie îmi vine asta în cap parcă spre a lua distanță de parfumul ei de
portocale. „Cie doriți dumnevoastrî?” „Acum nu mai dorim nimic. Vă mulțumim
pentru ospitalitate”. „Aici nu avieți voie cu vin de afară”. A pierit ca prin
farmec buchetul vinului de Creta, ca și farmecul accentului de Chișinău al
patroanei. „Domnișoară Svetlana...” „Nu mă chiamă Svetlana, ci Marina...”
„Lăsați, toate fetele frumoase și rele de la Chișinău se numesc Svetlana...”
„Eu am locuit la Chișinău, dar acum sunt cetățeancă franceză. Și nu sunt rea”,
mă mai pune ea la punct. „Dar, frumoasă sunteți. Deci, sunteți de la Chișinău
și vă cheamă Svetlana...” Ne luăm sticla și-o lăsăm pe Svetlana să-i
muștruluiască în rusește pe cei doi băieți portocalii, abătuți și triști ca
niște guguștiuci baptiști, că n-am altă rimă. * Iar pe terasa camerei noastre
constatăm voioși că viața există și fără internet și televizor. (Luni, 1 august).
Fiecare stâncă are o Meteoră în
vârf
La micul dejun, ochii Svetlanei, unul de
vultur și celălalt de vulpe, îngheață instantaneu ceaiul din ceștile
turiștilor. * La 8,30, ne îmbarcăm în autocar și ne mișcăm vreo 160 de
kilometri până la Meteora. Ne trecem butelcuța de ouzo de la unul la celălalt
și aflăm a mia oară de la Jules Renard că „problema nu-i să câștigi mulți bani,
ci să cheltuiești puțini”. De văzut, câți voi cheltui eu la Meteora, de fapt la
Meteore, unde fiecare stâncă are mănăstirea ei în vârf. Păi, 15 euro excursia,
2,75 pe butelca de ouzo, 3,00 intrarea la mănăstire, 21 pe suveniruri, încă 5
pe iconițe la un popas, apoi, la masă, undeva pe lângă Larissa, 9,00 plus 3,00 încă o bere. Îmi place libertatea grecoaicei
sexagenare din capătul liniei de „împinge tava”. O ciorbă și o friptură (că-i
de porc, de pui ori de pește) apreciază ea că ar costa 10 euro, așa, din ochi,
fără a butona casa de marcat din față. Un pește cu pilaf și o bere, la mine, costă
9 euro. O doamnă din fața mea o întreabă: „Lei primiți?”. „Mai puțin, zice ea,
dar ia fără fasoane cele patru hârtii de
câte 10 lei și le pune în sertar cu cel mai firesc gest”. Când intră turiștii germani, prețurile la aceeași
mâncare cresc brusc cu 75 la sută. E o formă de patriotism, aflăm noi peste
două zile de la o grecoaică naționalistă, ca toți grecii. * La masa de seară,
ne salută Svetlana din vârful limbii. Aș vrea să pot urma sfatul lui Jules
Renard: „Cea mai mare plăcere pe care i-o poți face unei femei este să-i lauzi
cu nerușinare inteligența”. Nici gând să încerc cu Svetlana (Mihai o numește
Natașa!) fără riscul de a lua o sticlă în cap. Or, eu sunt un turist epicureic.
Vreau să mă simt bine. (Marți).
Cadouri pentru acasă: un val de
Egee, o rază de soare, o briză...
Plaja, o amestecătură de greci,
români, bulgari, sârbi (mai ales sârbi), polonezi. Toată plebea cea vestită a
Răsăritului Europei. Cu câtă importantă meticulozitate se prăjesc ei la soarele
Greciei. Numai Mihai îl trage de limbă pe ospătarul Nicu B. din Cluj și-și ia
notițe ca la școala reporterilor frenetici. * Intru în Egeea cu senzația
vinovată că aș comite adulter. Iar Jules Renard zice că „adulterul este mica
oboseală în trei”. Dacă mai pun și soarele toropitor al Greciei, ajung deja la
marea oboseală. * Vedem mai multe magazine de suveniruri. Obiecte multe și
mărunte, mii, o groază. Să ducem pentru cei de acasă un atom de Grecie. Mult
mai potrivit ar fi să le putem duce un val de Egee, o briză de pe plaja de la
Olympic Beach, o rază de soare din miezul zilei, o gură de aer respirată de
Socrate sau de Kazantzakis... * Fără face book, fără televizor, fără talk
show-uri, viața ni se pare chiar normală.
(3)
Egeea și
adulterul
La micul dejun ofer câinelui roșcat cu
pete albe una din felioarele de parizer mai transparente decât o eșarfă
japoneză, după cum ieri seară i-am oferit o jumătate de pârjoală moldovenească,
iar alaltăieri o bucată de frigăruie. „Nu aveți voie să dați mâncare câinilor
nimănui!” mă atenționează Svetlana de la doi centimetri de nasul meu bronzat în
zilele trecute. „Domnișoară Svetlana...” „Mă chiamă Marina...” „Mă rog,
domnișoară Sve... Marina, câinele ăsta, am crezut că e al hotelului, că numai
aici stă toată ziua”. „Nu, e al nimănui”. Ei, atunci și eu mă simt al nimănui.
Iar pe Svetlana mă simt răzbunat zicându-i dumnevoastrî.
* Când ajung pe plajă, găsesc marea agitată, aruncând pe mal nisip și iarbă.
Când mă dezbrac, se potolește brusc și dintrodată. Când intru în ea, se face
brusc de 29-30 de grade Celsius și continuă să se încălzească. Înțeleg că mă
iubește și sunt gata să fac pipi pe mine de emoție. Îmi vine să-i zic Egeei
ca-n Jules Renard: „Sărmană femeie, te plâng. Doar adulterul te mai poate
salva”. „Prietene drag...” „Dar nu cu mine”. Și, peste J. R., să adaug: „Peste
două zile, din păcate, plec la V. la Curtea de Argeș. * La 60 de ani, îmi
promit la prânzul de la tavernă cu coastă de miel la grătar, voi scrie romanul
mare, total al literaturii române. Mai beau un pahar de vin de Creta și
descopăr ușurat că am trecut de vârsta asta. Atunci, s-o lăsăm așa, îmi mai
zic. * Smochine cu un euro kilogramul cumpără Mihai. Încearcă să mă convingă că
sunt bune. Nu reușește. Mă convinge însă că se poate trăi fără internet și fără
televizor. (Joi, 4 august 2016).
Leandri albi, leandri roșii...
Deasupra Muntelui Olimp, un
alt munte de nori alburii și de aburi. Pesemne, zeii își fac baia fierbinte de
dimineață. * De șase zile și de două ori pe zi, Mihai intră în cabina
albastră...de portar din marginea plajei să se schimbe, intră același Mihai în
blugi trei sferturi și cu pălărie albă de pai și de fiecare dată iese altcineva
în soarele arzător: Heraclit, Alexis Zorba, Seferis, Platon... Și marea mă
privește ironic când eu sunt tot mai uimit. * Jules Renard: „mă surmenez
lenevind”. La Marea Egee eu nu mă surmenez lenevind. * Apare în marginea plajei
o bătrână mare, cu Parkinson. Dar, are niște pantalonași scurți-scurți și
multicolori. Pantalonașii ăștia de-o palmă îți atrag privirea imediat ca o
pictură de Van Gogh într-un magazin de pompe funebre, dar la o fracțiune de
secundă îți sar în ochi varicele negre-vineții și celulita bogată. Egeea se
preface a nu observa nimic. * Parcul dintre plajă și linia de taverne. Iarba,
stropită nonstop cu aspensoare nu e mai mare decât țepii din barba lui Mihai
nebărbierit de o săptămână, o barbă galben-roșcată; a parcului, nu a lui Mihai.
Iar palmierii, cu crengile lor din vârf aplecate, parcă plângându-le pe cele
tăiate în ani pe cele dedesubt, niște răni, acolo, de macetă. Doar leandrii
sunt veseli, leandri crescând singuri, ca buruienile și ciulinii la noi,
leandri roz-roșii, leandri albi... * La întâlnirea apei cu nisipul, trece alene
un fund trist, hai, melancolic, de sârboaică blondă. * Seara ultimă e seara
grecească de la Paralia. Muzică grecească, dansuri în care e antrenată și
mulțimea de vreo 300 de români, un film animat despre mitologia greacă. Apoi, o
discuție, până după miezul nopții, despre Grecia și turismul ei cu doctorița Sofia
Karipidou cea energică și naționalistă care ne spune că-n Grecia ei n-au ce
căuta supermarketurile străine, nici băncile din UE, că deși acum fiscul lor dă
niște amenzi usturătoare, totuși agenții economici mai încearcă să păcălească
statul, însă niciodată turistul, că fără acesta țara e moartă... (Vineri, 5).
Sfârșit
După micul dejun, ne facem bagajele și
le stivuim în holul hotelului. * Plimbare de rămas bun prin stațiune. Vedem
biserica minunată, spațioasă și curată ca o adevărată mireasă a lui Christos, o
vedem chiar în timpul slujbei. * Ultimele cumpărături, printre care halva,
rahat grecesc și ulei de măsline Kalamata... * La prânz, pornim spre casă, cu
anume lene amestecată cu melancolia despărțirii de locuri care abia ne
cuceriseră. Popas de o oră la Salonic, la o terasă pe malul mării unde mâncăm
și bem bere Mithos. * Pe dealuri, livezi de măslini ca turme de iaci. Autocarul
aleargă spre România parcă mai încet, ceea ce nu ne deranjează mai deloc.
Soarele Greciei ne mângâie cu gheare învelite în catifea. Pe marginea austostrăzii,
ca buruienile, leandri albi, leandrii roșii... (Sâmbătă, 6 august 2016).
(reportaj apărut în Argeș nr. 9/septembrie 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu