Gela Enea – Neurophobia (Editura RAFET, 2016). Volumul acesta este cel
de-al patrulea al poetei craiovene. Deja titlul trimite la o poeziei a
angoasei, o poezie cu multă tensiune, înscrisă într-un imagism pronunțat:
„spleenul împrăștie deșert negru/pe străzi/pe clădiri/pe inima mută a
lucrurilor//închisă/ușa casei prinde miros de buchet oxidabil/crește în punți
de iederă”. Sau: „ochii sunt două patinoare rotunde/pe care-alunecă făpturi
bizare/glezne subțiri mi-ating retina/într-un ritual de împerechere
ad-hoc/neagră/privirea între ieri și azi...” Lumea poeziei Gelei Enea este una
în general neagră, absurd-metafizică, în care cei „vii își cară în spinare
morții”, iar „păpușile/duc în pântece de porțelan/copii nenăscuți”, în care
sunt „pretutindeni stâlpi”, iar „în vârful lor păsări împăiate țin în cioc
poeme/din care/cuvintele cad/ploaie cu grindină”, o lume cu „păsări bolnave
clocind întuneric”, o lume cu „igrasie cărămizi miros de urină
încinsă/perimetru înconjurat de sârmă ghimpată”. Efectul este de cele mai multe
ori șocant pentru cititor: „când va răsări luna plină/prin lanuri de stele va
tăia coasa/sub căpițe de lumină/sufletul nostru va tremura/nu de frig/ci de
moarte”, moartea care „caută solidaritate de grup/regie mută/onomatopee dumicate
în esofag”. De altfel, tema morții o prinde cel mai bine pe poetă, ca-n acest
fragment care poate fi considerat un poem în sine: „desenați moartea/mâini
harnice pun pe hârtie lumânări/cimitire/piața universității/manifestanți cu
pancarte hilare/numai fata aceea/care stă la fereastră/desenează o zână/cu o
coroană de margarete pe cap/și sub gene/cu lacrimi mici//atât de frumoasă crezi
tu că e moartea/întreb cu mintea cusută pe dos/frumoasă sunt eu/îmi
răspunde/moartea e sub lacrimile mici”. Fără note false sau artificiale, poezia
Gelei Enea este una de-o anume forță, de o tensiune autentică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu