Doina
Ruști este o prozatoare de-un impresionant dinamism, scriind cărți, la fel de
convingător,cu acțiunea în Evul Mediu, de pildă, sau în contemporaneitatea
anilor 2000. De asemenea, este prozatoare de tip american, de tipul
americanului contemporan nu a celui din „generația pierdută” formată din scriitori boemi de mare talent: Hemingway,
Scott Fitzegerald, T. S. Elliot, Dos Passos, Henry Miller... Autorul american
de bestseller din zilele noastre se documentează în bibliotecă sau în arhive,
ba chiar face pe detectivul înainte de a scrie. La fel procedează Doina Ruști și
n-o face strict și exclusiv pentru roman, ci poate că în primul rând pentru
domenii conexe de care e preocupată: latinism, antopologie, scenariu
cinematografic etc. Așa se pare că s-a întâmplat cu romanul Manuscrisul fanariot, de pildă. Dar,
documentarea este dublată de o imaginație de-a dreptul prodigioasă.
Acestea
sunt valabile și în legătură cu noul roman apărut la începutul acestui an: Mâța Vinerii (POLIROM, 2017). Povestea începe ca-ntr-un roman de Balzac, cu o
adolescentă descinzând din Brașov în București, fără o motivație lămurită, dar,
după numai câteva pagini, înțelegem că e o pistă înșelătoare. Povestea se
petrece la 1798, deci în epoca fanariotă, în spațiul Centrului Vechi al Bucureștilor
și are ca personaje de bază figuri reale ale epocii: Caterina Greceanu,
Pazvantoglu (adică Pazvante Chiorul), domnul fanariot Constantin Hangerli
(aici, Costas), diplomatul francez Henri Dubois, bucătarul țigan Silică, faimos
în București, luat cu anasâna din casa Greceanu de noul domn fanariot... Și
totuși, acțiunea nu e deloc una realistă, ci una de domeniul magicului,
spiritismului, vrăjitoriei, misterului, toate sub semnul lui Sator. Personajul
narator Pâtca este de fapt chiar misterioasa Mâța Vinerii despre care vorbea
toată lumea, dar n-o știa nimeni, deși se vânzolea zilnic între centrul vechi
al capitalei și palatul domnesc din Dealul Spirii. Naratoarea se intersectează
cu toate celelalte personaje, pitorești, în majoritatea lor, dar mai ales cu
bucătarul Silică, amândoi creând rețete peste rețete de bucate, fiecare în
parte având rolul ei în carte, benefic sau malefic. Cartea bucatelor rele este un manuscris în jurul căruia se învârtește
concentric mulțimea de întâmplări aproape fantastice. Romanul Doinei Ruști este
și o tablă de materii, o carte de bucate presărată prin text, începând cu o
descriere de mâncăruri „normale” din
epocă de la un ospăț de la palat: „Fripturi împănate, chiftele, sosuri pe care
pluteau petale de trandafiri, peștișori pe jumătate ieșiți din creme, chifle cu
mac, gogoșele înșirate pe bețe și mozolite în miere, farfuriuțe cu halva,
rahat, baclavale, sarailii și alte prăjituri îmbibate în siropuri”, plus „un
castron cu salată de mațe”. Dar, în roman există altfel de zeci de rețete de
bucate fantasmagorice, cu rol magic, cititorul înțelegând de la prima lectură
că nu trebuie să le încerce acasă. (La toate lansările de carte, romanciera a
oferit dintr-un pachet de cartoane, prin tragere la sorți, câte o rețetă din
roman. Mie mi-a căzut Tocănița din inimă
de cioară, bună „pentru acei visători de elită care, după fiecare noapte
întineresc în loc să se stingă” și, „nu orice cioară e bună! Ci doar acelea
îndopate cu grâu care au stat 40 de zile în țuică...” Tot din Cartea bucatelor
rele e de reținut „rețeta minunatului hap al Syrkăi”, din „petale de vinețele,
cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și
câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun
mirodenii, miere, iar la sfârșit niște vise de greieri (!, n. DAD)... Ajuns
aici, chiar că nu mai trebuie să continuăm. Ingredient într-o rețetă culinară:
vise de greier! Ca-n poezia lui Emil Brumaru, unele mâncăruri sunt descrise
erotic: „Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată
imediat ce-o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când (bucătarul
Silică; n. DAD) lua prepelițele în palmă, simțea fiorul pe care ți-l dă sânul
de fată necoaptă. Le mozolea cu miere și cu ardei iute, le făcea cuib de spanac
și avea grijă să le îmbete cu vin de smochine...” Se observă plăcerea autoarei
de a povesti, lucru mai rar în zilele noastre. Povestește la fel de savuros ca
Eugen Barbu în romanele sale cu acțiune în aceeași epocă, dar Doina Ruști nu se
limitează la aceasta, ea fiind o maestră a suspansului, a acțiunii bine
condusă, a creșterii controlat constantă a tensiunii epice, spre deosebire de
romanele lui Barbu în care - în ciuda
bogăției stilistice, a luxurianței acesteia, a perfecțiunii texturii -,
întâmplările băltesc. Acum, spre finalul recenziei, îmi dau seama că n-am
povestit romanul, deși el are story cronologic, cu fapte spectaculoase și
pitorești cât cuprinde, dincolo de orice realism, cu mistere și enigme și
suspans a la Edgar Allan Poe. Dar, nici nu sunt de povestit, ci poate doar de
incitat eventualul cititor să parcurgă romanul. Mai trebuie făcută observația
că, în ciuda „culorii locale”, romanele Doinei Ruști sunt traduse și se bucură
de oarecare succes și în alte spații culturale.
Romanul
este tocat în opt capitole, acestea – la rândul lor – alcătuite din suple scene
de două-trei pagini, structura dezvăluind latura de scenarist a romancierei și
înlesnind lectura și prin dialogurile suple inserate, deși textura este una
densă, fără să treneze o clipă. În peisajul și așa destul de variat al
romanului contemporan, Mâța Vinerii,
dimpreună cu romanul precedent Manuscrisul
fanariot, reprezintă o pată de culoare cu totul originală și cu totul
fascinantă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu