luni, 1 mai 2017

Romanul magic al epocii fanariote




         Doina Ruști este o prozatoare de-un impresionant dinamism, scriind cărți, la fel de convingător,cu acțiunea în Evul Mediu, de pildă, sau în contemporaneitatea anilor 2000. De asemenea, este prozatoare de tip american, de tipul americanului contemporan nu a celui din „generația pierdută”  formată din scriitori boemi de mare talent: Hemingway, Scott Fitzegerald, T. S. Elliot, Dos Passos, Henry Miller... Autorul american de bestseller din zilele noastre se documentează în bibliotecă sau în arhive, ba chiar face pe detectivul înainte de a scrie. La fel procedează Doina Ruști și n-o face strict și exclusiv pentru roman, ci poate că în primul rând pentru domenii conexe de care e preocupată: latinism, antopologie, scenariu cinematografic etc. Așa se pare că s-a întâmplat cu romanul Manuscrisul fanariot, de pildă. Dar, documentarea este dublată de o imaginație de-a dreptul prodigioasă.
         Acestea sunt valabile și în legătură cu noul roman apărut la începutul acestui an: Mâța Vinerii (POLIROM, 2017). Povestea începe ca-ntr-un roman de Balzac, cu o adolescentă descinzând din Brașov în București, fără o motivație lămurită, dar, după numai câteva pagini, înțelegem că e o pistă înșelătoare. Povestea se petrece la 1798, deci în epoca fanariotă, în spațiul Centrului Vechi al Bucureștilor și are ca personaje de bază figuri reale ale epocii: Caterina Greceanu, Pazvantoglu (adică Pazvante Chiorul), domnul fanariot Constantin Hangerli (aici, Costas), diplomatul francez Henri Dubois, bucătarul țigan Silică, faimos în București, luat cu anasâna din casa Greceanu de noul domn fanariot... Și totuși, acțiunea nu e deloc una realistă, ci una de domeniul magicului, spiritismului, vrăjitoriei, misterului, toate sub semnul lui Sator. Personajul narator Pâtca este de fapt chiar misterioasa Mâța Vinerii despre care vorbea toată lumea, dar n-o știa nimeni, deși se vânzolea zilnic între centrul vechi al capitalei și palatul domnesc din Dealul Spirii. Naratoarea se intersectează cu toate celelalte personaje, pitorești, în majoritatea lor, dar mai ales cu bucătarul Silică, amândoi creând rețete peste rețete de bucate, fiecare în parte având rolul ei în carte, benefic sau malefic. Cartea bucatelor rele este un manuscris în jurul căruia se învârtește concentric mulțimea de întâmplări aproape fantastice. Romanul Doinei Ruști este și o tablă de materii, o carte de bucate presărată prin text, începând cu o descriere  de mâncăruri „normale” din epocă de la un ospăț de la palat: „Fripturi împănate, chiftele, sosuri pe care pluteau petale de trandafiri, peștișori pe jumătate ieșiți din creme, chifle cu mac, gogoșele înșirate pe bețe și mozolite în miere, farfuriuțe cu halva, rahat, baclavale, sarailii și alte prăjituri îmbibate în siropuri”, plus „un castron cu salată de mațe”. Dar, în roman există altfel de zeci de rețete de bucate fantasmagorice, cu rol magic, cititorul înțelegând de la prima lectură că nu trebuie să le încerce acasă. (La toate lansările de carte, romanciera a oferit dintr-un pachet de cartoane, prin tragere la sorți, câte o rețetă din roman. Mie mi-a căzut Tocănița din inimă de cioară, bună „pentru acei visători de elită care, după fiecare noapte întineresc în loc să se stingă” și, „nu orice cioară e bună! Ci doar acelea îndopate cu grâu care au stat 40 de zile în țuică...” Tot din Cartea bucatelor rele e de reținut „rețeta minunatului hap al Syrkăi”, din „petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii, miere, iar la sfârșit niște vise de greieri (!, n. DAD)... Ajuns aici, chiar că nu mai trebuie să continuăm. Ingredient într-o rețetă culinară: vise de greier! Ca-n poezia lui Emil Brumaru, unele mâncăruri sunt descrise erotic: „Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce-o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când (bucătarul Silică; n. DAD) lua prepelițele în palmă, simțea fiorul pe care ți-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere și cu ardei iute, le făcea cuib de spanac și avea grijă să le îmbete cu vin de smochine...” Se observă plăcerea autoarei de a povesti, lucru mai rar în zilele noastre. Povestește la fel de savuros ca Eugen Barbu în romanele sale cu acțiune în aceeași epocă, dar Doina Ruști nu se limitează la aceasta, ea fiind o maestră a suspansului, a acțiunii bine condusă, a creșterii controlat constantă a tensiunii epice, spre deosebire de romanele lui Barbu în care -  în ciuda bogăției stilistice, a luxurianței acesteia, a perfecțiunii texturii -, întâmplările băltesc. Acum, spre finalul recenziei, îmi dau seama că n-am povestit romanul, deși el are story cronologic, cu fapte spectaculoase și pitorești cât cuprinde, dincolo de orice realism, cu mistere și enigme și suspans a la Edgar Allan Poe. Dar, nici nu sunt de povestit, ci poate doar de incitat eventualul cititor să parcurgă romanul. Mai trebuie făcută observația că, în ciuda „culorii locale”, romanele Doinei Ruști sunt traduse și se bucură de oarecare succes și în alte spații culturale.
         Romanul este tocat în opt capitole, acestea – la rândul lor – alcătuite din suple scene de două-trei pagini, structura dezvăluind latura de scenarist a romancierei și înlesnind lectura și prin dialogurile suple inserate, deși textura este una densă, fără să treneze o clipă. În peisajul și așa destul de variat al romanului contemporan, Mâța Vinerii, dimpreună cu romanul precedent Manuscrisul fanariot, reprezintă o pată de culoare cu totul originală și cu totul fascinantă.

Niciun comentariu: