Daniel Pișcu
– Per amorem (Charmides, 2014). Deși
provine din Cenaclul de luni, poetul optzecist Daniel Pișcu nu prea seamănă cu
niciunul din cei trecuți pe acolo, experimentând totuși mai mereu, dar în alte
direcții. În volumul acesta poetul face niște portrete „per amorem”, texte
empatice scrise cu (auto)ironie caldă, amintind mai curând de un Petre Stoica
decât de congenerii Cărtărescu, Iaru, Ghiu, Vlasie sau Stratan: „Văru-meu Nuțu/își
dorea o iubită./Dar n-a avut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă politică./Dar
n-a făcut!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă armata/toată./Dar n-a
făcut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să inventeze ceva/mare, mare, mare!/Și a
inventat sinuciderea!” Tot pe linia aceasta, a personajelor de album familial, Tanti Dorina: „Tanti Doorina/vorbea franțuzește/impecabil/deși era doar
profesoară de istorie./Conversam, discutam/erudit./A murit singură/cum a și
trăit,/de la minus/la plus infinit”. Găsim aici și câteva portrete făcute cu
căldură regretaților săi colegi Alexandru Mușina, Ion Stratan sau Mariana
Marin. Iată pe cel din urmă, Mady:
„Era să mă-ndrăgostesc și eu,/ca atâția alții, de ea./Era o candidă stea./Era
ca o Anna Frank/în viața asta terestră./Era bonomă, docilă și tandră,/ca o
pictură rupestră./Ne lipsește enorm și acum./Deși pășește încă drept pe drum”.
Prin personajele evocate, volumul este unul în fond autobiografic sau
pseudoautobiografic, nici nu contează atât, cu toate că încheie volumul sentențios:
Despre mine...: „și ceilalți/nu știu/nimic”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu